Săpăturile din Centrul Civic, pornite strict pentru amenajarea parcării subterane, s-au transformat în șantier arheologic în toată regula. Excavatoarele masive au părăsit amplasamentul pentru a face loc muncitorilor cu lopata, mătura și șpaclul. Pe terenul în formă de U din jurul catedralei ortodoxe, istoria iese la lumina zilei de azi, bifând, prin fiecare fragment de zid, ceramică sau os uman, informații cunoscute, până acum, doar din documentele seci ale diverselor epoci.
Săpăturile arheologice durează deja de două luni și, conform celor mai optimiste așteptări, s-ar putea încheia peste o lună.

[eadvert]

Istoria, în straturi

La fața locului, grupurile de muncitori sunt coordonate de mai mulți arheologi, de la Muzeul Țării Crișurilor și de la Muzeul Orașului Oradea. Istoric și arheolog, Doru Marta, spune că „realitățile arheologice sunt relativ complexe. Pe de o parte sunt descoperirile care țin de vechiul orizont medieval, care a fost, din păcate, distrus aproape complet de construcții de secol VIII, construcții moderne de secol XX, mai exact cartierul de case care exista aici și de construcțiile din a doua jumătate a secolului XX și cele din secolul XXI”. Mai sunt apoi, descoperiri care țin de fortificațiile construite, mai recent, pe vremea Habsburgilor, cu liniile lor disciplinat drepte și pereții de cărămidă, cu o netezime și corectitudine păstrate intacte, în multe locuri. E surprinzător chiar și pentru specialiști că o zonă centrală a orașului, răvășită de episoade de edificare și decădere repetate, a păstrat atât de fidel și de ușor de identificat, rămășițe ale unor construcții vechi, chiar și de secol XII.

Târgul de Vineri

Astfel, din punctul de vedere al descoperirilor medievale, cele mai timpurii, sunt de secole XII, XIII. E posibil ca o parte din ceramica descoperită să fie mai veche, spune arheologul, dar asta rămâne să fie confirmat sau nu de cercetările ulterioare.
„Sunt locuințe semiadâncite, gropi de provizii, care aparțin Târgului de Vineri. Era o așezare, un târg, care exista în fața cetății medievale. Nu vorbim, în acea perioadă, de cetatea bastionară care se vede azi, ci o construcție aflată la 70, 80 de metri mai spre est, delimitată de târg prin șanțul cu apă. Locuințele, bordeele, chiar și o ghețărie pe care am găsit-o, sunt încropeli destul de simple dar cu material destul de bogat care ajută mult la datarea în perioada respectivă: ceramică decorată cu linii vălurite, cu unghia, căldări de lut, toate sunt tipice pentru această perioadă”, explică arheologul Marta.

Un alt orizont, tot al Târgului de Vineri, ulterior primului, constă din locuințe de mari dimensiuni, ridicate din piatră. „A fost probabil o locuință de negustor, suprafața o vom vedea după ridicările topografice dar are undeva la 20 de metri lungime și 7 sau 8 metri lățime, e făcută din zid masiv de piatră fasonată. E o locuință cu pivniță boltită care, cu siguranță a costat niște bani. Nu fitecine și-a permis să ridice așa ceva. Acestea sunt ceva mai târzii, secolele XV până spre XVII”, spune specialistul. Casa e situată în imediata apropiere a contraescarpei, chiar în linie cu catedrala. „Toate acestea țin de Regatul Maghiar și de aceste zone de limită, care aparțineau când Ungariei, când Transilvaniei. Materialele arheologice găsite nu sunt foarte multe, zona a fost complet bulversată inclusiv din vechime”, spune specialistul, încadrând zona în istorie.

Biserica Sfântului Spirit

„În altă ordine de idei, tot de Evul Mediu ține Biserica Sfântului Spirit, ale cărei rămășițe, ziduri, extrem de deteriorate, le-am scos în ultimele săptămâni. La rândul ei, se pare că și aceasta a avut mai multe faze. Încercăm să scoatem cât mai mult din ea, cu câți muncitori avem avansul se va vedea repede. Legat de această biserică, sunt orizonturi de schelete înmormântate tipic, în jurul bisericilor. Am găsit schelete individuale, întregi, în morminte singulare dar am găsit și zone cu morminte răvășite de construcțiile ulterioare”, relatează Doru Marta.

Ca regulă, târgurile medievale erau așezări foarte adunate. „Stampele medievale târzii, de la 1598, spre exemplu binecunoscuta imagine cu stampa lui Houfnagel, arată că în jurul cetății medievale era acest Târg de Vineri, exact în parte de vest, unde l-am și găsit. Probabil continuă undeva și sub Piața Emanuil Gojdu și undeva și în partea de est a Parcului 1 Decembrie”, apreciază arheologul.

El apreciază că erau locuințe mici, înghesuite, după cum era viața în târg, foarte „condensată”, astfel încât să se încadreze în perimetrul apărat cu șanțuri de protecție umplute cu apă.
Ulterior, sub turci, zona era iarăși, foarte populată și de interes comercial grație unuia dintre cele mai populare târguri ale vremii. „Faimosul călător Evlia Celebi spune, la un moment dat, că veneau aici din toate părțile, dinspre Occident, dinspre Orient, cu marfă de tot felul, iar ziua cea mai mare de târg din an era la 40 de zile după ziua în care ghiaurii își vopseau ouăle”, relatează Marta.

Arheologul spune că există „un relativ hiatus între marfa de secol XVI – XVII, chiar și cea mai târzie”. „Când vin austriecii, după 1692, începe un proces de refacere. Pentru o perioadă destul de scurtă, 20 – 30 de ani, cetatea aceasta le apărea austriecilor ca o cetate de graniță a imperiului. Ei vor să transforme cetatea bastionară ridicată în urmă cu 150 de ani înainte, într-o cetate de tip „vauban” – e un stil de fortificație, ultimul răcnet în moda de construcție a unei cetăți. Cetatea de la Alba Iulia e în acest stil. Asta presupune existența mai multor linii de apărare – ziduri fortificate, fiecare linie cu șanțurile proprii de apă de protecție. E ceva aproape inexpungnabil. La Alba Iulia, austriecii fac o demonstrație de forță, aceea era capitala Ardealului iar construcție e cumva ostentativă, ca să spunem așa. Oradea, după puțin timp, devine o cetate de interior, pentru că austriecii merg spre sud, iar Aradul, Timișoara, Belgradul. Abandonează, deci, proiectul transformării, mai ales că era foarte scump. Înainte de asta, ridică ravelinele, un fel de șicane. Cum e contraescarpa, în fața ei construiesc niște structuri în forma unui V mare la mijloc cu două formațiuni în formă de V, mai mici, de o parte și de alta”, explică arheologul.

Zidurile ravelinului ies din pământ în zona blocului cu agenția CEC, respectiv undeva în capătul opus al șantierului, acolo unde se termină ultimele rămășițe ale zidului contraescarpei iar vîrful fortificației e undeva în dreapta catedralei. Cu siguranță, excavațiile pentru fundațiile acesteia au intersectat și demolat traseul fortificației suplimentare a cetății.

Specialiștii cunosc despre un ordin emis, la un moment dat, de căpitanii cetății, o interdicție dată locuitorilor din zonă de a construi în apropierea contraescarpa cetății iar ce s-a construit, să fie demolat. „Până nu am găsit aceste clădiri enorme, cum e cea cu ziduri groase din piatră, nu îți dai seama din ce cauză s-a dat ordinul de demolare de către comandații cetății”, spune Marta. Văzând așa ceva, el consideră că sunt clare rațiunile defensive – aglomerarea de ziduri lângă liniile de apărare cu apă puteau servi ca „scări” în cazul unor invazii:

„știam de existența ordinelor, dar nu înțelegeam la ce bun, până acum nu a văzut nimeni aceste construcții. E prima dată când putem înțelege de ce”.
Ulterior, relatează expertul, totul cade într-un fel de paragină, cetatea devine o simplă garnizoană. Zona dintre ravelinul central și cele două secundare devine efectiv o groapă de gunoi pentru orașul care creștea în jurul cetății. „Noi, când am săpat, încă mirosea după 250 de ani. Era o duhoare de-ți muta nasul”, spune el.

Ce va urma…

Oricât de fascinante, oricât pot aprinde imaginația, relicvele descoperite pe amplasamentul parcării vor avea soarta care le-a fost rezervată la începutul lucrării – vor fi îngropate la loc, sub o placă de beton, care va servi ca podea parcării subterane pe care o face Primăria în jurul catedralei. Descoperirile sunt situate sub nivelul cel mai de jos al parcării.
„După înregistrare și documentare, scheletele se adună și se îngroapă la loc, în cel mai adânc punct al șantierului. Ce urmează, la final, este că desenăm, să fotografiem totul și să facem raportul final al lucrării arheologice. Totul vine acoperit și conservat in situu”, spune arheologul.

Arhitectul parcării, Pafka Ernest, va încerca să pună în valoare descoperirile îngropate sub parcare, marcând traseele zidurilor, de exemplu, la nivelul pieței pietonale care va încadra catedrala. Șanse minime, totuși, că aceste amenajări, oricât de măiastre, ar putea trezi emoția sau incitarea pe care o stârnește, de regulă, contactul direct cu martorii istoriei locului.