La aproape opt luni de la declanşarea războiului în Ucraina se preconizează un nou val de refugiaţi, o dată cu apropierea iernii. Pentru membrii Asociației de Responsabilizare și Dezvoltare a Tineretului (A.R.D.T.) Oradea, experienţa muncii de voluntariat cu refugiaţii ucraineni a avut un mare impact emoţional şi a însemnat un lung şir de situaţii cărora a trebuit să înveţe să le facă faţă din mers.

Activitățile pentru sprjinirea refugiaţilor au fost organizate prin „Grupul operativ – Uniţi pentru Ucraina” de către 26 de organizații de tineret din Oradea, la care s-au alăturat Filiala Crucii Roşii Bihor, Inspectoratul pentru Situații de Urgență Crișana, Asociația Firmelor Bihorene, Partizan Security & Ecoserv, ADLO, Banca pentru Alimente, primării din Bihor, instituții de învăţământ, Asociaţia Posticum Oradea, Whiz Coffe și mulți alţii.

Din februarie până în iunie, la A.R.D.T. Oradea s-au implicat aproximativ 850 de tineri voluntari, studenţi, elevi şi absolvenţi. S-au organizat cinci grupuri operative de comunicare pe Facebook, fiecare grupă având aproximativ 250 de persoane. S-a stabilit şi un program pentru a reuşi ca acest mecanism de ajutor să funcţioneze pentru refugiaţi, ca să li se poată oferi non stop tot sprijinul de care aveau nevoie. Printre voluntari au fost elevi care seara dormeau la centrul de refugiaţi şi a doua zi dimineaţa mergeau la şcoală. „Părinţii aveau încredere în noi, veneau să ne cunoască, ne puneau întrebări. Fie că era la sediu, la gară sau la vamă, ori în judeţ, noi mergeam oriunde era nevoie”, spune Barabaș Bernard Filip, preşedintele A.R.D.T. Oradea.

 

Cel mai mult se deplasau în judeţ pentru acolo erau cele mai multe probleme provocate din diverse motive: resurse insuficiente de cazare sau probleme medicale. „Unii au profitat de pe urma refugiaţilor, cerând bani pentru cazare, deşi li se decontau de către stat 50 lei/zi/refugiat cheltuielile cazarea refugiaţilor și 20 de lei mâncare pe zi/refugiat”, mărturiseşte Filip.

Când A.R.D.T. Oradea a început campania cu refugiaţii, fiecare voluntar a fost instruit cum să se comporte, care vor fi situaţiile posibile şi ce are de făcut. A fost alcătuit şi un „Ghid de primire a refugiaţilor”, realizat de psihologul Sofia Augusta Laza. Ghidul a fost conceput pentru a ușura munca volutarilor implicați în partea de idenficare a nevoilor refugiaților din Ucraina. A fost conceput în așa fel încât să se poată culege în mod uniform informațiile de care era nevoie pentru a putea ajuta cât mai eficient refugiaţii. „Dacă sunt mămici cu copii, vă rog să le zâmbiți copiilor. Prin asta puteți transmite mamelor un sentiment de siguranță”, era una dintre indicaţiile din ghid. „Sunt aici pentru a vă ajuta, iar pentru asta am nevoie de la dvs de următoarele date de identificare”, era un alt sfat, dar şi îndemnul de a formula cu propriile cuvinte ideea: „Nu îmi pot imagina cât de greu poate să vă fie. Sperăm ca acest coșmar să se termine cât mai curând, și familia voastră să se reunească.”

În centrul de primire al asociaţiei a fost amenajat şi un colţ pentru mame şi sugari, pentru a le asigura intimitatea.

[eadvert]

Surprinşi de impactul emoţional

Mulţi voluntari s-au entuziasmat pentru faptul că se vor implica şi vor ajuta, dar nu au înţeles gravitaţia situaţiei, nu au înţeles efectele impactului emoţional din partea celor care vor veni din Ucraina. „Discutam la un moment dat afară cu cineva şi am văzut elevi ieşind în viteză de la noi din sediu, tremurând, plângând. Jos în sală erau cinci femei care urmăreau ştirile din Ucraina cu veşti despre zonele unde atacă din nou ruşii, şi plângeau în hohote. Medicii au coborât să le liniştească şi să le acorde asistenţă”, îşi aminteşte Filip, care spune că de multe ori refugiaţii se certau între ei din lucruri banale din cauza presiunii şi a stresului care le afectau raţionamentul.

Mulţi oameni s-au oferit să ajute dar nu au înţeles la început că existau nişte paşi de urmat, nişte protocoale. De exemplu, când veneau refugiaţii, primul protocol era să fie văzuţi de medici. Dacă erau ok, intrau în centru, primeau mâncare, apă, li se verificau actele, erau luaţi în evidenţă şi li se găsea cazare. Discuţiile cu ei se făceau prin intermediari, aşa cum au fost studenţii din Republica Moldova care vorbeau cel puţin limba rusă. „Refugiaţii se bucurau de sprijinul pe care îl ofeream aici pentru că ştiau că pot avea încredere în cineva, că sunt în siguranţă şi vor fi ajutaţi”, spune Filip.

A.R.D.T. a colaborat cu Primăria Oradea și Prefectura Bihor, cu ISU în special când s-a înfiinţat Centrul Judeţean de Coordonare şi Conducere a Intervenţiei (CJCCI), care a fost legătura lor directă pentru a putea rezolva problemele refugiaţilor.

„Noi am fost printre cele cinci organizaţii care au fost luate în evidenţă, împreună cu Fundaţia Şinca şi trei hoteluri, şi care eram sunaţi non-stop în caz de ceva. Mulţi dormeam la centru pentru a fi mereu la dispoziţie. Într-o seară m-au sunat de la 12 noaptea şi până dimineaţa de vreo şapte ori. Ca să ne fie uşor de comunicat ce refugiaţi vin la centru, am stabilit cu CJCCI indicative ca de exemplu «2 cu 4» care însemna că ne vin doi adulţi cu patru copii”, explică preşedintele A.R.D.T..

Unii în tranzit, alţii au rămas

În general refugiaţii nu rămâneau în centru de primire vreme îndelungată. Era mai mult un centru de servire a nevoilor de bază şi a celor medicale, şi apoi plecau mai departe la cazările la care li se făcea legătura din baza de date. De multe ori cei de la A.R.D.T. îi şi transportau până la locurile de cazare.

Refugiaţii veneau cu trenul, cu maşini proprii sau făcând autostopul. La începutul războiului, ca să treacă din Ucraina în România, taxa la vamă pentru femei era între 200 şi 500 de euro, iar pentru bărbaţi era de 2000 de euro. Aveau voie să vină „gratuit” doar bărbaţii care aveau cel puţin trei copii.

Primul refugiat care a venit şi şi-a găsit loc de muncă în Oradea se numeşte Denys Timofeiev şi a fost ajutat de Asociaţia Firmelor Bihorene (AFB). Denys lucrează de prin martie şi este unul din cazurile de familist cu trei copii. Cazarea i-a fost oferită de Mihai Pop de la Partizan Security într-un apartament. Soţia lui lucrase ca şi contabilă, iar Denys avusese o firmă de sisteme de climatizare.

Cu excepţia familiei Timofeiev, cele mai multe cazuri au fost femei singure cu copii.

Într-o zi s-au trezit în faţa centrului ARDT la ora 06:00 cu doi bărbaţi şi cu o mamă cu un copil în braţe, învelit în pătură. Erau veniţi din Ucraina, dar erau armeni. Deşi lucrau ca hair stylişti şi locuiau de mulţi ani în Ucraina, din păcate ei nu au putut să beneficieze de statutul de refugiat, neavând cetăţenie ucraineană. Bărbaţii îşi doreau să rămână în România pentru că auziseră că şi în Armenia se vorbea de mobilizare de forţe şi le era frică să se întoarcă în ţară. Au avut dreptul să rămână maxim două săptămâni.

„La începutul valului de refugiaţi ne trezeam cu o grămadă de maşini scumpe prin oraş. Şi la noi au venit două maşini de cel puţin 100.000 de euro fiecare. Proprietarii, din câte am înţeles de la colegul traducător, deţineau în Ucraina pieţe în care vindeau comercianţii. Dar au venit la noi să ceară cazare gratuită, după ce s-au lăudat că au 80.000 de euro cash. Cum alftel rămâi bogat, nu? Au fost cazaţi până la urmă la Astoria, după care au plecat mai departe. Problema pe care noi am sezizat-o este că în conştiinţa locală oamenii au luat experienţa asta cu cei care au venit cu capital în România ca o normă şi au generalizat, considerând că toţi sunt la fel. Dar nu a fost deloc adevărat, pentru că au venit din pături sociale diferite. E clar că primii au venit cei care au avut capital şi care au şi plecat mai departe. Cea mai mare parte dintre ei nu au rămas aici. Majoritatea au plecat în Spania, Portugalia, Germania, Italia sau Polonia. Apoi a venit valul refugiaţilor care chiar aveau nevoie de ajutor, şi impactul psihologic al primului contact cu refugiaţii a dus la scăderea implicărilor atât în resurse financiare, donaţii cât şi în alte forme de ajutor atunci. Noi, ca organizaţie, am avut mult de suferit din acest motiv când a trebuit să le oferim asistenţă celor care aveau cu adevărat nevoie de ajutor. Dar în general oamenii sau implicat, au adus resurse, au făcut donaţii”, povesteşte Filip. Banca pentru alimente ajuta săptămânal cu resurse necesare refugiaților.

Probleme medicale

La început, memrbii şi voluntarii A.R.D.T. au fost şi în vamă, pe la instituţii sau direct la oameni cu pachete, au trimis pacheţele spre Sighet, au mers prin judeţ la Cadea,Tinca, Ineu de Criş, s-au implicat oriunde a fost nevoie. În Cadea, de exemplu, au fost foarte mulţi refugiaţi cu probleme medicale şi acolo a fost nevoie să meargă zile la rând cu resurse pentru că erau cazuri foarte grave, cum a fost de exemplu un tânăr care avea hidrocefalie cronică.

Studenţii şi-au făcut treaba exemplar, mai ales cei de la Medicină cu sprijinul celor de la Asociaţia Studenţilor Medicinişti din Oradea (ASMO), care au fost de altlfel principala echipă medicală a A.R.D.T.. Lor li s-au alăturat un medic de familie, un pediatru şi un psiholog. Pentru psiholog însă a fost foarte dificil să comunice şi să empatizeze prin intermediul traducătorului şi din păcate nu au avut psiholog care să ştie limba ucraineană sau măcar limba rusă. Cei mai buni psihologi au fost însă studenţii din Republica Moldova, pentru că refugiaţii veneau într-o ţară străină, unde nu cunoaşteau limba, dar se întâlneau cu oameni care ştiau măcar limba rusă, lucru care îi calma şi le dădea o oarecare siguranţă. Au avut la centru un medic generalist indian, pe nume Jul Saju, care făcându-şi studiile în Ucraina ştia limba şi interacţiunea lui cu refugiaţii era perfectă. A fost implicat alături de voluntari zi şi noapte. A coordonat partea medicală cât de mult s-a putut, la fel şi Crucea Roşie pe partea de livrare de medicamente, organizare. Saju a identificat chiar şi un copil cu autism, după reacţii, după sunetele pe care le scotea. De asemenea, primul caz de Covid ei l-ai descoperit în martie, la Fundația Speranţa Emanuel din Ineu de Criş. Printre cei peste 100 de copii şi peste 30 de adulţi cazaţi era o femeie în vârstă care nu se simţea bine. A fost depistată cu Covid şi tot centrul a trebuit să intre în carantină.

Hunedoreanul Ştefan Nicolae a fost un alt student de la medicină, care a stat în permanenţă la dispoziţia centrului, foarte deschis să ajute. Medicii aveau tot timpul la dispoziţie două genţi diplomat, una cu medicamente şi alta cu accesorii. Multe dintre medicamente erau donaţii, o mare parte venite din Italia.

Nu doar cei de la centrul A.R.D.T. au dus resurse refugiaţilor, dar şi ei au venit de mai multe ori să îşi ia. Nu toţi au avut bani, oportunităţi să plece mai departe sau rude în alte ţări şi au ales să rămână aici. Timp de trei luni le-au trecut pragul zilnic cel puţin zece familii pentru lucruri de bază, de la săpun, pastă şi perie de dinţi, tot ce ţine de igiena personală, şi până la alimente.

„Îmi amintesc că după ce familiei lui Denis i-am rezolvat cazarea şi tot ce a mai avut nevoie, au venit înapoi pentru ceva informaţii spunând că urmează apoi să plece la cumpărături. Le-am spus să îşi ia de la noi tot ce au nevoie, pentru că este gratuit, şi să îşi cumpere doar ce nu găsesc la centru şi au trebuinţă. Impresionaţi, au început să plângă. Mai vin şi acum refugiaţi, dar foarte rar. Am primit însă informaţii de la partenerii noştri că va veni un nou val de refugiaţi undeva în jumătatea lunii octombrie şi trebuie să ne pregătim. Ungaria, Polonia, Cehia şi Austria deja se pregătesc şi am fost şi noi avertizaţi că vor veni. Trebuie să vedem ce facem pe viitor, organizaţiile şi fundaţiile partenere care am mai rămas, pentru că centrele s-au închis. Vine iarna şi vor veni costurile foarte mari, nu ştiu cum vom putea acoperi în continuare nevoile refugiaţilor” explică Filip.