JB.: Simona, de curând ai demarat publicarea unui ciclu de povestioare despre tradiţiile populare din Ardeal şi despre răspunsurile pe care acestea le pot aduce unor dificultăţi cu care se confruntă copiii, dar şi emigranţii. Ce ne poţi spune despre acest proiect?
Simona Le Roy: „Amintiri din copilărie” reprezintă un ciclu de poveşti terapeutice, inspirate din tradiţiile româneşti. Primul volum, „Povestea IEI”, este deja disponibil în librăriile online AMAZON. Celelalte volume, „Povestea Fluierului”, „Povestea Dantelei” şi „Povestea Ulciorului”, sunt în faze destul de avansate, urmând a fi disponibile în librării la începutul anului viitor.
Toate poveştile au, pentru moment, o versiune în limba română şi una în limba franceză. Sper ca la sfârşitul anului viitor, ciclul de povestioare „Amintiri din copilărie” să fie disponibil şi în limba engleză.
JB.:Care este miezul acestor poveşti terapeutice?
Simona Le Roy: În „Povestea IEI”, poveste care deja se află în librării, abordez una din marile probleme ale emigranţilor, dar şi a oricărui copil în general: teama de a se pierde, de a nu mai găsi drumul spre casă, lipsa reperelor. Ia românească, dincolo de estetismul ei, e o carte magică înţesată de simboluri. Fiecare motiv, fiecare cruciuliţă, reflectă o anumită viziune asupra lumii. Fiecare motiv, fiecare cruciuliţă, poartă zbuciumul firului de dinainte de culoare, gingăşia degetelor strânse buchet în jurul acului şi cele o mie de ferestre către satul natal şi către Dumnezeu. Călătorul înzestrat de ai săi cu o astfel de „carte” nu se poate niciodată pierde pe drum.
„Povestea Dantelei”, care este acum în faza de ilustrare, abordează o altă problemă: cea a aşteptării. Ce facem cu toate acele momente în care trebuie să ne aşteptăm părinţii, sau atunci când, adulţi fiind, traversăm lungi ani de aşteptare. Aşteptarea unei schimbări, a unui miracol, aşteptarea unui loc de muncă mai bun. Ce facem atunci când, aparent, nu putem face nimic, când gândurile ne sunt suspendate şi timpul pare să ne fie furat?
În „Povestea Fluierului” abordez problema loviturilor pe care viaţa ni le dă. Ce facem cu creanga copacului care ne-a lovit? Cu unchiul Nuţu şi fluierele lui, coborâm de la efecte spre cauze, tot mai adânc, până la mugur… Şi, ajunși la mugur, constatăm ceva teribil: în locul în care credeam că în sfârşit vom pune mâna pe vinovatul vinovaţilor, marele monstru rău… dăm nas în nas cu Dumnezeu! Până aici a fost realitate. De aici începe povestea.
În „Povestea Ulciorului” abordez o altă temă, aceea a greşelilor. Ce facem cu ulcioarele pe care, fără să vrem, le-am spart? Cine şi cum ne poate scăpa de povara unei vini aparent ireparabile?
JB.:Cum ţi-a venit ideea acestor poveşti?
Simona Le Roy: La început au fost atelierele de art-terapie, pe care le-am organizat pentru copiii adoptaţi din România. Copii pentru care rădăcinile româneşti erau negre, încărcate de zgura unor evenimente tragice şi care aveau nevoia vitală să regăsească şi acea parte frumoasă, sănătoasă, a rădăcinilor lor. După atelierele cu copiii au apărut cele destinate altor emigranţi, propriile mele dileme şi nesiguranţe.
La fiecare răscruce, la fiecare chinuitoare întrebare, am căutat inspiraţie, reconfort, soluţii în întâmplările princeps, cele pe care le-am trăit în copilărie şi care m-au structurat ca om. Întâmplări din Ardealul anilor 70. Obiectele tradiţionale, primite în dar de la mătuşi, unchi, verişori, oameni dragi de acasă, au constituit şi ele un important motor al inspiraţiei mele.
JB.: Eroii poveştilor tale sunt… mătuşile şi unchii. De ce ?
Simona Le Roy: Mătuşile şi unchii mei sunt cele mai frumoase şi mai înţelepte făpturi din întreaga Galaxie. Ani la rând am fost prinţesa lor răsfăţată, copilul căruia s-au străduit să-i netezească toate cărările şi să-i umple ochii cu stele. De fiecare dintre ei mă leagă amintiri extraordinare. Fiecare dintre ei mi-a arătat o nuanţă a iubirii, ajutându-mă astfel să percep infinit de profund şi duios oamenii. De la mătuşile şi unchii mei am învăţat că iubirea nu încape într-o singură tentă de roşu, că ea este un curcubeu roşiatic în mii de nuanţe! Fiecare om are forma lui de roşu. O formă pe care o percepi doar atunci când treci dincolo de vorbe şi gesturi, dincolo de tine, de modul tău de a-ţi manifesta sentimentele.
Fiecare dintre mătuşile şi unchii mei lucrau mult în gospodărie. Ceea ce unora le pare banal, pentru copilul care am fost era magic, de-a dreptul metafizic. De exemplu, mătuşa Sabina scotea dinţii ştiuleţilor şi îi arunca în gura hulpavă a râşniţei. Învârteam apoi ca ceasul o manivelă şi coşara se umplea deodată cu pudră de aur. Unchiul Nuţu strângea într-o covată toate lacrimile norilor şi în fiecare dimineaţă îşi limpezea faţa cu ele, iar mătuşa Marica avea în toate buzunarele ei pestriţe o sumedenie întreagă de ciocolate. Ajunşi la anii bătrâneţii, mătuşile şi unchii mei ar fi avut şi ei nevoie să fiu acolo, lângă ei. Şi n-am fost! E marele meu regret.
JB.:Sunt aceste poveşti retranscripţiile exacte ale amintirilor tale din copilarie?
Simona Le Roy: În mare parte, da. De exemplu, toate personajele, activităţile lor, decorurile şi în mare parte situaţiile, sunt cât se poate de reale. Mătuşa Sabina locuia în Peştiş. La fel ca în poveştile mele, iarna îşi petrecea vremea lângă sobă, făcând cipcă şi spunându-mi poveşti cu iepuraşi coconaşi şi prinţese care turnau sare în bucate. Mătuşa Sabina avea o cameră „cătă drum”, înţesată cu tezaure, şi o cămară în care se aliniau unul lângă altul borcane cu bunătăţi multicolore.
Mătuşa Marica, din Remeţi, era zâna iilor şi cuverturilor, iar unchiul Nuţu, la fel ca în poveste, meşterea ca nimeni altul fluiere. La fel ca în poveştile mele, şi în realitate, copil fiind, aveam o mulțime de întrebări năstruşnice şi probleme de mare anvergură. Mătuşile şi unchii se străduiau să-mi răspundă pe înţelesul meu, folosind ca material didactic ceea ce aveau la îndemână: aţa şi acul, fluierele şi briceagul. „Lecţia” de viaţă care a rezultat era una metafizică. La începuturile mele de om, mătuşile cele cu fuste creţe operau deja în cuantic.
JB.:De unde pot achiziţiona bihorenii cărţile tale?
Simona Le Roy: Cărţile mele sunt disponibile doar în librăriile online Amazon. Bihorenii din ţară, dar şi cei risipiţi în lumea largă, pot achiziţiona foarte uşor, prin internet, toate cărţile mele.
În final, cu ocazia Zilei Naţionale a României ce ai dori să le urezi celor de acasă?
Aş vrea să-i îmbrăţişez cu drag pe fiecare în parte şi să le spun, că România este în fiecare dintre ei. Şi fiecare gest al lor bun, darnic, generos face Romînia frumoasă. La multi ani dragi bihoreni! La mulţi ani România!
Citiți principiile noastre de moderare aici!