– Cum decurge procesul naşterii unui spectacol, de la idee la produsul final? Ce eviţi în acest proces?

Andrei Măjeri: Conflictul, cu oricine, deşi noi trebuie să îl provocăm cumva pe scenă. Cred că diferă foarte mult de la proiect la proiect, de la spectacol la spectacol. De cele mai multe ori, ştiu că o să sune patetic, textele vin la mine. Nu pot să spun că am un program pe următorii zece ani, nu sunt un artist profet sub nicio formă, dar în acelaşi timp, uitându-mă în urmă la ce am făcut, din cele aproape 30 de spectacole pe care le-am făcut, totuşi au existat nişte teme predilecte, măcar pe o perioadă. Sunt anumite obsesii recursive, dar ne dăm seama mai degrabă uitându-ne înapoi, decât uitându-ne înainte, care-i un teritoriu în care mergem un pic orb, în întuneric. Sunt spectacole la care lucrez foarte mult pe text înainte să încep repetiţiile, în ceea ce înseamnă prelucrarea textului uneori cu un dramaturg, sau alteori singur. Alteori încep spectacolul din improvizaţii de mişcare, pentru că ţin să descopăr corpurile obosite ale actorilor care se exprimă altfel decât alea care vin la casting şi vor să ia castingul. Ca să concluzionez, fiecare spectacol îşi dictează propriul mod de lucru. Cred foarte mult în acest aspect al volumetriei pe care o declanşează vocea actorului în spaţiu. E una să îmi imaginez eu stând acasă în faţa laptopului cum va decurge o scenă – sigur că poate am nişte imagini pe care vreau să le folosesc sau o structură de atac, de poziţionare în scenă – dar de cele mai multe ori ascult ceea ce îmi spune respectivul actor, sau respectiva actriţă şi simt unde ar trebui să se poziţioneze şi care e tipul de atac şi registrul.

– Cât de multă libertate de mişcare laşi actorului?

Andrei Măjeri: Cred că foarte multă. Paradoxal, lucrez extrem de structurat şi încerc prima oară să fac un soi de schemă pentru că mă linişteşte şi ajung cât mai repede la o schiţă a întregului, şi cred că şi pe actori îi linişteşte, pot să îşi înveţe textul mai uşor, ştiu reperele mari, şi apoi, ca la cojile de ceapă, tot le luăm şi bibilim produsul. Dar îmi place foarte mult să le apaţină. Mă uit la corpurile lor, la unele greşeli, pe care uneori le redau, gesturi de care nu sunt conştienţi şi care poate servesc personajului şi spectacolului. Regia e o meserie de atenţie, o atenţie care te solicită în acele patru ore, sau trei ore cât durează repetiţia sută la sută. La nivel stilistic, conceptual este o etapă de creaţie înainte de repetiţiile propriu-zise cu actorii. Nu porneşti din zero. Pe de altă parte îţi doreşti ca ei să descopere organic şi să le aparţină. E un teritoriu de co-creaţie ăsta al teatrului, până la un moment dat nu-ţi mai dai seama, pentru că eu vreau ca receptorul să nu vină să zică: mi-a plăcut regia, sau mi-a plăcut actorul. Nu, mi-a plăcut spectacolul. Să nu mai distingă între părţile spectacolului. Costumele, cu scenografia, cu luminile, toate să ajungă la un fel de sinergie.

– Preferi colaborările de lungă durată. Mă gândesc la dramaturgul Alexandra Felseghi, scenograful Adrian Balcău, Adrian Piciorea -muzică, Hunor Varga -coregrafie… Poate o echipă să devină în timp garantul unui spectacol de succes?

Andrei Măjeri: Nu ştiu, mă sperie întrebarea asta, pentru că mă sperie pe mine de cele mai multe ori de la managerii cu care antamezi un proiect şi îţi spun: şi acum vei face ceva de succes! Şi zic, eu îmi doresc asta de fiecare dată, nu ştiu cum va fi receptat proiectul. Lucrez cu drag, cu interes, cu zvâc, dar sigur că echipele sunt mai degrabă o zonă de confort, eşti familiarizat cu oamenii respectivi, nu trebuie să o iei din zero, te înţelegi din priviri, ajungi la un soi de gust comun. Chiar dacă respectivul scenograf mai lucrează şi cu alţi regizori, te cunoaşte pe tine, şi în proiectele cu tine ştie ce nu-ţi place în primul rând. Pe de altă parte, încerc în fiecare an cam la toate proiectele, măcar un membru al echipei artistice să fie cineva cu care n-am mai lucrat sau cineva cu care n-am mai lucrat în această ipostază. De exemplu, aici Hunor Varga face coregrafia, eu am lucrat cu el ca actor în „Cine l-a ucis pe tata?”.

– După trei tentative eșuate, poate suna exagerat ce întreb, nu te-ai gândit că poate n-a fost momentul, și că abia acum trebuia să se nască un spectacol la Oradea pus în scenă de Andrei Măjeri?

Andrei Măjeri: Nu, mai grav! M-am gândit că nu am ce căuta la Oradea. Pe de o parte îmi plăcea foarte mult festivalul. A fost şi un festival foarte norocos, l-am câştigat de patru ori. Aproape zece din spectacolele mele au fost aici în festival, în ultimii ani cam câte două, au fost foarte bine primite. Am jucat unele la Sala Mare, unele la Sala Transilvania unele la Arcadia, cumva, cunoscând mai degrabă publicul orădean – dar sigur că publicul de festival e mixt, e mai snob, e un pic altfel. Încercările au fost următoarele: am încercat să debutez la Oradea ca parte a dizertaţiei mele cu „Nunta însângerată”, şi nu am cuplat deloc cu atitudinea managerului din perioada respectivă, şi fain frumos m-am urcat în tren şi l-am sunat pe profu’ meu şi i-am spus că fac ceva în facultate, că nu vreau să încep aşa teatrul. Am făcut la Craiova cinci ani mai târziu „Nunta însângerată” şi a fost super, aşa trebuia să fie. Nu vedem în momentul ăla lucrurile astea, dar vedem când ceva nu ni se potriveşte. Şi sunt o fiinţă mofturoasă, nu alintată cred, sper, dar care îşi respectă procesul de lucru pentru că ştiu cât de mult pun, şi cât de mult încerc să ofer, să fiu deschis, şi atunci nu îmi place când mediul de lucru are un caracter toxic din prima. Şi cred că miros asta foarte bine.

După care, ani mai târziu, doamna Elvira Rîmbu m-a invitat să montez ceva, şi era cât pe ce să facem o colaborare. Am trecut prin două propuneri. Una cu „Woyzeck”, una cu „Trei surori”, apoi iarăşi s-au schimbat directorii şi nu s-a mai legat. Eu m-aş fi bucurat să se întâmple atunci pentru că vedeam „Trei surori” în trupă şi nici nu avea trupa respectivul text montat. Cu Victoria Balint mă cunosc mai ales prin prisma festivalului (n.r. FITO), căci ea s-a ocupat de ediţiile trecute şi ne-am înţeles foarte bine, şi tot timpul m-am simţit bine primit. Atunci când a devenit manager interimar mi-a propus să vin, mi-a spus că în această stagiune vrea să facă texte clasice sau adaptări ale unor texte clasice, căci Radu Iacoban a făcut „Un inamic al poporului”, Bobi Pricop va face iarăşi un Wedekind. Eu am revenit un pic la gândul cu “Trei surori”, asta a fost prima pastilă pe care am aruncat-o, după care am zis că mai fac un Cehov stagiunea asta la Constanţa, fac „Livada cu vişini”, şi parcă n-aş face două. Hai să fac Richard. Şi i-a plăcut ideea, şi am povestit un pic zona de concept. Am venit, m-am întâlnit cu trupa prima oară, apoi a mai fost o întâlnire, tot timpul iau din aproape în aproape până mi se arată.

– E prima ta întâlnire cu Shakespeare.

Andrei Măjeri: Da, trebuia să fie acum cinci ani. Întâlnire cu Shakespeare… Nu ştiu ce înseamnă asta, „întânirea” cu dramaturgi morţi… Cred că ne întâlnim cu nişte clişee, ne întâlnim cu anxietatea precedentului, că s-a mai făcut, s-a făcut bine. Au făcut alţii… Vai doamne, oare eu am să pot? Eu n-am asta! Sunt poate frate cu nesimţirea din punctul ăsta de vedere. Sigur că fac un research, am şi văzut live montarea lui Ostermeier la festival la Craiova, am mai văzut câteva Richard-uri, cel al domnului Andrei Şerban din Bucureşti. Dar cumva, când simţi că de fapt ideea ta are „carne” şi nu o regăseşti, din perspectiva de spectator asişti la o altă montare, înseamnă că e bine, că e o ocazie pe care ar trebui să mergi. Şi atunci am zis: hai, Richard, să ne luăm la trântă, cu acest text foarte lung de altfel, cel mai lung se zice din textele shakespeariene. Unii zic că ar fi şi cel mai montat, alţii zic că Hamlet, dar cred că statistic totuşi Richard e mai montat.

– Înainte de casting, îl aveai în vedere pe Richard Balint pentru Richard. În final l-ai ales pe Petre Ghimbășan. Cu ce se pliază mai bine pe viziunea regizorală, față de prima opțiune?

Andrei Măjeri: Pe Richi şi pe Vicoveanu îi văzusem de mai multe ori, pentru că în anii din urmă ei erau cumva în prim planul trupei. Plac foarte mult, sunt doi actori foarte buni. Dar e tot timpul o potrivire înspre o realitate a conceptului pe care uneori nu ştii să o articulezi foarte clar, şi aşa am simţit la casting că se potrivea. Richi are un alt soi de provocare în acest spectacol, că va face trei, sau chiar patru roluri, cu schimbări extrem de rapide între ele, şi mi se pare un alt tip de performanţă la care e provocat. Lui Petre îi vine mănuşă Richard, lui Vicoveanu îi vine mănuşă Buckingham. Chiar cred, şi mi-am dat seama de la primele lecturi că am intuit foarte bine castul şi sunt convins că dacă ai actorii, eu zic că un 50% e rezolvat, pentru că trebuie să fim siguri şi de lumini, de sunet, lucrul cu actorul, care e cel mai greu, şi de un teritoriu comun pe care să îl găsim ca tip de expresie împreună, încât să simţim că ne reprezintă pe toţi şi că ne e drag şi că procesul de lucru e unul fun, şi serios, pentru că eu sunt o fiinţă un pic prea serioasă mi se spune, şi un pic prea workaholică.

Pe de altă parte nu vreau să mor pe la teatru, nu ţin oamenii în plus dacă suntem eficienţi. Mi-ar plăcea atâta timp cât voi fi regizor, să fiu doar regizor, dar din păcate în România nu se poate. Poate e şi dintr-o tendinţă a mea. Nu deleg decât atunci când am maximă încredere în oamenii pe care îi deleg cu o anumită sarcină. Pe de altă aprte, fricile noastre ca artişti ne domină, şi ne modifică. De asta, în anii din urmă stau şi mă gândesc că am lucrat mai puţin încrâncenat, poate că în primii 5-6 ani veneam cu temele prea făcute într-un fel. Acum îmi place să îmi aduc aminte că până la urmă e un exerciţiu arta în repetiţii. O dată cu premiera, arta mea s-a încheiat. Şi îmi place ca amintirea repetiţiilor să fie una frumoasă în memoria afectivă a mea, a actorilor. Poate că nu ne vom întâlni toţi, e greu în grupuri mari. Poate nu voi constitui marea revelaţie a vieţii oricăruia, dar mă bucură dacă măcar pentru unii, cot la cot, a fost ceva frumos.

– Textul am înțeles că e o adaptare, un colaj de Richard al III-lea cu Henric al VI-lea. Cum e adus textul shakespearian în actualitate?

Andrei Măjeri: Nu este o adaptare. Este Richard al III-lea de William Shakespeare, nu după William Shakespeare, pentru că nu e un text nou. Sigur că în primul rând am operat nişte tăieturi la personajele de rang trei, pentru că era o piesă cu foarte multe personaje mici, şi am considerat că se înţeleg vectorii mari şi fără acele personaje, şi pentru că trebuia scuturat puţin, să nu fie un spectacol de 4-5 ore, şi am mai făcut vreo şapte sau opt scurte flashback-uri de maxim o pagină fiecare din piesa precedentă, care e Henric al VI-lea, partea a III-a. Pentru că Richard al III-lea e de fapt finalul unei tetralogii. Există aceste trei piese care preced Richard al III-lea: Henric al VI-lea, partea I, partea a II-a, partea a III-a. Şi din partea a III-a, care e acţiunea din Războiul Rozelor fix de dinainte, am mai făcut nişte mici inserturi în scenariul nostru pentru a face mai clară încrengătura acestei familii în care pe toţi îi cam cheamă la fel. Şi la un moment dat chiar confuzia poate fi speculată comic, căci toţi sunt Edward, Richard, Henric, şi trebuie să fii foarte atent cine-i copilul cui. Aşadar cred că mai degrabă a fost un instinct de a desţeleni puţin acest teritoriu al monarhiei care-i acum foarte departe de noi, a încrengăturilor care poate pentru publicul lui Shakespeare erau mai recognoscibile decât sunt pentru noi. O clarificare, de fapt, o curăţare a excesului, a textului parazitar, mai ales că tendinţa pe vremea lui Shakespeare era, cum este de fapt şi acum în teatrul britanic, ca în prim plan să fie cuvântul, care uneori ia loc şi acţiunii. Ni se descrie acţiunea. Hai s-o facem acţiunea, şi să ne spună cuvântul ce nu poate descrie acţiunea, şi atunci din tandemul ăsta am ştiut uşor-uşor ce să curăţăm.

– Dar păstrează perioada clasicistă sau vine oarecum în prezent?

Andrei Măjeri: Aceasta este o întrebare la care eu nu ştiu ce să răspund, nu am ştiut niciodată. La întrebarea „a fi modern sau clasic” nu ştiu ce să răspund, pentru că eu creez pe un teritoriu estetizant, în care eu pot să mixez. Mie îmi place foarte mult zona de construcţie a hibridizărilor, costumele noastre mixează pattern-uri contemporane cu bucăţi de armură. Până la urmă noi creem o ficţiune care, dacă e rotundă în sine, e acceptată ca atare. Nu mi-am propus să fac o reconstituire de epocă. Pe de altă parte, tendinţa să fac ceva modern, „să rup pisicu-n 14” din Shakerspeare, eu nu o am. Adică nu mă duc acasă şi zic: „cum aş vrea să fac respectiva scenă modernă?”. Nu, cred că pentru că trăieşti azi, şi eşti conectat la zeitgeist-ul lumii de acum, inevitabil nu va respira ca în vremea reginei Elisabeta I spectacolul, va respira ca acum. Cred că va fi un spectacol fresh, cool, şi mi-ar plăcea să fie un spectacol la care tinerii să fie în delir. Sunt convis. Dacă am reuşit cu recenta mea premieră la Suceava, „Pădurea asumaţilor”, un judeţ care are teatru doar de nouă ani, cu o populaţie extrem de religioasă şi clasicistă, am venit aici în celălalt foarte religios judeţ al ţării, cu o piesă sângeroasă, cu un spectacol despre putere, cu un spectacol despre dictatori, cu foarte multe crime, un spectacol care râde şi de excesele religiei, şi mi se pare că genul ăsta de spectacole întocmai trebuie făcute pe un teritoriu în care nu le e comod. Nu în ideea că trebuie să fii provocator, că trebuie să zgândări, dar trebuie să lărgeşti teritoriul de luptă ca artist. Trebuie să ieşi în afara bulei, că dacă eu fac în bula mea aceleaşi spectacole over and over, nici eu nu am nimic de câştigat, nici spectatorii, nimeni.

– Muzica are un rol important în spectacolele tale. Îl va avea și în Richard III? Cum arată playlistul-ghid al spectacolului?

Andrei Măjeri: Un haloimăs, în primă fază. Pe cât de organizat cred că sunt, în acelaşi timp încerc să nu fiu sec. Şi atunci există o doză mare de delir de la care mă încarc. Lucrez cu muzică, ascult muzică, dansez eu acasă anumite momente şi mi se nasc nişte imagini. Playlistul e foarte pestriţ, probabil un 5% din el va ajunge în estetica sonoră a spectacolului, sau în ilustraţia muzicală, dar mă încarcă pe mine, sau uneori e un catalizator pentru ceva. Le mai pun la repetiţii sub o lectură de scenă, un fond sonor, numai să-i testez dacă împlineşte respectiva scenă sau dacă e ceva ce-i contrariază, ceea ce poate fi şi asta bine. O folosesc ca o cârjă de foarte multe ori, pentru că e o artă foarte puternică, poate cea mai puternică, şi teatrul, care nu are un limbaj propriu şi mai degrabă are un limbaj compozit şi fură de pe la toate artele, spre a încerca să facă o artă a momentului vie, mi se pare că trebuie să fii foarte atent la câtă muzică foloseşti, de ce o foloseşti, la cum o foloseşti, încât să nu devină un concert. Că dacă e un concert, e un alt teritoriu, e la marginea cercului teatrului. Am simţit că mă domina muzica şi culoarea la un moment dat şi am făcut în toamnă un spectacol la Teatrul Evreiesc de Stat, „Mesia”, all black, la lumina lumânărilor preponderent, şi fără sound design, doar un instrument otoman medieval în actul doi, atât. Am dorit să văd dacă pot, şi am putut, şi a ieşit foarte bine.

– Să sperăm că îl vom vedea şi aici, în festival.

Andrei Măjeri: Sper, pentru că Oradea are şi scenă turnantă, „Mesia” e pe turnantă, şi atunci nu se poate duce chiar oriunde.

– „Coci” acest spectacol de cinci ani. Intenția a pornit la Apollo 111, dar până la urmă îl pui în scenă la Oradea. Ce s-a schimbat în aceşti cinci ani în felul de a gândi acest spectacol?

Andrei Măjeri: Lumea! S-a schimbat lumea. Eu nu ştiu cât m-am schimbat. Poate m-am schimbat şi eu, sunt convins că m-am schimbat. Eram foarte pregătit atunci să fac spectacolul ăsta. Eram prea pregătit. În primul rând nu am mai simţit muzica spectacolului, ca să conectez şi de întrebarea anterioară. Era un spectacol cu rap, cu AFO de la Subcarpaţi. Plecasem de la ideea din Looking for Shakespeare din filmul cu Al Pacino, că el e un derbedeu, şi cum și Shakespeare a fost un inventator de limbă, şi raperii sunt. Se potrivea, mergea foarte bine. Jumătate din text se transformase în rap şi funcţiona acest dublu registru, dar după pandemie nu am mai simţit asta, şi nici nu m-am mai întors acolo deloc conceptual.

– Sunt convinsă că la finalul spectacolului sala va aplauda în picioare pentru că va fi un spectacol minunat. Dar dacă ai mai fost la Oradea, ai observat probabil că publicul se ridică în picioare la orice spectacol. Ţi s-ar părea oportun să existe la şcoală o materie opţională intitualată, să zicem, „ghid de bună purtare la teatru”?

Andrei Măjeri: Locuiesc în Bucureşti. Asta deja e peste tot, din păcate s-a generalizat. Nici actorul de pe scenă nu-şi mai dă seama, sau îşi dă seama dacă e sincer cu el, ce tip de reprezentaţie a avut. E un instinct uşor fals acesta al aplauzelor în picioare instant, la orice, la toate. Dar deja nu ştiu dacă mai putem face ceva, cum nu mai putem învăţa oamenii că nu văd o piesă ci un spectacol, că piesa e aia care se citeşte… Sunt nişte lupte pierdute, pe mine mă paranoizează, dar n-au nicio relevanţă. Dar teatrele pot să facă mici traininguri. În Bucureşti unele teatre au şi trupe de tineri, ştiu că şi aici se iniţiază, ceea ce e bine, că atunci educi o generaţie nouă, chiar dacă nu toţi vor ajunge actori. Eu cred că există spectatori specilizaţi, care au un grad de fidelizare acolo, în sală, descifrează mai rapid, şi cumva şi comportamentul lor e mai potrivit sălii.

Pe de altă parte nu cred nici în rigidizarea asta forţată, tocmai ca să accesibilizăm, să deschidem orizontal accesul la sală. Sigur că o sală ca cea de la Oradea îţi dă un vibe snobbish din prima, adică auretul respectiv zice: stai, ai venit la teatru. Dar auretul e pe sală. Stalul, lojele, în conştiinţa spectatorilor îi plasează ca nişte nobili într-un fals palat, şi nişte unii joacă pentru ei, ceea ce şi această poziţionare e perversă. În feedback-urile spectatorilor, urmăresc anumite grupuri de spectatori chiar şi din Bucureşti care la un moment dat devin extrem de posesivi pe ceea ce primesc sau nu primesc la un spectacol, având senzaţia că dacă dau 30 de lei, dincolo de experineţa pe care o primesc, sunt îndreptăţiţi să-ţi spună de parcă ar fi critici de teatru, că nu le-ai dat cum le-ai dat altădată. Sau că tu ar trebui să faci, ad nauseam, acelaşi spectacol over and over.

A fost recent un scăndăluţ cu Opera din Bucureşti are a lansat o provocare spectatorilor cu o anumită etichetă la îmbrăcăminte, şi au fost tot felul de reacţii, că de fapt ce facem, o transformăm într-o chestie hiper elitistă? Sigur că trebuie să fii îngrijit, dar pe de altă parte nu cred că trebuie să venim în frac, costum sau neapărat în rochie lungă şi cu sărmăluţele în păr. Nu cred că e ăsta scopul. Dar n-o să uit niciodată că mare parte din spectatori sunt spectatori accidentali, care bifează teatrul de două ori pe an, unii vin să fie văzuţi la teatru, nu să vadă teatru, sunt tot felul de oameni. Noi ne bucurăm că sălile sunt pline, şi s-ar putea, chiar şi pe aceştia pe care îi ironizăm parţial, spectacolul emoţional să atingă nişte puncte şi să îi facă să respire altfel o vreme, câteva secunde acolo. Nu se întâmplă nici chiar cu acelaşi spectacol. Sunt seri rare în care preponderent se instituie o nevoie în sală faţă de o temă, faţă de un subiect anume, faţă de o zonă de emoţie, şi se întâmplă ceva. Lumea uită că se uită la o ficţiune, actorii simt şi ei sala respectivă, nu e nimic sec, nu e perete acolo, dar astea sunt foarte rare, ţin de nişte experienţe pe care eu, care merg obsesiv la teatru, şi ştiu să mă detaşez pentru că trăiesc în domeniul ăsta, le trăiesc foarte rar, de două ori pe an e bine!

– Cât de mult contează premiile pentru tine?

Andrei Măjeri: Contează. Mi-ar plăcea să ştiu să mă bucur mai mult. Chiar ieri mi-a reproşat o actriţă prietenă că în ultimii doi, trei ani s-au întâmplat atâtea lucruri frumoase şi că nu mă bucur, că trebuie să învăţ să mă bucur. Ce să fac? Să urlu, să ţopăi? A doua zi te întorci la lucru şi este şi asta o meserie. Sigur că aceste confirmări constituie nişte borne care îţi dau seama că poate nu eşti chiar pe arătură şi că poate totuşi ceva intuieşti bine, dar pe de altă parte are Ioana Gajdo o replică în „Zeiţe de categoria B”, un spectacol pe care l-am făcut împreună şi în parteneriat cu Teatrul Regina Maria, şi zice: ce-ţi aduce un premiu? Dacă cineva din breaslă te ura până acum, de acum încolo o să te urască şi mai mult. Nu că asta mi-ar păsa, I give a fuck, dar poate că eu am un soi de plasă de salvare, de distanţă, şi e faptul că, aşa cum îmi place mie să glumesc, am pământ la ţară şi am un loc în care să pot să fug la ai mei în caz că vreau să mă ascund într-o scorbură. Şi cumva asta, în spatele capului meu, mi-a dat şi un soi de relaxare, când am zile mai întunecate. Teatrul mi-a dat mult mai mult frumos şi bine decât rău, deşi am repetiţi de la care am plecat plângând şi clipe în care am zis că mă las şi nu mai vreau să văd teatru în viaţa mea. Cumva tot reveneam acolo, pentru că e un mediu în care îmi place, în care sunt mai liber decât sunt eu ca persoană, mai puţin anxios decât sunt eu ca persoană, în care joaca asta permanentă e de fapt o joacă foarte serioasă şi cumva îmbină aceste extreme pe care eu le conţin, a unui soldăţel tocilar şi în acelaşi timp al unei dansatoare flamenco 50 plus, patetică – astea sunt extremele mele – şi teatrul mi le permite şi le pot avea, şi e fascinant că-i contaminez şi pe alţii în primă fază, actorii şi cei din procesul de lucru, şi dacă mai ajunge şi la spectatori, e minunat!

– Una din temele pe care le abordezi în spectacolele tale este cea a relaţiilor de familie. Ştiu că te înţelegi foarte bine cu părinţii tăi, iar prietenul tău cel mai bun a fost bunicul. L-ai imaginat vreodată într-un personaj din spectacolele tale?

Andrei Măjeri: Nu, propriu-zis nu. Adică nu conştient. Pe ai mei, da, în „Amplexus” la Târgu Jiu, care e o ficţiune, o distopie în viitor, care cumva îi conţine pe ei foarte mult. Dar pe tataia Nelu, nu, până acum. Îmi apare în vis des, şi maică-mea e un pic geloasă că ea nu îl visează. E acolo, parcă nici n-a plecat, deşi sunt deja şapte ani. Am fost foarte apropiat de el. M-a susţinut foarte mult cu teatrul , mă încuraja, pe un teritoriu de care habar n-avea. Cum nici ai mei, eu sunt dintr-un sat de 400 de locuitori, din Pociovaliştea. E o sintagmă pe care am întâlnit-o în Slovenia foarte mult, scrie pe autostrăzi „pociovelistea”, e un loc în care poţi să parchezi, probabil din slavonă vine. Sunt foarte apropiat de ai mei, şi tema familiei e o temă recurentă. Şi Richard e, dincolo de politică, de crime, toate se petrec de fapt în sânul unei mari familii, la fel ca în tragediile antice care aveau aceste personaje exponenţiale care sunt, totuşi, prinţi, prinţese, regi, mai rar oameni de jos. Noi am dezechilibrat puţin piesa, în sensul în care replici ale unor personaje episodice care au fost tăiate au devenit replici de grup, care de fapt reprezintă pătura de jos, care era mai puţin reprezentată în piesa shakespearinană, aşa că aici am tras un pic pe spuza mea, acordând replicile respective la un gând.