JB: Europa vine după o perioadă de austeritate, resimţită şi în România. Este calea cea corectă?
N.N.: Două mandate Barosso înseamnă o dominare a PPE, a popularilor europeni. Doamna Merkel, care reprezintă curentul creştin-democrat şi creştin-social, are viziunea aceea de forţă. Ea împarte Europa, impune politici, iar viziunea sa a fost impusă ca tip de politică a UE. Poate efectele sunt pozitive, dar eu cred că au fost state, cum am fost şi noi, care au tradus greşit din germană cuvântul austeritate. În germană înseamnă disciplină bugetară, nu constrângeri sociale şi economice. Noi am înţeles să tăiem din venituri, ceea ce a fost o greşeală şi, credeţi-mă, nu e o viziune socialistă. Este foarte uşor să procedezi aşa când nu ai habar să procedezi altfel. Când nu ai o viziune. Vă dau un exemplu: sub presiunea, în special a Partidului Popular European, România a acceptat un deficit bugetar de 2,2%, când Tratatul de la Maastricht arăta că este acceptabil un deficit de 3%. De ce România nu este lăsată un deficit de 3%? Pentru că astfel şi-ar permite o plajă de venituri în plus, care ar cofinanţa proiectele europene.
JB: Unde consideraţi că se situează Parlamentul European raportat la Comisia Europeană comparativ cu anul 2007? Poate fi PE o contrapondere reală la puterea exercitată de CE?
N.N.: Este un subiect esenţial în plan politic pentru Uniunea Europeană, ce îi poate asigura viabilitatea în continuare sau o poate arunca într-o formulă derizorie. Din 2009, Parlamentul a devenit o instituţie parlamentară. Până atunci, era doar o formulă de salvare a aparanţei democratice, în care, chiar dacă statele membre îşi trimiteau reprezentanţi în Parlament, aceştia nu aveau forţa politică a instituţiei pe care o reprezintă. Tratatul de la Lisabona dă nişte competenţe, pe care Parlamentul le-a utilizat în acest mandat. Sigur, nu în mod spectaculos, dar nu întotdeauna Directivele propuse de Comisia Europeană au primit şi girul/votul Parlamentului European. Sunt tot mai numeroase aceste Directive respinse de PE. Vă dau un exemplu: acordul cu SUA, prin care companiile europene erau obligate să pună la dispoziţia SUA listele de pasageri, în contextul luptei împotriva terorismului. Era o cerinţă a SUA. A fost o mare dezbatere în Parlament şi noi am spus că nu avem nicio garanţie că datele personale ale cetăţenilor nu vor fi utilizate şi în alte scopuri decât cele strict securitare, pentru că tratatul nu avea alte garanţii. Puteau să le folosească companiile americane, în a-şi formula o politică de piaţă. Consiliul European a aprobat acest tratat. Noi, Parlamentul, l-am respins. Îmi amintesc că venea preşedintele Băsescu pe avion, de la Bruxelles şi ne anunţa că a fost aprobat acest tratat şi că este foarte bine, în parteneriatul nostru cu americanii. Iar noi i-am spus: „ne pare rău, tratatul nu este ratificat, pentru că Parlamentul l-a respins, încercând să protejeze interesele şi datele cetăţenilor europeni”. Şi după aceea s-a văzut că noi, europarlamentarii, am avut dreptate, pentru că au apărut scandalurile Snowden, scandalul Wikileaks şi supravegherea aceasta, generală, de către sistemele de securitate americană. Este, de fapt, o limitare a libertăţii.
JB: Dacă v-ar întreba cineva ce aţi făcut până acum la Bruxelles, ce i-aţi răspunde, pe scurt?
N.N.: Am fost şi continui să fiu foarte implicată în politica externă a UE, pentru că am fost şi continuu să fiu raportor pentru Turkmenistan, Coreea de Sud. Tratatul s-a încheiat şi e foarte important, pentru că permite unor companii coreene, şi în speţă Samsung, să aibă o serie de drepturi şi asta va stimula producţia pe terioriul UE. Sper să vină şi în România. Sunt raportor şi pe Filipine, am lucrat foarte mult pe Caucaz, am încercat să mă bat până s-a pierdut definitiv proiectul Nabucco, pe care eu îl consider unul care putea să dea o şansă unei politici comune europene pentru energie, ce nu există în momentul de faţă. Am lucrat foarte multe pe drepturile femeii. Deşi e un subiect considerat mai puţin interesant, continuu să cred în egalitatea de şanse şi nevoia de a o promova, în plan politic dar şi economic. Am fost unul dintre oamenii care s-au gândit la viitorul european pe politici de natalitate. Eu cred că menţinerea formei de inegalitate socială influenţează enorm societăţile, dar ele, societăţile, nu se gândesc care sunt costurile sociale ale violenţei exercitate împotriva unei femei.
JB: Vă doriţi să continuaţi această linie în Parlamentul European?
N.N.: Voi continua în această linie. Voi merge în continuare în comisia de apărare şi securitate, unde sunt vicepreşedinte, pentru că aici cred că va fi munca mea. Cred că există o necesitate pentru o politică de securitate comună şi statele membre se vor gândi de două ori atunci când se vor opune şi vor menţine chestiunile ce ţin de mândrie şi suveranitate naţională, în ceea ce priveşte politica de securitate. Voi mai lucra pe chestiuni ce ţin de ocuparea forţei de muncă. De fapt, este cea mai mare provocare a Uniunii Europene. Nu putem avea 70% ocuparea populaţiei europene, în condiţiile în care avem un sud afectat de şomaj masiv şi mai ales şomaj în rândul tinerilor. Aici, va trebui să luăm o decizie, ce tip de politici vom duce, pentru că ar putea duce la o dezechilibrare a Uniunii şi la o receptare negativă a UE, în special în rândul tinerilor. Iar dezechilibrul demografic îţi poate afecta economiile şi structurile sociale.
JB: Ce politici comune ar trebui să adopte UE?
N.N.: Ne gândim la politici vamale comune, o uniune fiscală. Cred că anumite taxe trebuie să le avem comune. De pildă, redevenţele pe resurse minerale. Trebuie să ne ducem spre 20 – 22%, care e media UE. Aceasta înseamnă o formă de protecţie a resurselor tale. O formă de conservare şi o şansă pentru o anume independenţă energetică. Dacă nu îţi protejezi resursa naţională, nu ai nicio şansă să o valorifici în propria ta dezvoltare. Dacă facem o socoteală cât am luat din Petrom, pe redevenţa de 7%, ne dăm seama că, de fapt, nu am făcut nimic cu banii. Noi nu am avut un proiect! Şi este absolut anormal să nu fie transparenţă. Contractul nu e public. Şi niciun contract de concesiune de resurse, fie că vorbim de apă, de pietriş sau de petrol şi gaze, nu e public. Toate sunt secretizate. Pentru că 7% din profit e una, dar 7% din venit, dacă mă duc la extracţie, la sondă şi zic, „atât e barilul de petrol, atât îmi dai”, aici ar fi fost un miliard şi ceva (de euro – n.r.), pe evaluarea mea, pe care i-am fi putut primi anual, ca ţară. Aşa primim doar 200 – 300 de milioane.
Citiți principiile noastre de moderare aici!