Interviu: Mircea Bradu, primul primar al Oradiei postrevoluționare

 

Domnia sa ne-a vorbit despre Revoluția de la Oradea, așa cum a trăit-o. „Cred că nu exagerez când afirm că încă din primele zile ale lui ianuarie 1990 s-a pornit o denigrare a evenimentului, cu intenția clară de a se face uitat cât mai repede posibil. Soluția clasică: „Distrugerea memoriei”! Revoluția era catalogată în ciuda marii pierderi de vieți omenești(!) drept o mișcare turbulentă, un eveniment aproape monden, afirmându-se că nu cuprinsese toată țara și că se desfășurase în niște oaze temperamentale ale unui deșert de mămăligă adormit sub plapoma indiferenței, cu evoluții sinuoase și triste, dar perfect controlabile. Puțin se știe despre stăruința cu care revoluționarii orădeni s-au zbătut să așeze în paginile istoriei contemporane evenimentul de la Oradea. O șleahtă de specialiști într-ale revoluției hotărâseră că „unde n-a murit nimeni, n-a fost revoluție”. Ia uitați-vă peste granițe – le-am zis – și nu veți avea degete la ambele mâini să le numărați de-a rândul!…

Joi, 19 decembrie 2019, în sala mare a Primăriei Oradea peste 200 de persoane au participat la o Sesiune festivă a Consiliului Municipal, dedicată Revoluției Române de la Oradea. Deschisă prin intonarea Imnului de Stat al României, urmat de o rugăciune rostită de întreaga adunare împreună cu Preasfințiile lor Episcopii Sofronie Drincec și Virgil Bercea, după un scurt cuvânt de deschidere al primarului Ilie Bolojan, s-au lansat și două cărți dedicate evenimentului: „Avancronica unei revoluții programate – anul 1989 – în Bihor” de Gabriel Moisa și „30 de ani de la Revoluția din Oradea”, coordonată de Mircea Bradu. Omul de cultură, scttitorul și, nu în ultimul rând, primul primar al Oradiei postrevoluționare. Cu această ocazia, domnia sa ne-a acordat un interviu.

-Jurnal bihorean: Ați deschis intervenția dumneavoastră la Sesiunea festivă cu afirmația: „Dacă prima carte despre Revoluția Română la Oradea – „O minune de trei zile” – pe care am publicat-o imediat după marele eveniment împreună cu profesorul Gabriel Moisa și colegii mei revoluționari, s-a dorit o înscriere de eveniment, cele două cărți lansate astăzi așază indubitabil și Oradea pe harta Revoluției din decembrie 1989…”

-Mircea Bradu: Cred că nu exagerez când afirm că încă din primele zile ale lui ianuarie 1990 s-a pornit o denigrare a evenimentului, cu intenția clară de a se face uitat cât mai repede posibil. Soluția clasică: „Distrugerea memoriei”! Revoluția era catalogată în ciuda marii pierderi de vieți omenești(!) drept o mișcare turbulentă, un eveniment aproape monden, afirmându-se că nu cuprinsese toată țara și că se desfășurase în niște oaze temperamentale ale unui deșert de mămăligă adormit sub plapoma indiferenței, cu evoluții sinuoase și triste, dar perfect controlabile. Puțin se știe despre stăruința cu care revoluționarii orădeni s-au zbătut să așeze în paginile istoriei contemporane evenimentul de la Oradea. O șleahtă de specialiști într-ale revoluției hotărâseră că „unde n-a murit nimeni, n-a fost revoluție”. Ia uitați-vă peste granițe – le-am zis – și nu veți avea degete la ambele mâini să le numărați de-a rândul!…

-J.b: Și totuși Bihorul avea cinci morți în acele zile…

-MB: Tragicul accident de la Aeroport nu l-au luat în considerare „victimele fiind din alt județ”. Cât despre cei patru militari decedați s-a motivat că „ evenimentele s-a întâmplat în afara orașului Oradea”. Din prostie în indiferență și din ambiție în neglijență, destul de târziu s-a produs recunoașterea Revoluției orădene. Însă apariția câtorva studii de istorie foarte serioase, dintre care amintesc o lucrare de doctorat deosebit de merituoasă aparținând unuia dintre cei mai importanți jurnaliști bihoreni, Florin Budea: „Un deceniu de tranziție spre nicăieri”; impunătorul volum – peste 500 de pagini – „Avancronica unei revoluții programate – anul 1989 – în Bihor” semnat de prof. univ. dr. Gabriel Moisa; și cu voia dumneavoastră și volumul vernisat în ședința de la Primărie: „30 de ani de la Revoluția Română de la Oradea”, plin de mărturii și dovezi semnate de participanți și cu cele două studii ce le cuprinde, semnate de aceiași autori amintiți mai sus, Gabriel Moisa și Florin Budea.

-J.b: Ce este specific Revoluției Române din Oradea?

-MB: În primul rând că face parte intrinsecă din ceea ce Istoria numește astăzi „Revoluția Română din 1989”, a cărei conducție exclude existența oricăror impurități ideologice. După Timișoara a fost al doilea oraș declarat liber de comunism la ora 12 a zilei de 22 decembrie 1989, în sunetul solemn al clopotelor de la toate bisericile orădene, indiferent de cult. Este singurul oraș care a soluționat toate problemele administrativ – economice ale momentului. De aceea toate (!) ajutoarele venite din străinătate pe la Vama Borș au fost îndreptate spre orașele greu încercate din țară. Sute de voluntari au însoțit tirurile pe tot parcursul, încărcăturile ajungând complete la destinație. Toate instituțiile au funcționat normal încă din seara de 22 decembrie. (După modelul orădean au fost alcătuite apoi multe comitete județene din țară – după cum scrie și domnul Iliescu în prima sa carte apărută la mijlocul anului 1990.) Toate organele de conducere, la fiecare nivel, s-au ales democratic, prin vot deschis. Marea unitate militară de la Oradea prin grija generalul Șchiopu a participat la toate acțiunile legate de paza instituțiilor, de ordinea publică și de aprovizionarea populației. Prin participarea a zeci de mii decetățeni a fost al 4-lea oraș ca dimensiune după București, Timișoara, Cluj.

-J.b: Atunci de ce această întârziere exagerată de a fi recunoscută ca oraș al Revoluției Române?

-MB: Pentru că Revoluția Română, în întregime sau pe fragmente, trebuia dacă nu uitată, măcar îndulcită. Ea avea un caracter anticomunist mult mai puternic, mai dur și mai grav decât celelalte revoluții de „catifea”, „mătase” sau „brocart” din țările fost comuniste. Specificul ei nu a fost molcom, ca o demonstrație cu lozinci și slogane de tip SRL, cu cântări religioase și împăcări în piețe publice. La noi au vorbit tancurile și gloanțele mitralierelor, într-un măcel cu bilanț tragic cât un război fratricid, care nici astăzi nu s-a încheiat pe de-a-ntregul. Iar când vorbim despre uitarea specific națională, a recunoștinței și istoriei proprii, mă întreb cum e posibil ca după 30 de ani, părinții, frații și familii întregi, cu tragedii de neconsolat în suflet, să se reculeagă la o gură de canal de la Popești-Leordeni unde a fost aruncată cenușa câtorva zeci de morți de la Timișoara și din toată țara!? Pare, de asemenea, un vis negru că într-un interviu de televiziune luat elevilor și studenților timișoreni alaltăieri, să nu poată niciunul răspunde întrebării: „De ce eveniment se leagă pentru timișoreni ziua de 17 decembrie 2019?!” Imaginile erau de coșmar: tinerii se distrau de minune, răspunzând senini ca la jocurile de societate: „nu știu”, „nu-mi aduc aminte”, „chiar nu-mi aduc aminte”, „eu sunt de la Arad”… În schimb există de 30 de ani în România un nociv Institut al Revoluției Române, susținut zdravăn financiar, al cărui președinte este Ion Iliescu și al doilea în ierarhie Gelu Voican Voiculescu. Acolo s-a hotărât ca la 30 de ani de la înălțarea lor pe tron să se organizeze o serbare veselă în buricul Bucureștiului, „o comemorare” cu cei mai buni artiști, cu cele mai bune trupe muzicale… Să se fi gândit cei doi acuzați pentru crime împotriva umanității că a sosit vremea să facă pace cu „boborul” și să nască dovezi că nația română a uitat tot? Protestul unor artiști și opiniile apărute în media a fost într-atât de prompte că domnul Iliescu a ordonat să nu mai aibă loc „comemorarea”. Și a aruncat o mărturisire pe piață că domnia sa le-ar fi spus de la început colegilor de la Institut să nu aibă loc „comemorarea”, dar nu l-au ascultat… Pe cei de la Institut, pe domnii Iliescu și Voican, nu-i putem bănui de necunoașterea proprietății termenilor culturali… Pro memoria: Comemorare însemnă ceremonie solemnă menită să evoce amintirea unei persoane sau a unui eveniment important! Și ca să le dau un exemplu pe care îl aveau în calendarul lor: Cum ar fi comemorarea muncitorilor căzuți în eroicele lupte din 1933 la Grivița!… De aceea îi putem acuza de cinism odios: Sub învelișul de miere al „comemorării” evenimentului voiau să le servească bucureștenilor acadeaua după care ar fi urmat obligatoriu recunoașterea unui eveniment fericit, luminos și plin de voie bună pentru cele întâmplate în urmă cu trei decenii… Șlagărul „Uitarea e scrisă în legile omenești” era scos de la naftalină prin pâlnia unui gramofon paraistoric… Istoria ne-a învățat însă, ca o mamă bună ce este, tot ce merită să apreciezi în această lume… Așadar, Vremea a socotit că Institutul Român al Revoluției este o ruină plină cu șobolani. Verdictul sună clar și vine de la un arhivar implacabil: TIMPUL

-J.b.: Ați aflat ce i s-a întâmplat domnului Gelu Voican Voiculescu ieri în piața Revoluției?

-M.B: Da, domnul amintit a fost huiduit, scuipat și lovit cu o cârjă în cap de către un revoluționar infirm. Gestul omului simplu nu prea are eleganță în fața legilor, pentru că dreptatea ne-o face numai justiția. Dar când judecătorii dorm cu capul pe dosare îți mai ieși din pepeni… Iată însă culmea culmilor: am aflat alaltăieri, din gura lui, că cavalerul dreptății Gelu, se socotește nevinovat de cele întâmplate la Revoluție, pentru că actele revoluționare obligatorii – Crimele? Prigoana? Ura? – se prescriu automat… Atunci de ce a cerut poliției ca revoluționarul să fie pedepsit imediat pentru agresivitate? Tărtăcuța domniei sale era mai dihai decât piciorul pierdut în revoluție de bietul infirm? În ultimă instanță ce căuta Gelu acolo? Oare Voican școlitul, Voiculescu universalistul nu auzise de zicătoarea veche de când lumea: „Șarpe de te doare capul, ieși la drum și-ți cată leacul…” Trăind toate aceste uluieli după trei decenii de la Revoluția Română, îmi vine în minte un refren din cântecele golanilor din Piața Universității din București: „Doamne, vino Doamne/ Să vezi ce-a mai rămas din oamenii…”

-J.b. : Vă mulțumesc că ați acceptat să mai vorbim despre „adevărurile” Revoluției române. În speranță că și acest interviu va fi o mică piesă în marele puuzzle al acestui eveniment…