Trio farfarello înseamnă membrii fondatori Mani Neumann (vioară, blockflöte) şi Ulli Brand (chitară), şi alături de ei muzicianul Urs Fuchs (bass). Concertul de la Moszkva, care va începe joi de la ora 20:00, înseamnă o combinaţie de folclor est – european şi influenţe contemporane, plecând de la muzică tradiţională şi trecând prin jazz, rock şi muzică clasică. Mani Neumann este „vrăjitorul” de pe scenă care fascinează prin energia sa, un maestru al viorii şi blockflöte. Îndrăgostit de România, a decis să stea aici măcar jumătate de an. Înainte de concertul de la Moszkva, ne-a împărtăşit câteva din gândurile şi planurile sale.

Cami Bușu: Lumea vă ştie în primul rând ca fost component al formaţiei Phoenix. Aţi văzut de curând filmul documentar „Phoenix. Har/Jar” regizat de Cornel Mihalache? Ce părere v-a făcut filmul şi ce amintiri v-au rămas dragi din perioada Phoenix?

Mani Neumann: Nu am văzut încă filmul, deși am dat un interviu. Când se vorbește despre această perioadă, a anilor ’70 – cu toate că Phoenix a început în anii ’60 – e vorba mai ales despre schimbarea stilului, care s-a întâmplat atunci. Înainte, ei aveau un alt stil, în perioada lui Moni, dar în anii aceia și-au construit acest gen cu care s-au impus. A venit Mircea Baniciu, care e un solist valoros, a venit Ioji, și a apărut un nou concept pentru această trupă – au adus folclorul vechi românesc într-un stil de muzică popular. Au început așa, și bineînțeles că una dintre marile lor realizări a fost discul Cantafabule, din 1975. Eu îi cunosc pe toți care au fost în Phoenix atunci, știu și despre cei care au fost în anii ’60 – mulți dintre ei trăiesc în Germania, așa i-am cunoscut. Odată cu albumul Cantafabule a venit și Țăndărică, au făcut acel cantonament pe munte undeva, din câte știu, și a apărut acest album. Țăndărică s-a potrivit atât de bine, că Ioji și astăzi își amintește cât de repede și cât de perfect a reușit să susțină trupa. Cantafabule a fost un disc care a rămas în istorie, bineînțeles. Sigur că au avut succes, au cântat mult, au făcut concerte pe stadioane, că erau puține variante de management în România în acea vreme, și sigur că au vrut să aibă cât mai puțin contact cu statul și cu autoritățile.

Deci ei au creat un drum al lor și au învățat cum să o facă, ceea ce era neobișnuit pentru acea vreme. Nu erau multe trupe care să facă asta, dar Phoenix era Phoenix. Au fost și Sepi, și Reininger, și Erlend Krauser – toți erau foarte buni în ceea ce făceau. Apoi, din diferite motive – pentru mine încă există multe întrebări, chiar și astăzi – au decis să plece. Am auzit poveștile, ideea e că au plecat într-un mod despre care ai putea face un film, în 1977. Știu că Nicu a plecat inițial în Olanda, apoi s-a întors și i-a luat și pe ceilalți.

În Germania au încercat să facă muzică, dar sigur că a fost foarte greu, pentru că societatea germană (sau cea din Europa de Vest, in general) nu era pregătită pentru acest gen de muzică. Acolo se întâmplau altfel de lucruri. Eu știu asta, pentru că și eu am făcut muzică atunci, știu ce se întâmpla în Germania, conjunctura pur și simplu era pentru altfel de lucruri.

Desigur, acest documentar TVR care spune povestea Phoenix vorbește despre această fază, a anilor ’70. Eu nu am fost acolo, eu am început colaborarea cu Phoenix în 1979, în Germania. Nu am multe în comun cu filmul, dar pentru mine ar fi interesant să îl văd, să îmi răspund la niște întrebări despre România acelor vremuri. Mai există un film, pe care l-am și văzut, cel al lui Cristian Radu Nema.

Nu este ușor să faci un documentar despre 60 de ani – unde începi? Cu ce închei? Ce alegi? – dar am făcut un interviu interesant, în care le-am povestit cum am ajuns la Phoenix, și asta a fost. Filmul se ocupă de o perioadă a istoriei Phoenix. Au existat și alte lucruri la început, dar și după.

Cami Bușu: Ce înseamnă pentru dumneavoastră prietenia de patru decenii cu Ulli Brand, şi 40 de ani de Farfarello?

Mani Neumann: Pentru toți muzicienii e un mare noroc să întâlnești oamenii potriviți. Dacă te uiți la marile trupe de succes din lume, din Anglia, din America, de oriunde, întotdeauna au fost cel puțin doi – în general solistul și chitaristul, dar nu tot timpul. În majoritatea cazurilor, au avut succes, au transmis un mesaj și au creat un stil. Am fost norocos să îl cunosc pe Ulli, el era fratele mai tânăr al unui coleg cu care cântam în formația mea de la școală. Știam despre el, dar am luat legătura cu el puțin mai târziu. Ulli este cu trei ani mai mic decât mine, deci în acea vreme făcea parte dintr-o generație total diferită.

Când l-am cunoscut pe Nicu, l-am descoperit și pe el cam în același timp, din întâmplare. A fost amuzant – eram în aceeași școală, avusesem aceiași profesori, și într-o zi, la începutul anilor 80, eram amândoi în aceeași cafenea. Aveam vioara în mașină, Ulli avea chitara și am decis să cântăm împreună. A fost spontan. În momentul acela a fost clar faptul că noi doi vom face ceva împreună, cumva.

Puțin mai târziu s-a mai întâmplat o poveste frumoasă: mama lui Ulli a împlinit 40 de ani și cântecul ei preferat este Csardas, de la Monti. Ulli m-a întrebat dacă pot să îl cânt și i-am răspuns: „Sunt violonist, bineînțeles că pot să cânt Csardas-ul lui Monti!” – așa că am făcut o scurtă repetiție și am cântat acel cântec. Nicu și Bubi erau și ei la acea petrecere, deci îți imaginezi cum a fost acolo. Am fost un om norocos, am avut toți muzicienii la dispoziție, să îmi aleg.

În 1981 am început cu adevărat să cântăm împreună, în fiecare weekend, într-un pub din Dusseldorf. De acolo, am început să fim solicitați pentru petreceri private, cluburi, showuri TV… Cam în 4 ani, poate mai puțin, plecând de la această formulă de doi, am ajuns să fim un trio popular în Germania. Am făcut la un moment dat 120 de emisiuni TV în doi, trei ani, în mai multe țări. A fost incredibil! Nouă ne-a plăcut să cântăm, să găsim acest stil al nostru – care era unic, în acea vreme – și poate aici a fost norocul.

Astăzi, cânt tot cu Ulli, e mai mult decât un frate pentru mine. Avem cea mai bună comunicare, avem foarte multe pasiuni comune și în muzică avem aceleași gusturi. Acesta e secretul.

Cami Bușu: Ce energii, ce porţi se deschid pentru Mani Neumann când cântă „Ciocârlia”?

Mani Neumann: Când ești tânăr și cânți la vioară, la un moment dat te saturi de muzică clasică, începi să cauți, să vezi ce alte posibilități îți oferă instrumentul. Am găsit Ciocârlia, am cântat-o înainte să îl cunosc pe Nicu, dar aranjamentul Phoenix la această piesă a fost foarte interesant, și pentru restul din trupă, și pentru mine. Noi am pus Ciocârlia în muzica rock, era ceva nou!

Cami Bușu: Aţi mai avut concerte în Oradea. Cum vi se pare că rezonează publicul român la concertele Farfarello?

Mani Neumann: Oamenii reacționează exact ca în Germania. Singura diferență e că un muzician, în România, are o poziție mai bună decât acolo. Experiența mea în România cu Farfarello (acum nu vorbim de Phoenix, aia e altă poveste) e foarte frumoasă. Când am făcut primul turneu în România, am fost uimit de faptul că proprietarii cluburilor, de exemplu, au venit să ne salute personal. Toți! Prima întrebare era: „Ce putem face pentru voi, să vă simțiți bine?”. Nu prea găsești acest gen de întâmpinare în Germania. Acolo e vorba despre business, iar aici senzația mea e că totul e mai personal. Pentru un muzician, asta e foarte frumos, e mare lucru. Și am concluzia asta despre români în general: sunt oameni calzi, sunt oameni amabili, deschiși, e minunat pentru mine. Este unul dintre motivele pentru care sunt un mare fan al României.

Cami Bușu: Care este secretul energiei lui Mani Neumann pe scenă? Care sunt reperele de care ar trebui să ţină seama un tânăr la început de carieră?

Mani Neumann: Nu e nici un secret, pui modul „turbo” și gata! Despre tineri, mulți mă întreabă același lucru… Eu nu sunt un profesor, pentru că sunt cel mai nepotrivit profesor din lume, nu am răbdare deloc. E mult mai greu astăzi pentru tineri, decât a fost în vremurile noastre. Noi nu aveam atât de multă concurență, oamenii erau mai deschiși, existau mai multe oportunități, deci a fost mai ușor să începem. În Germania făceai rost de un contract cu o casă de discuri fără probleme! Acum, e mult mai greu. Și eu m-am tot întrebat ce aș face dacă aș fonda o trupă ca Farfarello astăzi… Dacă aș avea 20 de ani sau 18… Aș face așa: aș găsi un club, aș face o înțelegere cu proprietarul, să putem cânta de trei ori pe săptămână, cel puțin, i-aș cere să ne lase să cântăm, să vedem ce se întâmplă. Noi așa am început și atunci. Dacă ești neobișnuit, dacă ești bun, dacă știi să îți folosești instrumentul, dacă ai un mesaj, un stil, cânți și crești câte puțin în fiecare zi, atunci poate ai o șansă să meargă. Oamenii trebuie să te vadă! Contactele sunt importante, fără ele nu ai șanse în industria muzicală, asta e clar!

Și mai ales, trebuie să fii cel mai bun. Întrebarea e ce înseamnă a fi cel mai bun… Pentru mine, înseamnă unicitate. Autenticitate. Să ai ceva ce numai tu poți să faci într-un anumit mod.

[eadvert]

Cami Bușu: Pe 14 ianuarie aţi împlinit 65 de ani. La mulţi ani! Ce îşi doreşte la această frumoasă vârstă Mani Neumann?

Mani Neumann: Sunt în mijlocul vieții mele, ca să știi! Am sentimentul că mai pot să continui așa cel puțin zece ani. Am obținut, mai mult sau mai puțin, tot ce mi-am dorit. Acum, având în vedere că muzica noastră are și influențe balcanice, am decis împreună cu Ulli să venim în România. Am spus de ce, eu sunt îndragostit de România! Am decis să stau aici măcar jumătate de an, vom face niște turnee, niște apariții la festivaluri, poate și un album… Avem multe opțiuni. Vom începe în februarie, cu acest turneu.

Eu nu am așteptări, eu când spun că vreau să fac ceva, fac pur și simplu. În Germania lucrurile s-au schimbat, și oamenii sunt altfel, a fost și pandemia, așa că am avut nevoie de o pauză, în primul rând pentru mine. Nu e numai despre concerte, am o sută de locuri în Germania în care pot să cânt doar dacă dau un telefon, deci nu pierd nimic. Dar am vrut o pauză, am vrut să văd ce se întâmplă cu mine aici, acum. Mi-a ajuns, simțeam că e momentul. N-avem nimic de schimbat, muzica e aceeași, suntem o formație instrumentală, e bine.

Eu îmi doresc, la 65 de ani, să fiu lăsat să fiu așa cum sunt. Germania devine tot mai închisă, mi-e tot mai obositor. Am nevoie de spațiul meu – eu îl numesc headroom, spațiu în care să stau, să mă ridic, să mă mișc, să fac lucrurile așa cum vreau eu să le fac. În România am descoperit deja câteva locuri în care mă simt liber, mă simt acasă și aveam mare nevoie de asta, de o formă de libertate.

În rest, n-aș schimba nimic. Dacă aș lua viața de la început, să am o a doua șansă, n-aș schimba nimic. Sunt fericit și îmi aparțin, totul e bine.