După câteva piese cântate în deschidere de formaţia britanică The Night Suns, care vine din zona rock alternativ/industrial, şi pe care Viţa de Vie a cunoscut-o la Londra, concertul Şase/Şase a debutat în forţă cu piesa „ialapet”. A fost şi „Dur de-a Dura”, şi „Inimi surde”, „Hai Hui”, „Luna şi noi”, „Somn uşor” într-o variantă nouă cu orădeanca Dafina alături de ei pe scenă, dar şi „Alungă tăcerea”, „Basul şi cu toba mare”, „Varză”, „Iamma” sau „Praf de stele. Chimia a funcţionat ca de fiecare dată, an de an adăugându-se în faţa scenei alţi tineri fani care ştiu vers cu vers piesele Viţei de Vie. După concert, Adrian Despot a vorbit pentru Jurnal bihorean despre Şase/Şase, despre colegii săi, despre acceptarea de sine dar şi despre a trăi din muzică fără compromisuri. Din păcate, începând de acum, a mai cânta la Oradea ar însemna un compromis.

[eadvert]

– Şase/Şase este un experiment muzical care v-a solicitat să ţineţi pasul cu propriile voastre reguli. La Şase (+) aţi lansat câte o piesă în fiecare 20 ale lunii, la ora 20, iar la 6 (-) v-aţi propus ca la fiecare piesă lansată să aveţi şi videoclip, lucru pe care l-aţi „bifat” din trei în trei luni. Ce a însemnat acest challenge din punct de vedere creativ?

Adrian Despot: A fost o experienţă absolut senzaţională. Ea a derivat practic în urma unor şedinţe de coaching pe care le-am făcut eu. La un moment dat, coach-ul cu care lucram m-a pus să fac o listă cu lucrurile pe care aş dori să le schimb în viaţa mea, unul fiind acela că suntem foarte leneşi. Acasă se strânge un folder în calculator cu zeci, sute de demo-uri care nu ajung niciodată să fie piese pentru că de fiecare dată când ne apucăm de ele le abandonăm, după care începem să facem alte demo-uri. El m-a întrebat: câte piese poţi să faci pe lună? Nu ştiu. Poţi să faci o piesă pe lună? Am zis: cred că da. Mi-a spus: ok, dovedeşte-mi că poţi să faci o piesă pe lună. Fiind un challenge primit de la el, l-am experimentat practic. Şi a fost absolut senzaţional. Toată treaba asta se întâmpla când Viţa de Vie împlinea 20 de ani, şi pentru că ne-a plăcut tot timpul să ne jucăm cu numerologia, am zis că în fieare lună, pe 20 ale lunii, la ora 20 să scoatem câte un nou single.

Şi am făcut lucrul ăsta, şi s-a întâmplat un miracol, pentru că în momentul în care ai un deadline nu îţi mai permiţi să te răsfeţi, răsfăţul însemnând momentul în care te aşezi la masa de lucru şi începi să scrii versuri sau să faci melodii şi tot timpul îţi găseşti scuze: mi-e puţin foame acum, mă duc să mănânc, sau… mi-e puţin sete, hai să mă duc să beau un pahar cu apă. În momentul în care ştii că ai un deadline nu îţi mai permiţi toate răsfăţurile astea şi atunci eşti activ şi lucrezi, şi produci. Aşa am reuşit să facem Şase (+). Ascultând acum Şase (+) nu am schimba absolut nimic din ce am făcut acolo.

Pentru că timpul a fost scurt, asta nu a fost un impediment, nu a lucrat decât în ajutorul nostru. Pe de altă parte avem o experineţă enormă în spate şi suntem perfecţionişti. Riscul să greşim era destul de mic. Oamenii care crează de multe ori se lovesc de problema asta. Să zicem că sunt cumva două tabere. Este o tabără de creatori care lucrează la o piesă toată viaţa, este masterpiece-ul lor, dar care niciodată nu este perfect, şi niciodată nu îl scot pentru că tot timpul îl perfecţionează. Sunt profesionişti amatori, pentru că ei nu reuşesc să scoată produsul ăla niciodată din această dorinţă de perfecţiune. Pe de altă parte sunt alţi oameni care decât să aştepte o idee genială care nu apare niciodată, mai bine o sută de idei proaste care apar, pentru că din alea cu siguranţă se va alege ceva. Asta a fost cu Şase (+).

La Şase (-) am vrut să avem şi videoclipuri. A fost puţin mai dificil pentru că a trebuit să lucrăm cu regizorii. Regizorii lucrează după alt sistem orar decât noi. Dar într-un final am reuşit să facem şi asta. A fost absolut senzaţional. A fost o experienţă pe care aş recomanda-o oricui este pasionat de creaţie. Să îşi impună nişte deadline-uri. Pentru că fără ele riscul este să nu faci nimic.

– Dacă sunteţi o formaţie mereu influenţată de etapele pe care le trece prin viaţă – ţinând cont că tu compui muzica, scrii versurile – cât de mult se pliază trăirile colegilor peste ceea ce vrei să redai tu în piese?

Adrian Despot: De multe ori mă gândesc că e drept că la Viţa de Vie compoziţiile sunt ale mele, versurile sunt ale mele, producţia este a mea, înregistratul în studio este făcut de mine. Sunt cumva un despot. Mă gândesc că este un păcat faptul că fiind frontmanul formaţiei Viţa de Vie eu ies în evidenţă şi lumea asociază Viţa de Vie cu Adrian Despot. Şi de multe ori îmi pare rău că oarecum trece în subsidiar calitatea extraordinară atât umană cât şi instrumentală, şi muzicală a colegilor mei. Am norocul să fiu înconjurat de patru prieteni care sunt absolut geniali, atât ca prieteni cât şi ca muzicieni. Noi practic am crescut împreună. Cel mai bun exemplu este ultima piesă pe care am făcut-o, remix-ul după Becul al lui Timpuri Noi. Eu fiind extrem de ocupat l-am rugat pe Cezar să se ocupe, să se uite peste ea, în două zile să fie gata. Luni o repetăm, marţi o înregistrăm, miercuri ea trebuie să fie gata. Cezar a venit de acasă cu nişte armonii şi o oarecare formă a piesei, ea s-a schimbat cât de cât la repetiţie, a doua zi am înregistrat-o şi ea a fost gata în trei zile. Deja ne cunoaştem foarte bine şi ştim exact ce vrem unii de la ceilalţi. Este o chimie extraordinară între noi. E drept că ţine de vreo şase ani de zile, dar ultimii şase ani pentru Viţa de Vie au fost practic cei mai frumoşi ani din punct de vedere al relaţiei dintre noi.

– În piesa „Dur de-a dura” cântaţi despre lupta cu noi înşine. Care au fost luptele pe care le-ai dat cu tine însuţi? Ai ajuns să te cunoşti îndeajuns şi să faci pace cu tine?

Adrian Despot: Da, am ajuns. Este o întrebare destul de complexă. Mi-ar trebui vreo o oră să răspund. În urma unor întrebări şi răspunsuri primite, în urma unor serii de mini-revelaţii – mi-e frică să le spun revelaţii – a existat un moment în viaţa mea în care m-am întâlnit cu Adrian Despot şi l-am acceptat. Eu fiind omul care l-am refuzat pe Adrian Despot o mare perioadă de timp. Nu mi-am dorit să fiu persoană publică, n-am acceptat statutul ăsta niciodată, mi-a fost foarte greu să îl accept. Cu depresii… nu vreau să intru în detalii… Dar a existat un moment în viaţa mea, acum vreo şase ani de zile, în care m-am acceptat pe mine aşa cum sunt şi am înţeles cine sunt. Mama obişnuia să vină la concertele noastre şi îmi era puţin ruşine că o să mă vadă rockerii, supăraţii ăia, tatuaţii ăia cu gecile de piele, oamenii cool. Să mă vadă pe mine cu mama? Ce-o să creadă despre mine?

Eram genul de om care avea nevoie de confirmarea celor din jur, sau a găştilor care mie îmi plăceau, că şi eu sunt cool, în capul meu de copil prost. Până în ziua în care am înţeles că eu nu am nevoie de confirmarea lor. Că ei sunt nişte fucking loosers. Mama este mama mea şi o iubesc. Şi în momentul acela am zis: e mama mea! Cum să îmi fie ruşine cu mama? O iau de mână şi mă duc cu ea la concert! Ăsta este un mic detaliu. Dar cu siguranţă sunt mult mai multe exemple pe care aş putea să le dau de lucruri pe care le făceam împotriva voinţei mele pentru a fi acceptat de o anumită gaşcă de oameni, să zicem aşa, cool. Nu era o gaşcă de oameni cool. Era o gaşcă de oameni idioţi. Am înţeles cine sunt şi că nu am nevoie de aprobarea nimănui pentru a fi eu. Nu trebuie să dovedesc nimănui absolut nimic. Ăsta sunt, şi sunt împăcat cu mine!

Ziua în care am înţeles lucrurile astea a fost ziua în care am trăit o revelaţie şi din momentul acela, practic sunt de neoprit, pot să fac absolut orice pentru că ştiu cine sunt. Oricât de absurd ar suna, mâine aş putea defila gol prin centrul Oradiei fără să am niciun fel de problemă. „Aoleo, dar ce-or să zică oamenii dacă faci asta, Adrian?” I don t really care! Pentru că eu ştiu cine sunt! E o discuţie foarte complicată. Jucăm foarte mult pentru cei din jur. Jucăm pentru a fi acceptaţi, jucăm pentru a fi aplaudaţi, ascultaţi… În momentul în care am încetat să joc, am devenit eu. Şi asta s-a întâmplat acum şase ani de zile. Absolut bestial momentul. Doresc tuturor să li se întâmple chestia asta.

– La piesa „ialapet” clăparul Mihai Ardelean pune mâna pe chitară. L-am mai auzit/văzut şi pe pagina lui de Facebook cu demonstraţii de virtuozitate. S-ar putea în viitor să îl vedem, să spunem în egală măsură, atât la clape cât şi la chitară?

Adrian Despot: Mihai ăsta are 29 de ani şi este un semi-geniu. Este extrem de dotat din punct de vedere muzical. El a terminat Conservatorul la flaut, e clăpar la noi, în Viţa de Vie, dar el toată viaţa şi-a dorit să fie chitarist. Ca atare cântă la chitară de rupe. Sper doar ca al un moment dat să vină şi momentul în care să îşi ocupe şi el timpul într-un mod mult mai creativ decât o face acum. Dar este absolut genial, suntem atât de norocoşi că îl avem lângă noi!
Practic de fiecare dată când s-a schimbat un membru în Viţa de Vie am încercat nu să îl facem pe el să se adapteze nouă, ci cumva să ne pliem noi după energia lui. Şi momentul în care a venit în trupă Cezar, de exemplu, în 2000, a fost absolut fantastic, Ciuplea mai târziu, şi acum Mihai. Fiecare membru nou care vine în Viţa de Vie aduce cu sine un suflu nou pe care noi îl îmbrăţişăm şi îl ridicăm cumva ca pe un piedestal. Este suflul care pe noi ne duce mai departe, este lucrul care ne scoate din rutină.

– „Doar noi, singuri, fără de minte, ne-am săpat morminte”… Cum am putea să vedem din nou cerul cu stele, să ne întoarcem la rădăcini, să apreciem din nou legăturile primare cu natura?

Adrian Despot: E o întrebare extrem de complicată, nu îţi pot răspunde într-un interviu la ea, dar versurile astea sunt extrem de reale. Ca să mă întorc la „Dur de-a Dura”, pentru că are oarecare legătură, cei mai mari duşmani ai noştri suntem chiar noi. Practic mintea noastră este duşmanul. De aceea întotdeauna în versurile noastre vei vedea că noi suntem partizanii sufletului. Probabil că aşa sunt muzicienii. Avem o inteligenţă emoţională extrem de dezvoltată. Poate nu suntem foarte deştepţi din punct de vedere al minţii, dar în versurile noastre este tot timpul o luptă între raţiune şi simţire. Ăsta este motivul pentru care „noi, singuri, fără de minte, ne-am săpat morminte”. Asta facem. Ne îngropăm noi pe noi. Şi asta se întâmplă şi în „Dur de-a Dura” la sfârşit. Cezar este personajul principal, se pregăteşte pentru luptă şi la sfârşitul antrenamentului, în ring, se întâlneşte cu el. El este duşmanul lui, nu altcineva.

– Dacă ai putea să vinzi tot şi să cumperi timp, cum l-ai folosi?

Adrian Despot: Am făcut, să zic aşa, o mică greşeală. Acum vreun an de zile m-am uitat la nişte poze cu copiii mei de când erau mici şi bineînţeles am început să plâng. Şi chestia asta a durat vreo o lună de zile, cu depresii… Am găsit în ochii lor de când erau mici acea inocenţă, acea deschidere şi acea lumină pe care, înaintând în vârstă şi fiind din ce în ce mai mult înglobaţi în societate au început să şi-o piardă. Şi am simţit lipsa prezenţei mele în acele momente de inocenţă totală a lor şi mi-aş fi dorit să fi fost mai prezent atunci. Şi dacă ar exista o lampă din care ar apărea un duh şi el mi-ar spune că îmi îndeplineşte o dorinţă, asta mi-aş dori, să am timp să stau mai mult cu ai mei, să stau mai mult cu oamenii dragi, să fiu cu ei, să mă hrănesc din energia oamenilor frumoşi din jur. Din păcate suntem atât de prinşi în vâltoarea asta de viaţă, în joburi, în salariu, în chirie, în mâncare, în toate chestiile astea cumva primare…

Muzica noastră este în sine o filosofie. Nu este o filosofie replicată, este propria filosofie. Dar pentru că tot timpul ne ascundem după metafore şi cuvinte ascunse – pentru că nu îmi place să dau mură-n gură ci îmi place să aibă un aer artistic tot ce facem noi – multe din lucrurile pe care le spunem nu sunt înţelese. Mă bucur foarte tare că melodiile noastre plac, pentru că ele au o melodicitate, dar în ele, dacă e să analizăm orice melodie, nu există excepţie. Inclusiv asta cu Sorcova. Este o melodie derivată din folclorul copiilor, dar versurile şi nevoia asta de timp se adresează unei nevoi de a recupera timpul pierdut şi de a sesiza inevitabila înaintare în vârstă, şi moartea.

– A fost electric, acustic şi simfonic. A fost dublu album ca experiment muzical. Ce şi-ar putea propune pe viitor Viţa de Vie? Care ar putea fi următoarea provocare?

Adrian Despot: Nu ştiu. Fiecare dintre proiectele astea au apărut pur şi simplu de la sine, nu a fost ceva plănuit. Toate lucrurile pe care le facem, le facem pentru că aşa simţim. În momentrul de faţă am atât de multă încredere în Viţa de Vie cât nu am avut în viaţa mea. Regret că avem atât de multe lucruri de făcut, de plecat în turneu … Noi ar trebui să stăm în studio 24 de ore din 24 să facem muzică. Cu siguranţă dacă am face lucrul ăsta am muri de foame. Dar atât de mare este chimia dintre noi! Simt cumva că irosim tot timpul ăsta, când stăm şi dăm interviuri de exemplu. Noi acum ar trebui să stăm într-un colţ şi să facem muzică. E puţin absurd.

Noi suntem o mică parte din oamenii care crează în România. Şi cunosc atât de mulţi creatori care sunt absolut geniali şi care din păcate nu pot să trăiască din munca lor, şi atunci se angajează, şi în loc să compună zece ore pe zi compun practic cinci minute pentru că nu au timp de altceva. Mi-aş dori să existe un fond pentru toţi oamenii ăştia pe care să îi strângem şi ei să primească un salariu lunar, şi singurul lucru pe care să îl facă să stea într-o cameră şi să creeze acolo. Avem nişte valori „wow” în România! Din păcate toate se duc aşa, încet, încet…

Noi am ajuns Viţa de Vie în momentul ăsta pentru că suntem nişte berbeci, pentru că eu sunt berbec, pentru că suntem încăpăţânaţi. Noi ne luptăm de 23 de ani. N-a fost deloc uşor. A fost extrem de greu! Acum opt ani de zile ceream în continuare mamei bani pentru curent electric sau pentru altceva, în halul ăsta eram. Dar nu mă plâng. Pentru că noi ne-am asumat chestia asta. Am zis: asta vrem să facem, whatever it takes. Asta vrem să facem şi o să mergem până la capăt. Noi am ajuns Viţa de Vie după 23 de ani de tras şi de muncit şi de mers în every fucking club din every fucking oraş din ţara asta. Şi am cântat la un om, la doi, la trei oameni şi aşa mai departe. Şi am crescut, şi am continuat să o facem, cu bani de acasă, cu bani împrumutaţi. „Fenomental” l-am tras cu bani împrumutaţi. Dar am fost încăpăţânaţi. După 23 de ani de tras am reuşit să devenim Viţa de Vie. Oamenii astăzi cedează după şase luni, după două luni, după o lună. „Mi-am făcut o trupă, şi n-am făcut nimic. Dar cât aţi cântat? Poi două luni, că n-avem nicio cântare şi atunci am ajuns la job”. Fuck, men! Eu de 23 de ani fac lucrul ăsta!

– Se poate trăi din muzică fără compromisuri?

Adrian Despot: Depinde ce îţi imaginezi că înseamnă a trăi din muzică. De exemplu, noi suntem o formaţie care din punct de vedere muzical nu a făcut compromisuri. Noi suntem nebuni. Adică muzica pentru noi e ceva sfânt. Facem compromisuri cu orice altceva înseamnă viaţa noastră publică, dar nu cu muzica. Şi e un sistem care funcţionează. Mie îmi convine la nebunie. Există trupe care fac muzică şi trăiesc din asta, şi nu fac compromisuri. Acum, depinde ce înseamnă a trăi. Teoretic, din muzică, în România, poţi supravieţui fără compromisuri. Case cu piscină au doar cei care nu-şi pun ever în viaţa lor problema de compromis. Că se iau de gât cu primarul, că le cântă despre dragoste exagerată, sunt cântăreţi care fac treaba asta extrem de uşor şi le iese foarte bine pentru că pentru ei nimic nu înseamnă a face un compromis. Noi suntem oarecum partea opusă. La noi nu e vorba de compromis. Noi ajungem să trăim din muzică pentru că am fost extrem de încăpăţânaţi şi pentru că am tras 23 de ani şi nu am cedat. Şi suntem una din foarte, foarte puţinele – adică poţi să le numeri pe o mână – trupe profesioniste. Asta înseamnă trupe care doar asta fac. Noi facem doar muzică, nu avem alte job-uri.

– Muzica de consum este sterilă şi aplatizează simţurile. Ce misiune are muzica-armă? Cât poate ea influenţa tânăra generaţie?

Adrian Despot: Orice gen muzical are scopul lui. Trebuie să existe muzică de dans, muzică de plâns, muzică de înmormântare, muzică de nuntă, muzică de dat din cap, muzică de gândit în cap, şi aşa mai departe. N-aş diminua rolul niciunui gen muzical la întrebarea asta. Singura paranteză pe care aş face-o este că în momentul în care îţi propui să faci muzică de consum, şi faci muzică de consum, e ok. În momentul în care îţi propui să rămâi într-o zonă de underground şi îţi doreşti să câştigi la fel ca unul care face muzică de consum problema e la tine, nu la ăla care face muzica de consum. Tu o să trăieşti toată viaţa cu o frustrare, că nu câştigi la fel de mulţi bani ca ăla. Întrebarea pe care trebuie să o pui este: eu fac acelaşi lucru ca ăla? Răspunul este: nu, tu nu faci acelaşi lucru ca ăla! Eu pot câştiga atâţia bani ca ăla? Nu. De ce? Pentru că eu nu am atât de mult public cât are ăla. Muzica underground, muzica elitistă într-o oarecare măsură nu are atât de mult public.

În momentul în care te apuci să faci muzică trebuie să ştii foarte clar motivul pentru care o faci. O faci pentru bani, o faci ca să te exprimi artistic, pentru că nu mai poţi să ţii în tine nişte lucruri? O faci pentru că nu poţi să exprimi acele lucruri prin cuvinte, nu ai cum să le spui şi atunci încerci să le dai o nuanţă artistică? E foarte important să ştii motivul pentru care te apuci să faci muzică. Dacă nu ştii, şi te apuci pur şi simplu, rişti să captezi nişte frustrări care până la urmă nu-şi au locul.

– Şase-Şase! Zarurile au fost aruncate! Cum s-au unit pentru prietenii orădeni (+) cu (-) la concertul din 5 aprilie?

Adrian Despot: A fost o seară foarte faină, oamenii sunt foarte drăguţi în Oradea, oraşul arată superb într-o foarte mare măsură. Având în vedere că noi suntem o echipă de zece oameni – Viţa de Vie, suntem cinci, tehnicienii sunt încă cinci – avem ditamai echipamentul după noi, trebuie să închiriem dube, nu e simplu, din păcate, după seara de azi, Oradea nu este un loc în care să ne permitem să venim. Cheltuielile noastre sunt mult prea mari pentru a veni în Oradea. Exact aşa stau lucrurile.

De fiecare dată când venim aici ne simţim fantastic, dar asta e! Nu ştiu câţi oameni au fost în seara asta aici. Să zicem că au fost 200 de oameni. La ce cheltuieli avem noi cu echipa tehnică, cu dube închiriate, cu hotel, cu mâncare, cu tot, noi practic scoatem bani din buzunar ca să cântăm la Oradea în aceste condiţii. Dacă ar exista cluburi mai mari, poate atunci ar merita să venim la Oradea. Poate ar fi altfel dacă cluburile în care cântăm ar avea un minim bun simţ să îşi promoveze evenimentul. E greu. Face parte din meserie. Din păcate sunt oraşe care apar pe lista noastră, şi dispar din listă. Dar din păcate pentru noi, şi pentru ce oameni avem aici, Oradea a devenit un oraş pe care nu ni-l permitem. Pentru a veni să cântăm la Oradea trebuie să plătim. Din păcate nu ne permitem costul ăsta. Îmi pare rău.

Camelia Bușu