JB: Aţi avut la Oradea mai multe întâlniri cu oficialităţi, dar una a fost aparte: cea cu vechiul dumneavoastră prieten PSS, Virgil Bercea. Cum v-aţi cunoscut şi ce îi leagă pe doi oameni speciali?
EMIL HUREZEANU: L-am cunoscut cu mai mulţi ani în urmă. La Blaj în catedrala Sf. Treime, catedrală istorică a greco-catolicilor din România, unde din când în când sunt invitat ca mirean, ordotox, dar apropiat Bisericii greco-catolice, să particip la ceremoniile naţionale. Episcopul Bercea e un om ales, un înalt prelat în înţelesul românesc şi occidental, un om luminos prin angajarea în curmarea suferinţei, un om dăruit eparhiei sale, unul dintre cei mai conectaţi ierahi al unei biserici româneşti cu realităţile occidentale- e foarte des prezent la Vatican. E un intelectual fin, un duhovnic empatic, mi-a spus că nu cu mult timp a trebuit să plece în apropierea Romei, acolo unde, undeva într-o încăpere era adăpostit un om mort şi neîngropat de două luni fiindcă singurul aparţinător nu avea bani să plătească pentru o slujbă pe care să o oficieze parohul român de-acolo care cerea 500 de euro. Domnia sa a făcut drumul ca episcop român, de la Oradea la Roma, şi bineînţeles că i-a făcut slujbă şi i-a plătit în plus cheltuielile de înmormântare. Eu vă dau un singur exemplu destul de tulburător. De câte ori vin la Oradea ne întâlnim la reşedinţa Preasfinţiei Sale, avem prieteni comuni interesanţi în România şi în întreaga lume pe care îi vedem şi la Bucureşti, şi peste tot şi m-am bucurat să-l revăd. E o sursă de seninătate, de bunătate şi de lucru bine isprăvit.
JB: Sunteţi omul care nu se fereşte să spună ceea ce gândeşte, chiar dacă sunteţi împotriva curentului. Recent, după apariţia unui articol în New York Times, în care maniera luptei împotriva corupţiei e pusă serios sub semnul întrebării, aţi vorbit fără menajamente despre „show-ul cătuşelor”, care ne este prezentat aproape zilnic în presă. Articolul vorbea despre necesitatea unei amnistii în România în acest moment, idee susţinută şi de specialişti în drept. E amnistia o soluţie, în acest moment?
EMIL HUREZEANU: Trăim vremuri tulburi, un moment febril foarte complicat de limitare a fenomenului corupţiei care este un flagel mortal, şi care ţine pe loc progresul acestei ţări. Puterea judecătorească, nu neapărat puterea procurorilor, este puterea oricărui stat de drept. Mulţi ani nu s-a manifestat şi avem senzaţia că acum ieşind multe fapte la iveală se aglomerează câmpul public al actului de justiţie. Probabil există, în acest moment, o confruntare cu o realitate foarte dureroasă şi intensitatea convocărilor la DNA e justificată. Pe de altă parte, orice societate are nevoie de compartimente separate în care puterile funcţionează. Cred că raportarea noastră prin tot ceea ce facem bine sau rău la platforma mediatică, care are propriul ei limbaj de simplificare, chiar de trivializare, uneori chiar de creare a unei atmosfere de confruntare nu e întotdeauna cea mai bună platformă de conversaţie publică şi naţională. Mediatizarea excesivă a actului rechizitorial de justiţie care este o treime din actul de justiţie- există şi un avocat şi din fericire şi un judecător la capătul tunelui, concentrarea pe rechizitoriu, transformat el însuşi într-un spectacol-sunt convins nu cu voia procurorilor, într-un loc generic obligatoriu de întâlniri confruntaţionale în societate, ar trebui să ne dea de gândit, să ne gândim în ce măsură o societate are nevoie şi de momente de respiro, în ce măsură un act de justiţie intensificat cu raţiuni interne, care nouă uneori ne scapă, nu trebuie gândit într-o ecuaţie mai largă, care să includă şi pacea socială, un climat psihologic în care investitorii se îndreaptă spre România, fiindcă ştiu că e o ţară stabilă şi calmă. Şi în acelaşi timp trebuie o zonă a activităţii politice, birocratice, administrative interne care să nu fie inhibată prin omisiune, prin non- acţiune, în acţiune tocmai pornind de la acest spectacol mediatic. Aici cred că trebuie schimbată paradigma.
JB: De ce are loc acest show al cătuşelor? Se doreşte a satisface o anumită sete de justiţie? Sunt românii dornici de „sânge pe pereţi”?
EMIL HUREZEANU: Nu, cred că predispoziţiile se creează şi în funcţie de ofertă. Nu ar trebui să avem o predispoziţie mai ridicată la sânge pe pereţi mai mult decât e cazul. Nu transformarea justiţiei într-un spectacol cu un scop în sine trebuie să fie resortul progresului în democraţie.
JB: La conferinţa susţinută la Oradea pe tema crizelor care macină Europa, vorbeaţi despre faptul că ne lipseşte „lectura contextuală”. La ce v-aţi referit exact?
EMIL HUREZEANU: Suntem prizonierii voluntari ai ultimei secvenţe. Stăm în faţa televizorului şi televizorul ne arată realitatea elaborată, negativist, polemic, retoric agresiv. Atâta vreme cât canalele de comunicare sunt dominate de un prezent neclar şi agresiv, mai degrabă interpretat decât clarificat, interpretat parţial partizan decât interpretat pe toate planurile, suntem într-o situaţie periculoasă pentru că nu putem fi noi înşine decât într-o contextualizare pe care o definesc prin raportarea la sistemul de coordonate: pe orizontală trebuie să ştim cu cine suntem alături, cine sunt prietenii şi duşmanii noştri, ce fac ceilalţi, care au fost calităţile şi realizările lor pe care le putem repeta, care au fost erorile lor grave, fatale pe care am putea să le evităm. Trebuie să ne simţim aliaţii SUA şi ai Franţei, şi ai Germaniei, în UE şi NATO şi altfel decât prin declaraţii politice sau diplomatice punctuale. Avem parteneriat strategic pompos, dar nenaturalizat, neadaptat la viaţa noastră. Accesul nostru la lumea mare este liber prin cărţi, călătorii, internet şi trebuie să-l folosim fiindcă fără accesul la un spaţiu pe orizontală mai amplu nu ştim de fapt cine suntem. Orice încercare de identificare se face prin raportare la celălalt, prin asemănarea, dar mai ales diferenţierea faţă de celălalt. Dacă nu facem asta, ne credem buricul pământului, rămânem în suspensie şi asta e rău. În sfârşit, eu sunt şi pentru o integrare concomitentă pe axa longitudinală, pe verticală, unde înseamnă că trebuie să ne găsim într-un continuu al tradiţiei noastre valabile astăzi într-un fel sau altul. Iarăşi prin deosebire sau asemănare. Trebuie să ştim care sunt personajele istorice mai vechi, situaţiile mai vechi: politice, sociale, culturale, care au contribuit în istoria mai veche şi mai nouă la progresul nostru, respectiv care sunt greşelile care ne-au dus la eşecuri. Numai prin plasarea faptelor şi întâmplărilor noastre în aceste coordonate avem o judecată limpede asupra ceea ce facem astăzi.
JB: Sunteţi sibian, îl cunoaşteţi pe preşedintele Johannis foarte bine. Există pericolul ca acesta să spună, asemenea preşedintelui Constantinescu, la final de mandat,: „Securitatea m-a învins!”?
EMIL HUREZEANU: Lucrurile sunt mai complicate fiindcă şi dl. Băsescu chiar dacă nu a spus, dar după ce s-a întâmplat în ultima parte a mandatului său şi care continuă şi azi, e un mod de a parafraza celebrul enunţ care i se atribuie în mod impropriu lui Constantinescu. Într-un fel a spus-o şi Băsescu: serviciile au devenit prea puternice, aveţi grijă faceţi legi mai bune, controlaţi-le mai bine. E chiar o declaraţie de înfrângere în raport cu serviciile, mai dureroasă, mai dramatică decât ar fi făcut-o vreodată Constantinescu. Cu Serviciile trebuie să fim mai atenţi şi să vedem ce facem cu ele: fac parte din sistemul statului de drept? Le socotim un fel de relicve ale Securităţii? Nu mai avem încredere în ele fiindcă au un caracter secret, lucrează în cutii negre? Şi atunci trebuie să ne hotărâm: mizăm pe controlul legislativ care poate nu e cel mai competent? Mizăm pe legi de organizare care sunt vechi de 20 de ani, în cazul lor, pornind de la legi care reflectau o altă realitate şi o altă pondere a serviciilor secrete în urmă cu 20 de ani? Şi atunci nu facem bine! Atunci era mai multă Securitate!… Johannis este, cum spun germanii, o foaie încă nescrisă. Eu cred că este un om care poate să umple foaia. Fiindcă are experienţă umană şi administrativă, experienţa administrativă e importantă: dă atenţie, răbdare, capacitate de identificare a problemelor şi dorinţe de rezolvare. E doar un Preşedinte, are nevoie de schimbare de macaz mai generală. Votul în favoarea lui a anunţat posibilitatea unei schimbări de macaz. Va fi greu, avem nevoie de o schimbare de regn, de biotop, de o populaţie nouă de politicieni care exprimă interese şi nu vorbe. Cred că nu mai e posibil totuşi să asistăm la poveşti care duc la dominaţia Serviciilor Secrete a preşedinţilor, fiindcă între timp- nu ştiu dacă datorită nouă, datorită apartenţei la UE, NATO, Serviciile din România au intrat, totuşi în rezonanţă cu serviciile similare din alte ţări. Sigur că şi-au păstrat caracterul secret şi noi avem nevoie de foarte multă transparenţă, o transparenţă nervoasă, depresivă şi nu le întâlnim decât în momentele în care bănuim că au reacţionat într-un fel sau altul determinându-ne viaţa. Trebuie să ne obişnuim cu ideea că nu ştiu nici americanii mai mult despre CIA… Cred că sunt metode de îmbunătăţire, spre exemplu DNA-ul ar putea să-şi facă propriul serviciu de interceptări, iar SRI să-şi concentreze interesele doar în zona securităţii naţionale propriu- zise. Suprapunerea dintre corupţie şi terorism e una cacofonică care ne obligă la confuzie.
JB: Profit de finul observator şi comentator de politică externă Emil Hurezeanu pentru a vă cere părerea despre rolul pe care îl are România în contextul în care e evident că Preşedintele Putin lucrează la modificarea ordinii europene stabilite după al Doilea Război Mondial?
EMIL HUREZEANU: Putin este într-o operaţiune amplă de revizuire a ordinii internaţionale. În mod evident sunt tentative de natură militară de a modifica frontierele acolo unde frontierele unor state suverane sunt verigi slabe sau puncte permeabile. A făcut-o în 2008 în Georgia, o face de anul trecut în Ucraina, dar proiectele şi planul lui sunt mai vechi. Spunea că cea mai mare catastrofă a ţării sale e dezmembrarea Uniunii Sovietice. Astfel anunţa refacerea Uniunii Sovietice.
JB: Să „desecretizăm” sursele de informaţii pe care le aveaţi la Europa Liberă, în contextul în care România era atunci o ţară închisă!
EMIL HUREZEANU: România era o ţară închisă pentru noi atunci. România fusese o ţară deschisă cât timp locuisem în ea. Noi am exersat socializarea, citeam cu un anumit lexicon personal presa de partid, limba de lemn a regimului. Eram reprezentanţii mai multor generaţii veniţi din mai multe zone: profesori, ingineri, jurnalişti, eu fusesem avocat şi tânăr scriitor. Aveam fiecare înţelegerea noastră a propriei Românii. Apropo de Europa Liberă, am intrat într-un sistem de presă profesionistă, de tip anglo-saxon, în care contextualizarea pe verticală şi orizontală era obligatorie. Cum evoluează ungurii, ruşii, nemţii, polonezii? Lucrurile acestea, într-o Românie care era o etuvă, un seif închis cu cheia aruncată, nu se cunoşteau. Nu puteai înţelege fenomenele româneşti decât prin comparaţie. Şi atunci ştiai care este cazul critic al României în comparaţie cu cel al Ungariei sau al Poloniei. Era o formă de interpretare a informaţiei pe care o ştiam de mult şi era o formă de contextualizare a ei. Din cauza asta ştiam mai multe lucruri decât majoritatea românilor. Nu am avut niciodată surse de la servicii secrete sau de la spioni occidentali din România, am avut scrisori şi mesaje confidenţiale pe care le trimiteau dizidenţii, oamenii cumsecade, tinerii care vroiau muzică rock, mesaje care ajungeau prin tot felul de mijloace, prin oameni care călătoreau, prin scrisori aruncate în păpuşi…
JB: În studenţie, la Cluj aţi jucat teatru în Trupa Ars Amatoria. Vă foloseaţi de acest mijloc de exprimare pentru a parodia sistemul. Dacă ar fi să o faceţi azi, care ar fi scenariul după care aţi parodia sistemul?
EMIL HUREZEANU: Nu mai e cazul de parodie. Atunci apelam la piese clasice -Douăsprezece scaune – Petrov, piesele de Ionesco care se mai tolerau pe scenele studenţeşti, neprofesioniste, în anii 70. Parodia culturală şi literară făceau parte din limbajul esopic pe care înşelai mijloacele cuvenite, acceptate: literatura, poezia, prin care puteai să intri şi să oferi adrese prin interpretabilitate în situaţia politică de atunci. Lumea înţelegea morala comună şi parodia îşi avea locul. Azi nu mai e cazul. Azi nu aş mai juca teatru texte de Iv şi Petrov sau Ionesco ca să-mi spun punctele de vedere. Azi, har Domnului, îmi pot exprima părerea gravă sau parodică în mod liber şi în mod direct fără intermediul limbajului esopic.
JB: Vă mulţumesc pentru timpul acordat!
Citiți principiile noastre de moderare aici!