[eadvert]

Am publicat un articol în Jurnalul Bihorean, referitor la acest eveniment editorial, iar răspunsul autorului cu privire la decizia sa radicală, a fost sec, lăsând loc multor întrebări: „Așa simt, așa cred. Nu vreau să ajung sa mă autopastișez”. Între timp, antologia intitulată „M-am născut pe Google”, a apărut, dar imediat după apariția editorială, autorul a mai făcut un anunț șocant, tot pe Facebook, spunând că se retrage de la premiile Uniunii Scriitorilor din România, filiala Cluj, dar și că nu va mai participa niciodată la vreun concurs organizat de Uniunea Scriitorilor din România. Anunțul era însoțit de un mesaj oficial adresat președintelui filialei Cluj, doamna Irina Petraș. I-am cerut mai multe detalii autorului cu privire la această decizie și, după unele ezitări, nedorind să provoace un scandal în lumea literară românească, a fost de acord să răspundă câtorva întrebări, în exclusivitate pentru Jurnalul Bihorean.

Jurnal bihorean: Au aceste decizii și alte motive decât cele menționate de dumneavoastră în comunicatele anterioare? De unde a început totul?

Ionuț Caragea: Da, sunt și alte motive. Cred că totul pleacă din anul 2009, în urma unui conflict pe care l-am avut cu Horia Gârbea și Alex Ștefănescu. Pe vremea aceea, acești domni m-au atacat în presă, pentru simplul motiv că eram recenzat de un critic care nu agrea puterea literară din România. Mi-au făcut praf o carte de poezie, răzbunându-se pe mine pe nedrept. Dar nu critica literară m-a deranjat în acel moment, fiindcă orice om are dreptul să spună ce crede despre o carte. M-au deranjat atacurile la persoană, în special cele ale lui Horia Gârbea, ceea ce nu este normal să existe într-o cronică literară. Motiv pentru care am publicat o scrisoare deschisă în presă și am cerut să se ia măsuri disciplinare, în special împotriva lui Horia Gârbea, cel care a gafat cel mai grav. Evident, nu s-a luat nicio măsură, fiindcă Gârbea se afla pe o înaltă funcție de conducere în Uniunea Scriitorilor. Până la urmă, conflictul s-a stins, fiindcă am dorit să las totul în urmă și să iert. Horia Gârbea a înțeles totuși că am valoare și mi-a propus să scriu cronici pentru revista Luceafărul de dimineață, iar Alex Ștefănescu, cel care spunea că talentul literar îmi lipsește cu desăvârșire, mi-a recunoscut, pe privat, că poeziile mele dintr-un alt volum, sunt frumoase, fără să aibă, totuși, curajul să recunoască acest lucru și în presă. Ar fi însemnat să se contrazică singur în ceea ce privește talentul meu, ceea ce ar fi dăunat imaginii sale de critic, o imagine, de altfel, foarte controversată.

J.b.: În prezent nu mai scrieți cronici pentru Luceafărul. Ce s-a întâmplat? Ați renunțat dv. la colaborare?

Ionuț Caragea: Da și nu. Apucasem să scriu vreo 11 cronici pentru revistă, cronici în care prezentam cititorilor revistei cărțile unor scriitori tineri, care debutau pe scena literară românească, dar și cărțile unor scriitori care îmi plăceau foarte mult. Însă la un moment dat, mi s-a spus că ar trebui să scriu despre cărțile sosite la redacție, nu despre cele care îmi plac mie. Mi s-a oferit un teanc de cărți, dar am refuzat să scriu despre ele. Erau cărțile unor apropiați ai revistei, ale celor din cercul scriitorilor favorizați, și nu am vrut să devin un instrument de care cei de la Luceafărul se să folosească așa cum vor ei. Chiar dacă, prin această decizie, pierdeam acei bani care se oferă prin contract, pentru fiecare articol publicat. Nu voiam să mă vând, cu alte cuvinte. Peste ceva timp, Alex Ștefănescu a obținut o funcție de conducere la Luceafărul, iar eu am fost anunțat că nu mai sunt dorit la revistă.

J.b.: Dar ce legătură au concursurile literare organizate de Uniunea Scriitorilor cu decizia dv. cea mai recentă?

IC: Am fost membru în mai multe filiale ale Uniunii Scriitorilor din România, în funcție de orașul în care am locuit și de editurile la care am publicat și am descoperit, la fiecare dintre aceste filiale, nereguli în ceea ce privește funcționarea lor și acordarea premiilor. Aceste lucruri le-am prezentat în presă, dar, evident, nu s-au luat măsuri. La filiala din Dobrogea, am constatat că unul dintre volumele câștigătoare nu fusese nominalizat și nu fusese anunțat în presă, așa cum s-a întâmplat cu celelalte. La acea filială am fost nemulțumit și de faptul că în cei trei ani cât am fost membru, nu au fost capabili să-mi pună nici măcar numele pe lista membrilor activi care figurau pe site-ul filialei. Chiar m-am întrebat de ce făceau acest lucru. Sunt sigur că toți membrii erau statutari, că aveau biografii impecabile și că nu intrase nimeni pe relații sau pe șpăgi. Mă deranja faptul că în calitate de membru cotizant, nu figuram cu numele acolo, fiind dreptul meu și cartea mea de vizită atât de necesară pentru concursurile importante la care participam în Franța. A încercat președintele filialei, Angelo Mitchievici, să se justifice, dar, din punct de vedere tehnic, era o treabă pe care un informatician o putea rezolva în câteva minute. Așadar, nemulțumit de neregulile pe care le-am descoperit, m-am transferat la Iași. Acolo, am constatat că volumele care ajungeau la concursurile filialei nu erau citite. Juriul se forma cu două săptămâni înainte de nominalizări, iar volumele care trebuiau să fie citite erau în jur de 150. Când l-am întrebat pe președintele filialei cum este posibil ca un membru al juriului să citească 150 de cărți în doar două săptămâni, mi s-a spus că membrii juriului au primit cărțile pe tot parcursul anului. Dar de unde au știut cei care au trimis cărțile pe tot parcursul anului, cine vor fi membrii juriului peste câteva luni? Nu am putut crede că fiecare scriitor a trimis în avans, zecilor de critici din filială, cărțile publicate. Nimeni nu face atâta risipă de bani. Prin urmare, mi-am dat seama că, de fapt, majoritatea cărților nu aveau cum să fie citite. Iar în momentul când s-au anunțat câștigătorii, am constatat, folosind Google, că aceștia vizitaseră orașul cu ceva vreme înainte, făcuseră lansări de carte și făcuseră cunoștință cu viitorii membri ai juriului. Nu-i nimic rău în asta, dar ar fi trebuit ca toate cărțile să fie citite, nu numai ale acelora care au relaționat fizic cu viitorul juriu. Nici la Cluj, unde m-am transferat recent, lucrurile nu stau prea bine. Am participat cu o carte premiată în Franța, iar aceasta nu a fost nici măcar nominalizată, iar atunci când i-am întrebat pe membrii juriului dacă au citit cartea și dacă le-a plăcut, nu am primit absolut niciun răspuns. De la doamna Irina Petraș, președintele filialei, am aflat că toate cărțile trimise de membri au fost adunate la sediu, într-o sală anume, acolo unde s-au strâns toți membrii juriului pentru a le citi. Un lucru fezabil, la prima vedere. Dar anul trecut a fost pandemie, activitățile filialei au fost restrânse, chiar și oprite, iar unii membri ai juriului erau din alte localități. De pildă, un membru al juriului mi-a spus că ar trebui să-i trimit cartea la București. Deci, mă întreb, când avea el timp să stea mai multe ore, în fiecare zi, în sala de la filială, pentru a citi sute de cărți, din moment ce era pandemie și din moment ce el se afla la mare distanță? Probabil că se folosesc tehnologii înalte, teleportări, lecturi holografice. Așadar, permiteți-mi, să spun, după toate aceste experiențe, că nu am absolut nicio încredere în aceste concursuri, majoritatea cărților nefiind citite. Criteriul după care se acordă premiile, în aceste condiții, rămâne, pentru mine, un mare mister. Și nu spun că instituțiile, în sine, au vreo vină. Spun doar că nu am încredere în unii oameni.

J.b.: Mai sunt și alte motive în afară de cele legate de condițiile de desfășurare ale acelor premii?

I.C: Sigur că da. Sunt absolut nemulțumit de felul în care a fost terfelită imaginea României și imaginea lui Eminescu de către partenerii domnului președinte al USR, Nicolae Manolescu. Se știe foarte bine că editorul de la Cartea Românească, Călin Vlasie, este cel care l-a declarat idiot național pe Mihai Eminescu, iar protejata sa, Medeea Iancu, a înjurat România pe scena premiilor Mihai Eminescu, fiind, totuși, premiată de editura Cartea Românească, în cadrul acelui eveniment de maximă importanță. Eu sunt singurul om din această țară care a avut curajul să îi tragă de urechi pe acești denigratori, petiția mea ajungând până la președintele României. Prin intervenția mea, denigratorii au fost amendați de Poliția din Botoșani. Intervenția mea și articolele în care demasc nenumăratele mizerii din lumea literară românească au dus la cenzurarea mea în unele reviste importante, aflate sub egida USR. De altfel, în 15 ani de când sunt membru al USR, există o grămadă de reviste care nu mi-au publicat niciun poem și nici măcar nu mi-au răspuns la mesaje. Îmi aduc aminte, de exemplu, de momentul în care am trimis un poem revistei România literară, apelând la redactorul Angelo Mitchievici, care era, pe vremea aceea și șeful filialei Dobrogea, în care eram membru. Poemul meu era despre Ovidius, un poem comemorativ de mare importanță pentru cultura națională și cea dobrogeană. Mitchievici mi-a răspuns că nu mai dă de mult verdicte despre poezie. Un răspuns halucinant venit din partea unui critic care se află în juriul premiilor naționale acordate de Uniunea Scriitorilor, critic care a fost decorat cu Ordinul Meritul Cultural!!! Iar poemul meu nu se poate spune că nu avea valoare, de vreme ce, ulterior, a fost publicat în Adevărul, dar și în alte multe reviste importante din țară, fiind foarte bine primit și de critica literară. Iar când vorbesc despre cenzură, mai pot pomeni și cazul unei scriitoare din Oradea, care a dorit să publice o cronică despre o carte de-a mea pe un mare site al literaturii de azi, administrat de unul dintre înalții funcționari de la USR, domnul Daniel Cristea-Enache. Cronica a fost respinsă, fără ca acesta să acorde vreo explicație, cu toate că doamna care a scris cronica publica frecvent în acel loc. Enache cred că a fost vădit deranjat de faptul că mi-am permis, în repetate rânduri, să spun cât de prost scrie și cât de puțin se pricepe la poezie. Sau de faptul că mai demult m-a rugat să dau like paginii lui de pe Facebook, acolo unde își racola numeroși adepți care, sperau și ei, săracii, că vor intra vreodată în grațiile criticului, iar eu, mi-am permis să refuz această onoare. A cui armă e răzbunarea, știm cu toții…

J.b: La revista Familia nu ați încercat să publicați?

I.C: La revista Familia, încă din anul 2012, de când am venit în Oradea, am trimis zeci de cărți, nenumărate cronici despre autorii locali, poeme, aforisme etc. În 8 ani de zile nu mi-au publicat decât un singur grupaj de aforisme, iar despre celelalte materiale mi-au spus că le-au pierdut sau au inventat alte scuze. Mai rău de atât, atunci când le-am trimis cronici despre autorii locali, care meritau să fie promovați, mi-au atras atenția că am mai scris despre ei și în alte locuri, fără să observe, de fapt, că era vorba despre alte cărți. Și-au recunoscut parțial vina, invitându-mă să colaborez cu revista și să scriu doar despre cărțile pe care mi le oferă ei!!! Se repeta modelul revistei Luceafărul și nu m-am vândut, nici de această dată, fiindcă eu scriu despre ce îmi place mie, despre ce consider eu că este valoros. Oricum, revista Familia nu onorează în niciun fel memoria lui Iosif Vulcan, iar cei care au pus mâna pe revistă, mă refer la Moldovan, Ștef și, mai recent, Pricăjan, nu sunt decât niște servanți ai puterii literare și politice, servanți care au beneficiat de funcțiile lor pentru a-și ridica, artificial, valoarea și statutul de scriitori, ei fiind, în realitate, niște nulități literare. Aceste nulități au distrus cultura locală, au distrus prestigiul unei reviste și i-au denigrat pe toți cei care au evidențiat neregulile grave de la revistă, chiar și pe marele critic Ion Simuț, cel mai important om de cultură din Oradea, un om de o mare valoare și de o verticalitate rar întâlnită.

J.b: Să înțeleg că, în urma acestor destăinuiri și fapte, pe care încep să le înțeleg din ce în ce mai bine, nu mai există cale de întoarcere în ceea ce privește deciziile dumneavoastră?

I.C.: În ceea ce privește publicarea în limba română, repet, simt că am ajuns la momentul în care nu aș vrea să mă autopastișez. Evident că s-au adunat și toate celelalte lucruri și sunt foarte dezgustat. Nu mai găsesc lucruri pozitive care să mă inspire. Politica, minciuna, hoția, mizeria, incultura, toate acestea mă determină să merg acolo unde sunt apreciat și iubit, iar recunoașterea pe care o primesc din Franța îmi dă aripi să continui acolo și nu în țara mea. În ceea ce privește concursurile organizate de Uniunea Scriitorilor, decizia mea este de neclintit. Nu am nimic cu această instituție, o respect, o iubesc, dar ceea ce fac unii indivizi din cadrul ei, membri simpli sau membri cu funcții importante, mă dezamăgește crunt. Oricum, nivelul premiilor din România este foarte scăzut, fiindcă sunt premiați mereu alți scriitori decât cei care merită. Și pentru mine, oricum, niciun premiu din România nu se mai poate compara cu ceea ce am obținut în Franța, așa că nu mai are rost să alerg după bulina albă de la grădiniță, din moment ce am cucerit Parisul, leagănul culturii europene.

J.b.: Vă mulțumesc și vă doresc mult succes în Franța și peste tot în lume.

I.C.: Și eu vă mulțumesc pentru întrebări și mulțumesc și ziarului Jurnalul Bihorean pentru promovarea culturii și pentru promovarea activității mele literare.