– Domnule Nicu Covaci, sunteţi profesor de arte plastice şi chitarist amator, după cum aţi mărturisit. Ca artist plastic, cum aţi „zugrăvi” 55 de ani de Phoenix?

[eadvert]

Nicu Covaci: Atmosfera de vineri seara a fost incredibil de plăcută, atât de multă lume a venit… Există acel fenomen de rezonanţă. Dai ceva, şi dacă intri în rezonanţă cu publicul, primeşti înapoi. Pleci mai încărcat de la concert decât te-ai dus. Şi asta s-a şi întâmplat vineri seară. Deci nu credeam că la ora asta mai există atâta interes pentru o formaţie străveche. Am fost foarte plăcut surprins că am văzut lume tânără care ştia piesele, cânta cu noi silabă cu silabă. Asta înseamnă că eforturile făcute în toţi aceşti 55 de ani, eforturi pe care lumea nu le ştie – şi nu are voie să le ştie, şi preţul plătit de noi, toate astea nu au fost degeaba. Şi mă bucur că lumea e ataşată de ceea ce spunem. Noi avem mesaj, noi nu facem muzică de distracţie şi de ţopăială. Vreau să stau în sală să aplaud o tânără formaţie Phoenix. Mulţi spun: „Cum Covaci, eşti nebun? Fără tine?” Ce fac eu acolo? Lasaţi-mă în pace! Cei care transmit trebuie să fie foarte buni. Interpreţii trebuie să dea şi de la ei, dar să se ţină de acest drum creat odată. Nu contează că e unul sau altul. Cei mai buni dintre cei mai buni au fost la noi, v-au demonstrat aseară în concert.

– Phoenix e „blestemat să renască şi să întinerească”. Aveţi alături tineri instrumentişti valoroşi pe care i-aţi „crescut” în familia Phoenix. Cu ce principii de viaţă şi de scenă s-au format?

Nicu Covaci: Există două aspecte. Este vorba de tineri, foarte tineri. Am luat un chitarist (Andrei Cerbu) de 12 ani, acum are 14 ani. Cântă dumnezeieşte, mi-e ruşine. Şi am un toboşar de 16 ani, pe care l-am luat la 14. Amândoi cântă ca nişte Dumnezei, nu mai au o relaţie cu realitatea. Ei deja trăiesc pe alt nivel. Mai sunt şi cei de 30 de ani, cei de jumătate cât vârsta mea, care au familie, au copii, şi spre ruşinea mea nu pot să le asigur existenţa. Se uită la mine ca nişte lupi flămânzi. Lumea nu mai are bani să cumpere bilete de intrare la concerte, şi atunci vine la ocazii din acestea când un primar ne cheamă să facem o chestie interesantă. Nici discurile nu se mai vând, pentru că dacă cineva are un disc şi apare pe internet, toată lumea şi-l trage pe gratis. Şi atunci se pune întrebarea: Din ce să trăiască muzicanţii? Eu nu mai am când să compun şi să fac discuri. Ultimul disc m-a costat 65.000 de euro. Bani împrumutaţi. Norocul meu este că ştiu să pictez şi plătesc cu tablouri. Eu fac tablouri austriecilor. Austriecii m-au împrumutat de bani, niciun român nu a pus umărul.

– Aţi şi spus că nu aveţi tablouri să faceţi o expoziţie.

Nicu Covaci: Aşa este. Cele care sunt începute sunt deja vândute. Chiar mi se cer dinainte.

– Dar revin, care este primul lucru pe care l-aţi spus celor tineri din formaţie, lui Flavius, lui Andrei, când au venit prima oară în trupă? Ce cerinţe aţi avut de la ei?

Nicu Covaci: Două lucruri le-am spus: „Faci ce-ţi spun eu” şi „Adaugă de la tine”. Trebuie să mergem pe acest drum. Drumul pornit de noi e un drum dificil. Când am spart gheaţa şi am pornit pe acest drum de inspiraţie folclorică, am crezut că toate formaţiile se vor lua după noi şi vor cânta în această direcţie. Nu. Nu e obligatoriu, dar e un drum. Şi mai ales că există elementul celtic din muzica românească, care ne dă şi o notă internaţională. Îţi cânt „Mugur de fluier”. Sună celtic. Pentru că am descoperit că noi i-am învăţat pe celţi să cânte. Celţii au stat pe la noi o vreme, a venit Traian, le-a tras o mamă de bătaie, şi au plecat. Ai mei care vin în formaţie trebuie să ştie că avem un repertoriu foarte concis, asta se cântă, mesajul este acesta, trebuie să convingem lumea de mesajul nostru. Dar dă şi de la tine. Să nu fie numai un executant.

– Phoenix înseamnă istorie. Tinerii cresc cu muzica dumneavoastră mai întâi de la pickup-ul părinţilor. De ce nu auzim Phoenix pe radio?

Nicu Covaci: Deoarece mediile sunt privatizate, subordonate unor interese. Interesele sunt de câştig. Investiţii cât mai mici, câştig cât mai mare. Ăsta este sistemul de astăzi, şi pe chestia asta nu mai contează calitatea. Aşa că în direcţia asta vom pierde tot ceea ce este calitativ, spiritual, cultural. N-o să mai avem cultură, n-o să mai avem spirit. Vă garantez asta! Întreabă-l şi pe Dan.

Dan Andrei Aldea: Pe vremea mea, când te apucai să cânţi, de aveai norocul, venea într-o seară să te audă cineva care lucra la o casă de discuri. Mergeau în public ca să caute talente. Nu doar în afară. Şi în România, de exemplu Cornel Chiriac.

Nicu Covaci: El ne-a descoperit şi ne-a ţinut spatele.

Dan Andrei Aldea: Asemenea oameni nu mai există. Nu mai merge nimeni într-o cârciumă unde să îl audă pe ştiu eu cine cum cântă. Nu mai există! Casele de discuri pe vremea mea – şi-n Germania era aşa – aparţineau unui fost muzician, sau unui fost cărător de scule. Aveau microbul ăsta de la cele mai înalte poziţii. Sau era un miliardar care avea o nevastă mai tânără, şi de cât să se plictisească acasă îi dădea câteva milioane ca să facă o casă de discuri. La ora asta nu mai există aşa ceva. În toate casele de discuri, etajele superioare sunt numai din profesionişti în bani.

Călin Pop: Este o dramă şi să fii aproape de muzica asta prefabricată, să zicem prin fiul meu. Este o dramă mare a instrumentiştilor în acestă ţară, şi în lume în general. Sunt nevoiţi, ca să-şi acopere facturile, să se angajeze şi să cânte sub branduri comerciale. Dau un exemplu de afară, pe Lady Gaga, care avea pe toţi conservatoriştii posibili în formaţie, toate numele mari. Dar pentru că a început să se cânte live, are instrumentişti deosebiţi angajaţi. Discurile pe care le scot ei, cum e discul pe care l-am scos cu fiul meu este de spiritualitate, de plăcere, nu te bazezi că scoţi nu ştiu ce bani din el. Este dorinţa de a lăsa ceva în urmă. Din păcate ei (n.r. Covaci şi Aldea) au dreptate. Ei au prins vremuri şi mai bune. Am fost la un interviu la Digi şi un puştan m-a întrebat: „Dar ce, acum nu este bine?” Hai să translatăm Phoenix, să translatăm Sfinx. Au mai fi existat ei dacă se plasau acum? Nu cred. Pentru că atunci a fost o conjunctură favorabilă. Pe vremea comunismului nu veneau alte formaţii. Dacă scoteai ceva bun, pătrundea şi rămânea. Era o altă lume, o altă apreciere, un alt sistem de referinţă al valorilor. În România nu există cultura asta de respect al propriilor valori.

Nicu Covaci: Pe vremea comuniştilor eram interzişi, dar ne dădeau la televizor, la radio. Aveam discuri. Când am plecat din ţară vândusem două milioane şi jumătate de discuri. Ţara asta e cea mai bogată din Europa. Le-au curs balele să pună mâna pe ea. Şi acum au falimetat tot ce a fost productiv în ţara asta. Pe latura spirituală, în momentul în care sunt oameni care simt, care gândesc, cred în ceva, aceştia devin periculoşi pentru noul sistem.

– Călin Pop, spuneaţi că membrii trupei Celelalte Cuvinte au fost influenţaţi şi determinaţi să cânte rock ascultând Phoenix şi Sfinx. Cum e să cânţi „Mugur de fluier” pe scenă cu Phoenix, după 35 de ani de activitate cu Celelalte Cuvinte?

Călin Pop: Eu i-am adunat pe colegi printr-o poveste de liceu. Iniţial cântam şi eu la chitară, nu ştiam mare lucru, avem vreo 11 ani. Tatăl meu, care era foarte bine înfipt în sistem, era procuror, a primit o invitaţie. A zis să văd şi eu o formaţie. I-am prins în turneu de prezentare „Cei ce ne-au dat nume”. Nu am prins albumul să îl cumpăr. Şi tatăl meu a vorbit cu un coleg din Timişoara ca să îl trimită colet. Eram înnebunit. Am simţit puterea aceea a amplificatoarelor şi am zis da, asta vreau să cânt. Prima oară am văzut Phoenix. Apoi am văzut Sfinx. Încercam să imit, mă prosteam la Casa Pionierilor. Cântam „Negru Vodă”, „Nunta”. Încercam să fim şi noi ca ei. Era vorba de spiritul Phoenix. A fost ceva de nedescris. Şi noi acum cântăm în concerte, şi alţi copii vor să fie ca noi.

– Şi atunci, revenind, cum e să cânţi cu ei pe scenă?

Călin Pop: E o onoare, e un lucru pe care nu l-aş fi crezut. E greu de descris în cuvinte.

Nicu Covaci: Vreau să subliniez, de ce am cântat acum, de ce i-am invitat şi la Gărâna. Pentru că există undeva o mentalitate tâmpită că între muzicanţi e o concurenţă. Ce-i asta? Noi ştim ce poate unul sau altul şi ne apreciem reciproc pentru că ştim unde este calitatea. Sigur că dacă unul îţi pune piedică şi îţi bagă strâmbe, dai cu el de pământ. Dar până atunci, există acest respect. Şi uite că ne uneşte.

– Povestiţi-ne, domnule Covaci, de colegialitate, sprijin şi respect la prima ediţie a festivalului Wolfblues.

Nicu Covaci: Jos pălăria pentru cei care s-au oferit să vină. Şi era un mare risc. Nu ştiam dacă vine lume, nu vine. Dacă putem să plătim toate cheltuielile. Dar ne-am angajat şi ne-am impus acest lucru. Oamenii au venit cu mare plăcere. La blues poţi să faci jam-sessions. Este o piaţă deschisă pentru toţi. Spune tu, Dane! Tu de ce-ai venit?

Dan Andrei Aldea: Eu am venit pentru că te iubesc pe tine, Nicule! Vezi, când eşti Dan Aldea şi eşti prima dată într-un loc, toată lumea ţi-e prietenă. Când mergi a doua oară nu mai e chiar aşa. Iar a treia oară: Iar a venit ăsta? Aşa e viaţa!

Nicu Covaci: În 73 am cântat la festivalul de la Sopot. Nu crezi că Ioji Kapl face meningită şi e dus cu salvarea şi eu rămân fără bas? Cum să cânt? Vine chitaristul de la Lokomotiv GT şi zice: fac eu bass. Tu înţelegi? Le-a învăţat şi a cântat. Deci despre asta este vorba. Asta ne ţine, această frăţie. Există acest respect reciproc, undeva, subliminal. Doar trebuie încurajat.

– Aţi fost invitat la Wolfblues a doua ediţie, la Gărâna, şi veţi cânta în formula: Blues Alliance, Rareș Totu feat. Dean Bowman (USA), Călin Pop (Ro), Nick Krakovszki (USA), Marcian Petrescu (Ro), Andrei Cerbu (Ro). Cum s-a născut acest proiect de festival şi ce vom asculta pe 28 iulie?

Călin Pop: Trebuie întrebată organizarea. Am fost întrebat dacă vreau să vin şi am spus: Vin! Ok, fac blues.

Nicu Covaci: Cei care vin la blues la Gărâna au demonstrat tot ce se putea în muzica lor. Au un loc unde să se simtă bine, să cânte ce vor, cu cine vor. Nu e vorba să se dea lecţii, hai să arătăm ce ştim noi. Ne-am adunat că ne ştim ne iubim.

– De ce ne vom putea bucura la a doua ediţie a festivalului Wolfblues, care va avea loc în 28-29 iulie, în Poiana Lupului?

Călin Pop: De o grămadă de oameni din diverse trupe. Am văzut că vine şi Mugurel Vrabete de la Holograf, un chitarist pe care l-am prins la formaţia Pro Musica – Nick Krakovszki, şi Bujor Hariga este un chitarist bun.

Nicu Covaci: În afară de grămada de muzicanţi, eu vreau să văd o grămadă de oameni. Sper să creem un eveniment care să fie repetabil şi care să dea nişte satisfacţii sufleteşti. Să vină lumea şi să se simtă bine. Înainte ţara era împărţită în două: noi şi ei. Astăzi fiecare e contra fiecare. Nu e sănătos şi nu e bine. Ori noi vrem prin acest festival să îi unim pe oameni, să aibă încredere în ei.

– Avem vreo şansă să reaşezăm pentru publicul român scara de valori pe criterii de profesionalism şi real talent? Cum?

Nicu Covaci: Prin educaţie. Învaţă copilul de mic! Dar s-au făcut legi. Nu ai voie să forţezi copilul, n-ai voie să te atingi de el, îi strici personalitatea: Păi personalitatea se clădeşte prin informaţie şi prin educaţie. Temperamentul se moşteneşte. Care-i personalitatea lui dacă el nu ştie nimic? Cum să aibă personalitate? Şi pe un căţel îl înveţi. Îţi aduce mingea, îţi dă lăbuţa dacă l-ai educat. Dacă nu, te muşcă. Deci, educaţia este enorm de importantă. Nu se face, nu se practică! Au nevoie de proşti!

Călin Pop: Şi comuniştii de-aia s-au dărâmat, că s-au îndepărtat de intelectuali.

– Dacă televiziunea şi radioul nu face nimic în direcţia asta, festivalurile de genul celor de blues sau de jazz de la Gărâna pot forma gusturile tinerilor.

Călin Pop: Sunt puţine, cum e RockFM, dar sunt totuşi câteva care şi-au luat „în dinţi” soarta. Dar în general, toate astea comerciale merg pe principiul clar: trebuie să placă piesa. Sunt nişte factori decizionali acolo. Ei se întâlnesc între ei – cei trei, patru care au speriat Vestul – şi hotărăsc dacă piesa compusă de X apare. Şi sunt de-aştia care compun piese numai ca să placă. De abia atunci ală semnează contractul, de-abia atunci iese pe radio.

Nicu Covaci: În viaţa mea nu m-am gândit dacă o să placă sau n-o să placă cuiva o piesă. A ţâşnit din mine, şi gata! Adevărul este că toţi cei care mai sunt conştienţi de ce se întâmplă şi care ştiu care e pericolul, ar trebui să facă acest efort, cum îl facem noi, să pună mâna şi să educe publicul. Tineretul are nevoie de educaţie. Tinerii nu au repere. Ei nu ştiu ce e bine şi ce e rău. La televizor sunt numai filme cu criminali, numai cu bătăi, cu furturi, cu violenţă. Şi ştirile sunt din aceeaşi categorie. Şi la un moment dat le accepţi. Îţi intră subliminal şi zici: da, aşa trebuie să fie.

– Ar fi frumos să se facă filme documentare în care să se prezinte istoria muzicii româneşti, în care să scoţi în faţă valorile pe care să le poată cunoaşte şi tânăra generaţie.

Nicu Covaci: Institutul Cultural Român ar trebui să sprijine exact ideea ta. Dar nu o face. Peste tot pe planeta asta, unde există întâlniri internaţionale pot promova aşa ceva. Ei promovează doar ţigani. Eu nu am nimic împotriva lor. Sunt foarte talentaţi. Sunt dotaţi de la Dumnezeu. Dar cultura lor nu este cultura noastră. Pe noi nu ne-a trimis niciodată undeva ca să reprezentăm ţara. Deci, ei ar trebui să se ocupe de acest lucru.

A fost chiar un episod anul trecut, sau acum doi ani – nu mai reţin – când s-a făcut acea expoziţie internaţională la Milano, unde fiecare ţară vine şi îşi prezintă cele mai frumoase lucruri, de la gastronomie la artă şi aşa mai departe. Am primit invitaţie pentru Phoenix să cântăm la Expo Milano, la pavilionul României. Ne-au înnebunit o lună de zile cu acte, cu oferte, fiind totuşi o chestie de stat, oficială. Cu câteva săptămâni înainte – deşi ei ne invitaseră, ei ne-au sunat – Ministerul Afacerilor Externe, am primit o foaie frumoasă, un răspuns oficial, cu antet, semnat, în care scria că Phoenix nu este suficient de celebru şi n-are suficientă notorietate să reprezinte ţara la Milano. Vino cu orice. Că nu prinde la tineret, găseşte altceva. Dar nu mă lua că nu are suficientă notorietate printre români! Tocmai aici este pericolul.

Deci răspunsul la întrebare este: cei conştienţi trebuie să pună mâna, să facă ceva. Chiar să se sacrifice. Să dea şi din buzunar. Să facă eforturi. Pentru binele ţării, nu numai pentru binele personal.

– Vă mulţumesc mult, şi ne vedem în 28-29 iulie, la Gărâna.

Nicu Covaci: Bucuria este a noastră dacă putem să dam mai departe. Şi îţi mulţumim noi ţie dacă dai mai departe.

Camelia Bușu