Jurnal bihorean: Aţi mai fost la Oradea. Ce s-a schimbat în Festivalul de Teatru Scurt şi ce v-a reţinut atenţia după prima săptămână de festival?
Florica Ichim: Am fost doar anul trecut. Şi de atunci şi până anul acesta am fost foarte ocupată cu revista. Sunt în juriu, nu mă pronunţ încă. Totuşi, mi se pare selecţia din acest an mai ofertantă, mai variată şi cu destul de multe lucruri de luat în seamă.
J.B. – Multe teatre optează în stagiuni pentru piese în care este nevoie de actorul complet, care joacă, dansează, cântă. Este o provocare. Nu este riscant?
F.I. – Nu e riscant! Este obligatoriu ca teatrele să îşi formeze actori compleţi. Actorul care se trezeşte, vine la repetiţii şi apoi joacă seara, nu mai are şanse de evoluţie. Actorul care are ore de gimnastică, actorul care îşi educă vocea, care are ore de ascultat muzică şi de făcut muzică, ore de perfecţionat în ateliere cu regizori, este actorul acestui secol. N-ar mai avea timp de stat în restaurante. Văd teatru din 1945. Ştiu ce lucrau actorii abia după 1950, când am intrat în culise. Pentru un spectacol la Teatrul de Vară din Herăstrău se adunau maxim 50-60 de spectatori. Ştefan Iordache venea cu două ore mai devreme pentru exerciţii de mişcare, pentru a-şi pregăti vocea. Vom avea un salt foarte important de la teatrul cotidian, cu măscări de pe stradă, care aduce pe scenă existenţa, la teatrul de idei. Cuvântul îşi va recâştiga locul laolaltă cu celelalte mijloace de expresie.
Lucrez la o carte în care adun opiniile lui Liviu Ciulei despre meseriile sale şi ale altora despre creaţia lui în anii 60. Cu tristeţe, ba chiar cu disperare vorbea de recâştigarea dicţiunii. Lipsa ei alungă cuvântul din scenă. Se bolborosesc cuvintele, propoziţiile şi frazele, nu se încheagă-n idei şi criticii şi spectatorii trebuie să consulte orelistul, bănuindu-se de lipsuri auditive. Nu putem alunga cuvântul de pe scenă, chiar dacă e vorba de teatru dans, musical sau altceva. Până şi clovnii mai grăiesc.
Nu e vorba de supremaţia textului şi vechea luptă dintre text şi regie. Este vorba de idei şi comunicare reală. N-aş vrea să am un ton foarte dur şi peremptoriu, dar dacă actorii nu se trezesc, tineri sau vârstnici, chiar dacă îşi fac cariere vizibile, vor contribui la pierderea miezului teatrului, a esenţei lui şi a importanţei lui în viaţa omului.
J.B. – Faptul că unii regizori abordează piese greoaie sau au viziuni sofisticate asupra textelor nu este în detrimentul publicului care vine la teatru pentru a se delecta şi nu pentru a încerca să descifreze simbolistica regizorală?
F.I. – Teatrul nu e divertisment. Privind lucrul din acest punct de vedere, Hamlet nu ar mai trebui pus în scenă. Nu mai vorbim de Faust, de pildă. Ce înseamnă să se delecteze? Vine la teatru ca spectator normal, să aibă o comuniune cu o artă. Dacă nu doreşte aşa ceva, poate să stea în fotoliu să se uite la Măruţa, la Antena 3 şi alte fantasmagorii comice, cu sau fără silicoane. Oboseşte mai puţin, nu cheltuie deloc, şi îşi asigură şi apatia creierului.
Când ne plictisim tare la teatru, înseamnă că spectacolul este prost, că nu stârneşte nimic din noi, în niciun caz interesul. Şi această categorie nu intră în discuţie.
J.B. – Ce gen de piese aţi recomanda directorilor de teatru să abordeze pentru a atrage publicul tânăr în sala de spectacol?
F.I. – Nu ştiu ce piese ar trebui să abordeze. Trebuie să aibă un repertoriu foarte bine gândit, nu la voia regizorilor invitaţi, că poate ajunge unul eclectic. Ştiu că tinerii în general, în ultimul deceniu, vin la teatru. Nu ştiu ce i-a atras. Anchetele sociologice nu se fac la noi pe un aşa subiect. Dar ştiu că orice teatru trebuie să îşi pună foarte sus ştacheta. Eu nu prea întrebuinţez cuvinte cu sintagma „teatre din provincie”. Pentru că în ţară există trupe excepţionale şi spectacole multe, deasupra celor din Bucureşti. Sunt directori de teatru care şi-au format un public, un repertoriu, au asiguraţi regizori de vârf, actori de excepţie în trupă şi îşi conduc instituţia coerent. Dacă aş şti tot ce trebuie pentru a atrage lucrurile acestea aş fi optat pentru un post de manager. Mie îmi revine sarcina de a compara trupele între ele, de a le admira pe cele care îşi îndeplinesc rostul şi de a contribui fixând în articolele din revistă, prin premii la juriile din care fac parte, pe cei care ştiu să fie şi artişti, adică oameni de creaţie, dar şi profesionişti care ţintesc spre perfecţiune.
Citiți principiile noastre de moderare aici!