Péter Demény (n. 1972, Cluj-Napoca) este prozator, poet și dramaturg bilingv, totodată doctor în Filologie. Traduce din maghiară în română și viceversa, fiind o veritabilă interfață între aceste două culturi. A trăit de-a lungul timpului la Cluj-Napoca, Zalău și Târgu Mureș, iar în septembrie 2022 s-a mutat la București, devenind redactorul-șef al uneia dintre cele mai cool publicații de cultură și artă, Matca.

Mihók Tamás: Dragă Péter, vii la Oradea cu prilejul a două lansări: una dublă, în cadrul căreia vor fi prezentate romanul tău Vârtej în reluare (Curtea Veche, 2023) și volumul tău de poeme Scrisoare din savană (Cartier, 2024), și una simplă, a numărului 6 al revistei Matca, eveniment gândit sub formă de masă rotundă interredacțională. Tu cunoști bine urbea de pe Crișul Repede, ai mulți prieteni aici și multe evenimente la activ: Cu ce aer te întorci la noi, ce așteptări ai de la public?

Péter Demény: „Așteptări” e mult spus: fiecare are o viață în care eu nu pot fi „vedeta serii” sau drive-ul. Le mulțumesc celor care vor încerca să vină și celor care o să ajungă, le pot promite că nu voi fi înțepat sau arogant.

Le mulțumesc, apoi, și prietenilor mei despre care vorbești, ție în primul rând. Mă simt mereu bine la Oradea; cândva, acum 20 de ani, am și lucrat acolo câteva luni, am și trăit într-un apartament de peste un magazin – Dunărea sau, poate, Doina? Am uitat, dar rețin frumusețea orașului în care și-a început cariera fulminantă unul dintre poeții mei preferați, Endre Ady, și unde trăiește Traian Ștef, al cărui volum despre Țiganiada l-am tradus eu însumi.

Îi îmbrățișez și pe prietenii mei maghiari, colegi de vârstă sau de baricade, ca să zic așa. Îmi place Crișul, chiar și lent. 

M.T.: Romanul tău Vârtej în reluare, reeditat în limba maghiară în 2022 și publicat în traducerea românească a lui Kocsis Francisko un an mai târziu, propune o lectură introspectivă fulminantă, un periplu confesiv pentru care trebuie să ai, înainte de intelect, stomac. Cât de dificil ți-a fost să-l scrii, având în vedere detaliile biografice revizitate? Ce reacții ai avut de la oamenii ale căror vieți ni le servești, mai mult sau mai puțin transfigurat, pe tavă?

P.D.: N-a fost dificil să-l scriu, a fost mai dificil să-l trăiesc. Cad, probabil, în extremă, dar mi-am aruncat inhibițiile în literatură – în afara dragostei, e singurul loc în care am reușit asta. Consider că nu poți fi onest cu tine dacă te gândești la ce „se cade”. În literatură, de prost-gust e doar lipsa de talent.

Ai dreptate, mi-a fost dificil să accept reacțiile părinților mei, mai ales pe ale mamei. Câteodată, și pe ale societății și mediului literar maghiar, care n-a fost prea atent la romanul meu: s-au scris recenzii extrem de laudative, după care a fost uitat. Deși nu mi-a fost ușor, am ajuns între timp în faza în care mă interesează mai mult ce fac eu, decât ce fac alții. Vreau să lucrez și să nu țin seama de reacții, pentru că asta m-ar consuma teribil.

M.T.: În ce diferă receptarea romanului tău în cele două culturi, română și maghiară, respectiv în ce se aseamănă?

P.D.: În ambele au fost reacții entuziaste. Tuturor li s-a părut un roman bun și pe toată lumea a uimit onestitatea lui. Asta mă bucură enorm.

Recent am citit la Grădinile Cesianu din romanul la care lucrez și am văzut aceeași reacție, parcă onestitatea ar fi o raritate. Cred că vrem să fim prea scriitori și uităm că literatura e viața însăși, într-un fel. Viața decantată, căreia îi dăm formă.

M.T.: Scrisoare din savană e, în schimb, un volum o idee mai blând. Interogațiile în toată complexitatea lor nu lipsesc nici de aici, dar de data aceasta instanța poetică îmi pare că alege să-și consume energia mai degrabă prospectiv. Cât de șifonat ai ieșit răfuindu-te cu propriile alterități pentru lămurirea raportului tău cu dragostea? Dar cu poezia de dragoste ca subspecie?

P.D.: Cred că am ieșit bine și ca om, și ca poet. Bogdan Crețu a scris o recenzie extrem de sensibilă în care a spus că poetul are scopuri existențiale, nu literare. Chiar asta vreau mereu: să am scopuri existențiale. Știm cu toții că, până la urmă, în cazul unui poet bun nu contează poetizările, enormitățile, greșelile: totul e bine pentru că talentul duce textele într-o zonă mult superioară celei în care greșelile se vânează cu bucurie.

Pe de altă parte, sunt la al doilea divorț și nu sunt convins de curățenia inimii mele. Mă întreb cu ce am greșit: se dărâmă tot ce am construit sincer. Acum construiesc din nou și mi se pare că sunt sprijinit în acest demers de o persoană mult mai matură decât mine.

M.T.: Tu ești, de asemenea, un traducător literar sârguincios și un animator cultural neobosit, una dintre punțile de legătură principale dintre literaturile română și maghiară. În ce aspecte crezi că s-a consolidat în ultimii, să zicem, zece ani dialogul literar dintre cele două culturi vecine? Ce clasici ar merita (re)traduși cu titlu de urgență?

P.D.: Cred că s-au întâmplat multe, sunt mulți traducători excelenți, de la Ildikó Gábos-Foarță până la Szabolcs Szonda și de la Judit E. Ferencz la Enikő Szenkovics. Krasznahorkai a devenit un fel de vedetă, iar despre Bartis am auzit numai cuvinte de laudă. Imre József Balázs a scos un volum de studii care a primit Premiul „Observator cultural” și acum e desemnat și la premiile festivalului Bac-Fest al orașului unde s-a născut Bacovia.
În același timp, sunt și oameni care se află cu un picior într-o cultură, cu celălalt în alta. Unul dintre ei ești chiar tu, probabil îți dai seama de identitatea câteodată crispată, inflexibilă a multora. De când m-am mutat la București, mulți maghiari mă consideră un ciudat sau chiar un trădător.

Eu aș organiza mai multe evenimente în diagonală. Am și făcut pe vremea când eram membru al Consiliului de conducere al Institutului Cultural Român. „Fața” unei culturi să fie văzută de cealaltă: ăsta a fost scopul meu și al directorului adjunct Mihály Zoltán Nagy, devenit orădean între timp. Aș organiza întâlniri între scriitori, poeți, chefi, muzicieni, artiști plastici, sportivi români și maghiari și i-aș lăsa o săptămână împreună să înțeleagă care sunt ideile și frustrările lor. Aș organiza Festivalurile Speranței Utile.

M.T.: Revista Matca se află deja, iată, la al șaselea său număr. E o publicație elegantă, conectată la fenomenul literar autohton (și nu numai), cu distribuție în majoritatea librăriilor importante din țară. Ca redactor-șef al acestei publicații, povestește-ne puțin despre direcții, rubrici, colaboratori, public, evenimente conexe…

P.D.: Cea mai importantă direcție mi se pare că e aceea de a vorbi cu talent și echilibrat despre orice. Matca nu exclude pe nimeni, nu jignește pe nimeni, cel puțin nu în mod voit. La rândul meu, particip la dispute – sunt foarte prezent și în social media –, dar nici acolo nu arunc înjurături, ci argumente.

Publisherul Barna Némethi este de acord cu acest concept, precum și cu cel de „inter-art”: suntem o revistă literară care, însă, a avut-o pe una dintre coperți pe Gianina Cărbunariu, regizor și dramaturg, la vremea aceea directoarea teatrului din Piatra-Neamț, iar acum, pe Cătălin Cristuțiu, monteur de marcă din România. Vrem să privim în cât mai multe direcții și să propulsăm oamenii talentați.

M.T.: De vreo doi ani trăiești în capitală. Cum îți priește, deopotrivă personal și literar, Bucureștiul? Din experiența ta, ce ți se pare diferit pe plan cultural între Budapesta și Micul Paris?

P.D.: Îmi priește grozav. Bucureștiul mi-a plăcut din start. În general, cultura română diferă de cea maghiară printr-o atitudine mai relaxată, à la légère. Umorul viziunii îl prețuiesc cât se poate de mult.

Mikuna mea trăiește la București de 20 de ani, iar eu încep să-mi fac prieteni. Lucrez la revistă cu o echipă extraordinară – e și o orădeancă, Alexandra Torjoc! –, dar am prieteni și din afară, desigur. Doamna Iren Arsene m-a sprijinit încă de la romanul meu anterior, Splendidul mistreț, deci am fost cumva purtat de noroc în aventura asta care implică și Editura Curtea Veche, și Matca, și viața mea. Totul interferează. 

M.T.: Oferă-i trei motive unui tânăr generic, care vrea să citească ficțiune și poezie contemporană românească.

P.D.: Dragă tinere, gândește-te că „literatura” e doar un cuvânt, o etichetă. Literatura întreagă e mult mai mult decât o etichetă: e marea care te poate duce în niște locuri extraordinare.

Și poți să stai de vorbă cu niște oameni fantastici, cu care ești de acord sau nu. Crezi că Harry Potter sau Bella Baxter din Poor Things sunt îngropați undeva departe de tine?! Fii sigur că se află lângă tine; mai mult, în tine.

Azi, tu crezi că vei trăi veșnic, și dacă va fi așa, va fi și datorită literaturii. Noi poate murim, dar ei trăiesc mereu. Timpul e un lucru ciudat: când te afunzi în ceva, nici nu simți că trece.

M.T.: Îți mulțumesc, Péter! Abia aștept să continuăm discuția marți, 24 septembrie, de la ora 18:00 (prima repriză), respectiv miercuri, 25 septembrie, de la aceeași oră (a doua repriză), la Librăria Cărturești Oradea.

Dublă lansare de carte şi Colocviile inerredacţionale Familia

Revista de cultură Familia vă invită marți, 24 septembrie, la librăria Cărturești (din Lotus Center), unde, începând cu ora 18:00, va avea loc dubla lansare de carte a scriitorului Péter Demény. Pe marginea volumelor „Vârtej în reluare” (Curtea Veche, 2023; traducere de Kocsis Francisko) și „Scrisoare din savană” (Cartier, 2024) va dialoga cu autorul poetul Mihók Tamás.

De asemenea, Revista de cultură Familia invită cititorii miercuri, 25 septembrie, la librăria Cărtureşti (din Lotus Center), unde, începând cu ora 18:00, va avea loc lansarea numărului #6 al revistei Matca în cadrul Colocviilor interredacţionale Familia. Evenimentul se va desfășura în prezența membrilor și prietenilor celor două redacții. Invitaţi din partea revistei Matca: Péter Demény (redactor-șef) şi Alexandra Torjoc (redactor)

Despre „Vârtej în reluare”:

Cu o voce tulburătoare din prezent, dar hotărât să arunce puțină lumină asupra trecutului, în încercarea sisifică de a-și înțelege viața, Imre își deapănă multele suferințe și puținele bucurii ale copilăriei, drumul anevoios către maturitate, relația cu membrii familiei și cu cei din jur, aventura extraconjugală cu o colegă de redacție, care, în ciuda pasiunii mistuitoare, sfârșește abrupt în urma unui avort dureros. Iar toate aceste amintiri și sentimente încă pline de forță par să se înfășoare în vălul greu al misterului, al neînțelesului, pe măsură ce Imre, acum adult trecut de prima tinerețe, își dă seama că scrisul nu reușește să-i aducă izbăvirea atât de dorită, ci este cel mult instrumentarul simplu al unei confesiuni.

Despre „Scrisoare din savană”:

„Péter Demény are darul de a fixa sentimente complexe în formule concentrate, precise, cu o profunzime bulversantă şi o forţă estetică rară. Şi mai au o calitate rândurile lui, fie ele versuri sau proză (uneori definirea nici nu e simplă): oricât de mult sau de puţin te cunoşti, oricât de mult sau de puţin eşti dispus să admiţi, e imposibil să nu tresari lăuntric, fiindcă te regăseşti în ele.” (Luana Schidu)