Crina Dobocan: De ce ne este atât de greu să renunțăm la un organ, dintr-un corp deja mort sau nu?

[eadvert]

Dr. Carmen Pantiș: Ca principii, putem vorbi despre donori vii – care pot să doneze unul dintre organele pereche, și de donarea de la un cadavru.

În primul caz, în mod clar nu vom putea vorbi despre un donor de cord, pentru că avem o singură inimă care bate în trupul nostru, dar există posibilitatea donării unui rinichi, a unui lob hepatic sau a unei părți din plămân. Totodată, mai există și donarea de la un cadavru, cu activitate cardiacă, în moarte cerebrală. În această situație, tot mai mulți bihoreni au spus „da” pentru donare de organe, „da” pentru donare de țesuturi, după o discuție foarte, foarte complexă cu ei.

Cel mai important lucru pe care trebuie să-l transmită medicii care îngrijesc un astfel de cadavru la care bate inima, care este conectat la aparatele de ventilație mecanică, care pare că doarme, este că nu se mai poate face nimic. De multe ori, familia este extrem, extrem de emoționată, vine în Terapie Intensivă, își vede ruda, o vede că este legată de aparate și nu înțelege diferența între comă și moarte cerebrală. Discuția cu familia se face de către coordonatorul de transplant, în cazul de față, subsemnata.

Eu am această sarcină ingrată (dar nu numai eu, ci și colegii mei din toate centrele universitare acreditate pentru acest program) de a informa familia că ruda lor este moartă. Am nu doar sarcina de a cere consimțământul de prelevare de organe, ci și de a-i face să înțeleagă că nu mai există absolut nicio șansă, nicio posibilitate de a fi salvată ruda lor.

Această discuție are loc, desigur, doar după implementarea unui protocol de moarte cerebrală extrem de riguros, protocol de moarte cerebrală în care sunt implicați medici primari neurologi, neurochirurgi, medici primari anesteziști. Este vorba despre o echipă foarte mare, o echipă complexă, care nu are absolut nicio legătură cu echipa de transplant (pentru că transplantul se face în București sau în Cluj, depinde de organul care urmează să fie transplantat). Și repet, nu avem nicio legătură cu omul care așteaptă organul sau cu medicul care urmează să facă actul chirurgical de transplant.

Noi suntem strict focusați pe identificarea situațiilor în care avem o moarte cerebrală și strict focusați ca-n momentul în care concluzia unanimă a echipei este că: ne pare rău, am făcut maximum pentru pacient (pentru că în primul și în primul rând noi trebuie să salvăm pacientul venit în urgență, pacientul în comă profundă, pacientul cu traumă crani-cerebrală, pacientul resuscitat după un stop cardiac), să discutăm cu aparținătorii. Iar dacă nu mai putem face nimic pentru respectivul pacient și-l declarăm în moarte cerebrală, atunci încep celelalte etape.

C.D.: Sunt foarte mulți oameni care nu înțeleg acest concept…

C.P.: Da, aveți perfectă dreptate. Nu doar familiile nu înțeleg. Am avut surprize foarte mari cu colegi de alte specialități, cărora deși le-am explicat că pacientul din patul respectiv este în stare de moarte cerebrală, la o nouă întâlnire întrebarea a fost: „Care e evoluția?”

Adică, nu există evoluție. Există o singură soluție: oprirea cordului – dacă este deconectat de pe ventilator, sau donarea de organe – dacă familia acceptă.

Și atunci, din moment ce mulți dintre colegii de alte specialități nu îl înțeleg (poate pentru că nu au beneficiat, nu au avut oportunitatea de a studia acest episod din evoluția unei traume cranio-cerebrale, această stare de moarte cerebrală) – pentru că aici e neurologul, cardiologul intervenționist, anestezistul, medicul urgentist (deci, sunt mai puține specialități care au o conexiune directă), atunci ce să mai așteptăm de la cei ce nu știu foarte multe despre moartea cerebrală?

Pur și simplu, am auzit întrebări de genul: «unde este donorul în moarte cerebrală, la care etaj este?». Întrebarea este cu totul absurdă. Nu poate fi decât în Terapie Intensivă. Pentru că prin definiție, dacă este moarte cerebrală, acest pacient nu mai poate respira.

Dacă nu mai poate respira, nu are cum să fie decât pe un aparat de ventilație mecanică, iar toate aparatele de ventilație mecanică sunt, eventual, în urgență (dar acolo sunt doar pentru situații strict de urgență și pe perioade mai scurte: 6-8-10 ore), restul aparaturii de ventilație mecanică este în Terapie Intensivă.

C.D.: Care a fost cazul pacientului cel mai lung ventilat?

C.P.: Un tânăr de 21 de ani, un băiat perfect, frumos, normo-ponderal, victima unui accident rutier. Mama lui nu a acceptat sub nicio formă acest concept de moarte cerebrală și la 21 de zile m-au chemat infirmierele și asistentele în salon să văd ce se întâmplă. Practic, începea masa cerebrală lichefiată, ca și o gelatină, să curgă prin urechi. Era o traumă cranio – cerebrală severă, cu fractură de bază de craniu. Și acesta este aspectul masei cerebrale. Se șterge diferențierea între substanța albă și cenușie și asta înseamnă moartea creierului. Este o moarte progresivă, prin care pur și simplu nu mai există structura de masă cerebrală, cu diferențiere între substanța albă și cenușie. Astfel, după 21 de zile inima acestui tânăr, decedat de fapt cu multe zile înainte, s-a oprit.

C.D.: Ce zice legislația în acest caz? Deconectăm sau nu de la aparate?

C.P.: Legislația din România permite închiderea ventilatorului, dar niciodată, niciunul dintre ventilatoarele care funcționează în România, nu a fost închis decât cu acordul familiei.

Și acesta, doar în cazul în care s-a semnat clar un formular de consimțământ informat.

La noi în țară este informat, foartea aproape de noi, la câțiva kilometri, în Ungaria, este consimțământ prezumat.

Și Austria și multe alte țări ale Uniunii Europene au acest consimțământ prezumat care presupune că, dacă ajungi într-un accident rutier, să spunem în Viena, trupul tău este conectat de ventilator și ești declarat în moarte cerebrală, dacă nu ai un act la notariat prin care tu ai spus că nu ai dori să fii donator de organe, automat devii donator de organe și țesuturi.

Acesta este modelul care funcționează în Uniunea Europeană, în majoritatea țărilor din UE.

La noi, nimeni nu atinge trupul mort, la care-i bate inima datorită aparatului de ventilație mecanică, decât cu acordul familiei (soț, soție, copii, nepoți până la rude de gradul IV, se specifică pe lege).

Au fost foarte multe discuții pe această temă. Suntem un popor majoritar ortodox. Comitetul de Etică al Bisericii Ortodoxe Române are un comunicat de presă în acest sens, și de multe ori îl arat familiilor care sunt în confuzie, și le spun da: „Biserica Ortodoxă susține și este de acord cu donarea de organe și țesuturi de la cadavru, deci de la donatorul în moarte cerebrală”.

Totuși, aceeași Biserică Ortodoxă nu a fost de acord cu implementarea consimțământului prezumat. Deci, nu suntem încă pregătiți pentru acest consimțământ.

C.D.: În cazul acesta, atât pentru acest consimțământ prezumat, cât și pentru conceptul de donare care, așa cum am vorbit, este foarte puțin înțeles, acceptat și discutat, nu credeți că ar trebui să avem mai multe campanii de conștientizare și de educare în acest domeniu, la nivel local sau național?

C.P.: Sunt foarte de acord, și viziunea dumneavoastră este exact ceea ce mi-aș dori și eu. Clar, se încearcă conștientizarea acestui concept de moarte cerebrală, care să fie cultivat în toate secțiile de Terapie Intensivă din România, acolo unde există potențialii donori.

Este foarte importantă campania din mass media. Vreau să vă dau un exemplu concret: în anii 2013 – 2014 a existat o campanie la Pro Tv, foarte frumoasă, spunea: «există viață după moarte». Atunci, numărul de donatori identificați în România a fost foarte mare.

A fost un număr record, o creștere record a numărului de donori, care se cuantifică astfel: număr de donori la un milion de locuitori. Adică, atunci am avut un număr de 7 donori la un milion de locuitori. Această cifră de 7 donori este acum jumătate. Deci, noi cumva am făcut pași în spate.

Să știți că toate țările Uniunii Europene și pe toată planeta s-a simțit o stagnare în urma Pandemiei. Au fost atât de sufocate secțiile de Terapie Intensivă și atât de surmenați medicii care au lucrat pe aceste secții legate de cazurile de Covid și de infecții respiratorii, încât partea aceasta de identificare de donori a fost cumva trecută în plan secundar. De exemplu, țări cum ar fi: Spania sau SUA, care au un număr record de donori – 47-48 de donori la un milion de locuitori, au înregistrat o scădere la 40-42 la un milion de locuitori. Sperăm că încet, încet și-n Oradea, și-n Bihor, și-n toată România, acest program să identifice cât mai mulți donori dintre cei care nu pot fi salvați și binențeles să avem acordul de donare din partea familiei.

C.D.: Și totuși, Oradea și Bihorul se află pe locul fruntaș al donării de organe…

C.P.: Da, așa este. Foarte mulți ani am fost chiar pe primul loc, asiguram aproape 30% din numărul de transplante care se făceau în București, la Institutul Clinic Fundeni, transplantul hepatic, la Târgu Mureș pentru inimă, și la Cluj, pentru rinichi. Speranța de viitor este ca eu și echipa mea să putem să convingem familiile celor care au un donor în moarte cerebrală să doneze. Deci, atunci când nu mai putem salva, să avem oportunitatea de a salva pe cei de pe lista de așteptare. Mulțumim managementului SCJU Bihor pentru suportul și logistica primită, pentru ca derularea programului național de Transplant în Oradea să se poată desfășura în condiții performante.