Cei doi nu sunt la prima colaborare. Ei au mai lucrat împreună în 2009 la producţia „Ho Ho Ho”. La filmul „Ramon”, care la două săptămâni de la lansare se află pe primul loc în box office-ul din România, cei doi sunt şi producători. Înainte de a pleca mai departe spre Satu Mare la o nouă întâlnire cu publicul, cei doi ne-au împărtăşit câteva impresii după proiecţia de la Oradea.

Camelia Bușu: După două săptămâni de la lansare, „Ramon” se află pe locul I.

Pavel Bartoş: După două săptămâni locul 1 în cinematografe pentru un film românesc de genul ăsta – o comedie romantică, de familie, dar şi de acţiune – ne bucură. Dar şi faptul că a doua săptămână a fost la fel ca şi prima ne-a demonstrat că filmul a vorbit de la sine, că s-a dus vorba. Am primit nişte feedback-uri… Uite, azi dimineaţă am primit un mesaj care mi-a făcut ziua bună şi care zice aşa: „Ramon m-a făcut să mă simt ca un adult în parcul de distracţii bucurându-se de o vată pe băţ, să mă gândesc la un Don Quijote autohton, să vreau să revăd locurile frumoase din Bucureşti, să mă duc cu gândul la filmele mute, să mă bucur de inocenţa personajului nu naiv, şi nicidecum penibil. Să îmi reamintesc că lucrurile simple te pot face foarte fericit. Să mă bucur de ironiile la adresa stereotipurilor din ziua de azi. Să vreau să merg la teatru să îl văd pe Bartoş care m-a surprins într-un mod foarte plăcut. Să urmăresc tot filmul zâmbind şi să mă bucur de happy end. Aş fi fost foarte dezamăgită dacă nu ar fi fost aşa”. Când ai asemenea review-uri, şi nu de la un critic de film ci de la un spectator sincer, e mare lucru.

Camelia Bușu: Care sunt atuurile filmului „Ramon” în faţa celorlalte filme româneşti de top?

Pavel Bartoş: În primul rând că este un film pentru toată lumea, adică de la copilul de 8 ani până la copilul de 118 ani. Atuul lui este că într-un film ai şi comedie, ai şi o poveste de dragoste, ai şi film de acţiune, şi vezi şi nişte locaţii frumoase, vezi Bucureştiul altfel. Ca să te ţii într-un buget, să nu cheltui foarte mult, în mod normal ar trebui să filmezi într-un singur loc. Noi am filmat şi în podgorie, am filmat în vreo 8-9 locaţii în Bucureşti, am filmat la aeroport… Adică am făcut rost de un avion, iar când nu am mai avut avion am avut roţile avionului sau am construit un avion în efecte speciale… Am vrut să facem multe.

Camelia Bușu: Şi aţi reuşit să faceţi filmul într-un timp foarte scurt.

Pavel Bartoş: Am filmat totul în 21 de zile, dar nefăcând rabat de la calitate. Jesús a fost şi coproducător, şi îi mulţumesc pentru asta, că a făcut din visul meu şi visul lui. Jesús a zis că dacă tot e să fecem filmul, hai să îi alegem pe cei care ni-i dorim noi. L-am avut pe Adrian Silişteanu la imagine, s-a lucrat în două camere. Filmul necesită mult tehnic în jur şi am avut o echipă tehnică de senzaţie, echipa din spatele camerelor. Apoi o echipă de actori, un casting foarte bun, meritul fiind exclusiv al lui Jesús.

Camelia Bușu: De unde a pornit ideea filmului şi ce v-a inspirat când aţi creat personajul Ramon?

Pavel Bartoş: Ideea o am de vreo cinci ani de zile, că am zis că ar putea fi un lungmetraj. De trei ani am început să pun în practică, adică să caut resursele necesare. Iar ideea personajului mi-a venit pentru că eu cred că oamenii buni şi simpli pot schimba lucruri în jur. Ramon nu are intenţia să schimbe pe nimeni. Oamenii din jurul lui se schimbă în funcţie de acţiunile lui. Şi cred că ăsta este marele apanaj al oamenilor buni şi simpli. Să schimbe lumea în jurul lor, dar nu voit, ci pentru că aşa se întâmplă. Este un fel de Forrest Gump.

Jesús del Cerro: Noi când am făcut scenariul ne-am gândit la Forrest Gump. Forrest Gump este un om foarte bun, un om care vede lucrurile foarte simplu şi normal. Şi Ramon este la fel. Eu cred că este un Forrest Gump din România, care vede lucrurile cum trebuie să se vadă.

[eadvert]

Camelia Bușu: Ramon e un simplu OM sau super OM?

Pavel Bartoş: Noi nu am avut un James Bond sau un Superman. Ramon este un supererou autohton.

Jesús del Cerro: E un paradox. A fi normal acum înseamnă să fi un super Om. Să fii un om bun înseamnă să fii un super Om. Ramon e un super Om pentru că ajută. E un paradox prin faptul că noi credem că dacă cineva ajută, dacă e bun, e un super Om.

Pavel Bartoş: Din păcate, mai ales acum după pandemie, eu am crezut că ne vom bucura mai mult unii de alţii, de faptul că putem ieşi din nou afară. Dar simt că de fapt ne-a încrâncenat şi ne-a făcut cumva să ne obişnuim singuri. Ori nu e ok să fim singuri. E ok să comunicăm, să ne întâlnim, să ieşim din casă, să ne bucurăm. Ori eu mă bucur că un astfel de film aduce atât de mult public la Cinema. Nu că nu ne aşteptam! Ne doream, normal că ne doream acest lucru. Eu mă bucur şi îi felicit pe toţi cei care au readus publicul românesc la cinematograf, pentru că revenirea la Cinema era cea mai grea după pandemie. Dacă la teatru era cât de cât bună, adică undeva la 70-80%, la concerte tot aşa 60-70%, la cinematograf era la 35%. Industria divertismentului şi a spectacolului a avut cel mai tare de suferit în pandemie.

Caemlia Bușu: Sunteţi din Miercurea Ciuc. Cât se regăseşte în film experienţa dumneavoastră a întâlnirii cu Bucureştiul?

Pavel Bartoş: Cred că primul contact cu Bucureştiul a fost copleşitor pentru toată lumea. Dar depinde de fiecare cât de pregătit este. E clar că m-am inspirat din ce mi s-a întâmplat şi din ce li s-a întâmplat altora. Dar un punct comun pe care îl am cu personajul Ramon e că atunci când îşi pune în cap ceva, se duce până la capăt, indiferent că se termină bine sau prost.

Camelia Bușu: Nu sunteţi la prima colaborare. Cum e să lucraţi împreună?

Pavel Bartoş: Cel mai important cred în toată chestia asta este să îţi doreşti să lucrezi cu omul ăla. După aia vei face în aşa fel încât să găseşti produsul, să găseşti scenariul care să ne inspire pe amândoi – lucru foarte important, şi apoi să luptăm împreună să găsim resursele necesare. Dar uite că ne-am completat foarte bine. Noi ne-am promis asta de la „Ho Ho Ho”, când am făcut prima comedie de Crăciun de după Revoluţie, şi cumva au venit lucrurile, s-au întâmplat.

Camelia Bușu: Cât suntem dispuşi să ne depăşim zona de confort şi limitele pentru „marea iubire”, pentru un vis?

Pavel Bartoş: Noi cred că nu ştim încă de ce suntem în stare. Pentru că fiecare om are în interiorul lui încă multe lucruri nedescoperite. Văd şi la oamenii care vin la filmul ăsta că se descoperă şi redescoperă în ei lucruri pe care le-au crezut adormite sau încă nu le aveau. Cu toţii le avem, doar depinde de context. Trebuie să fim puşi în situaţia respectivă. Eu cred că pentru o mare iubire ai face orice, cum de exemplu ai suferi dacă n-ar fi să fie. Sună a clişeu că puterea e în noi, dar aşa este. Numai de noi depinde să ne fie mai bine.

Camelia Bușu: Fiind o comedie, ce momente haioase vă amintiţi de la filmări?

Jesús del Cerro: Eu cred că este important că e o comedie, dar în momentul în care vrei să o faci memorabilă, nu mai este comedie. E aşa cum te face să te simţi. Poţi să nu comentezi nimic după un film, poţi să nu ţi-l mai aminteşti. Dar pot fi momente într-un film pe care oamenii şi le reamintesc şi zâmbesc pentru că fac parte din ei, se regăsesc. Filmul e unul puternic dacă tu când îl vezi după 14-15 ani intri în acea stare. Cum e Titanic. Am fost la Cinema cu Pavel şi doar când am auzit muzica deja am intrat direct în acea stare. De ce e bun Titanic? Pentru multe, dar starea pe care o simţi după film este foarte importantă. Poate fi o comedie bună care să te facă să râzi mult, dar dacă nu intră în tine emoţional, nu ţi-o mai aminteşti. Ai râs, ai plecat, ai uitat. Comedia trebuie să fie cu emoţie, cu poveste. Dacă nu are o poveste emoţională, nu are nimic. Dacă un film îţi dă o stare şi când se termină simţi că te-a „îmbrăţişat”, e pe viaţă! Eu cred că filmul „Ramon” e puternic, a intrat în oameni şi oamenii îl simt.

Pavel Bartoş: Atunci când faci un film în 21 de zile trebuie să fii foarte serios şi toată echipa trebuie să fie foarte profi. Nu prea e loc de momente haioase. Ca să iasă un film haios nu trebuie să râzi tu. Dar bineînţeles că ni s-au întâmplat o grămadă de lucruri. Numai când mă gândesc la momentele când mergeam în vreo două-trei locaţii care erau apropiate şi cum se căra toată echipa, zici că eram nomazi! Eu eram îmbrăcat în personaj şi toată lumea râdea, se uita la noi şi nu înţelegea ce se întâmplă. Sau momentul când filmam cu intersecţia, când lumea nu înţelegea ce caut eu în intersecţie şi unii mă strigau: „Domnu’ Bartoş, sănătate!”. Cel mai tare era în Gara de Nord unde nu puteam controla populaţia. Aveam 20 de oameni în figuraţie dar nu puteai să îi controlezi pe restul. Dădeai „Acţiune!” şi oamenii se uitau la tine şi apoi veneau cu telefonul şi ziceau: „O poză, domnu’ Bartoş”. „Da, dar ştiţi, eu plec la Focşani, am tren peste o jumătate de oră…” şi ziceam „Stooop! Încă o dată! De la capăt!”. Am avut multe, astea sunt doar câteva pe care mi le amintesc acum. De exemplu, în ultima zi nu am mai putut filma cu avionul. Cât să ni-l mai dea şi oamenii ăia?! Şi Jesús a zis: daţi-ne măcar o roată! Şi ne-au adus o roată! Avionul era în mentenanţă la Blue Air, de aceea au putut să ni-l aducă din hangar şi să ni-l pună pe pistă. Şi cei de la Aeroportul Băneasa ne-au ajutat enorm de mult, adică Romaero. E greu să aduni toate resursele astea, dar pe de altă parte, rezultatul final a meritat din plin.

Camelia Bușu: După proiecţia de gală, cum vi s-a părut că a primit filmul publicul orădean?

Pavel Bartoş: Foarte bine! E un public pe care eu îl ştiu din teatru. Am fost de multe ori la festivalurile de teatru de aici, am fost şi la TIFF Oradea. Este un public minunat şi tocmai de aceea am ţinut să ajungem şi în Oradea. Şi am vrut şi să îi arat lui Jesús Oradea aşa cum e acum, pentru că a avut o amintire foarte frumoasă. Zicea ca nu a mai fost niciodată în Oradea. Dar ne-am dus până la teatru şi când ne-am întors a zis: eu am o poză de acum zece ani de aici, din locul ăsta. Eu am fost în Oradea!

Jesús del Cerro: Eu am fost prin toată România dar le-am zis că nu am fost la Arad şi la Oradea. Apoi am venit aici, ne-am plimbat, totul e foarte frumos. Dar când am ajuns în Piaţa asta am spus: eu am mai fost aici! Am fost acum 10-12 ani ca şi turist, dar atunci nu m-a impresionat, era total diferit! Acum e schimbat total. Acum 12 ani nimeni nu vorbea de Oradea. Se vorbea de Braşov, de Sibiu, de Cluj, de Timişoara. Dar în ultimii trei-patru ani toată lumea vorbeşte despre Oradea. Nu există în România un alt oraş cum e Oradea. În primul rând pentru clădiri. În al doilea rând pentru că este foarte deschis, spaţios, şi are şi râul…

Camelia Bușu: La premiera de gală v-aţi întâlnit şi cu câţiva dintre actorii orădeni.

Pavel Bartoş: Mie îmi face plăcere oricând când mă întâlnesc cu un coleg de breaslă. Şi mai ales când un coleg de breaslă vine să vadă un alt coleg de breaslă. Chiar vreau să le mulţumesc, pentru că este foarte important să apreciem fiecare munca celuilalt. E o calitate din ce în ce mai rară, din păcate. Şi uite că am reîntâlnit-o aseară şi vreau să le mulţumesc colegilor de la Oradea. M-a impresionat tare plăcut! Şi au nişte feedback-uri, Doamne! Vorba lui Jesús, faptul că la final te îmbrăţişează cineva după un astfel de film, asta spune totul. Să ţi se spună „Felicitări” e poate cel mai clişeic mod. Eu spun „mulţumesc” pentru starea pe care mi-a dat-o. Dar atunci când sunt la teatru sau în orie alt film, cred că cel mai frumos compliment este să spui: „mi-aş fi dorit să joc şi eu în filmul ăsta”, pentru că asta înseamnă că ţi-a plăcut mult.

Camelia Bușu: Film, teatru, televiziune. Unde e provocarea cea mai mare?

Pavel Bartoş: Toate sunt provocatoare în anumite momente. Filmul este un challange imens, mai ales că ne-am asumat şi eu şi Jesús caliatea de producători. Nu e neapărat că e uşor să fii actor. Dar, ca actor te ocupi doar de rolul tău. Ca producător trebuie să gestionezi activitatea per ansamblu, a tuturor. De la catering, la şoferi, tot! Trebuie să vezi cum poţi să îi aduni pe toţi oamenii. E foarte greu! E un challange enorm de mare cel de producător. Dar normal că dacă o iei după suflet, pentru mine teatrul este şi va rămâne iubirea vieţii mele pentru că datorită teatrului mi se întâmplă tot ce mi se întâmplă astăzi în film, în televiziune. Datorită teatrului am familia pe care o am, datorită teatrului eu sunt provocat într-un anume fel, pentru că în televiziune poţi fi la un moment dat doar acel simpatic şi popular prezentator. Iar în teatru poţi să joci diferite tipuri de roluri iar emoţia directă cu publicul nu ţi-o ia nimeni. De aceea teatrul nu va dispărea niciodată.