– Ce te leagă de Oradea? Ce ţi-e cel mai drag?

Bodo: Emoţional, în primul rând concertele de acum douăzeci şi ceva de ani, şi locul frumos în care venim şi cântăm de fiecare dată. Mă mai leagă şi evoluţia urbanistică a Oradiei, sincer îţi spun. Oradea nu ştiu cum reuşeşte să-şi păstreze într-un fel sau altul echilibrul şi să crească frumos. Chiar dacă unele zone sunt sparte, sunt sparte spre binele orădenilor. Asta ca să vorbim de plăcerea de a reveni la Oradea cu drag. La un moment dat vorbeam cu colegii şi ne gândeam cum ar fi să locuim la Oradea. După ce mergi pe la festivaluri şi reuşeşti să confirmi, la Cerbul de Aur sau la alte concursuri, la un moment dat ajungi la o vârstă, cum suntem noi, să nu mai ai nimic de demonstrat. Noi suntem cine suntem, ne place foarte mult ce facem, şi atunci ne-am gândit că poate ajungem într-un fel sau altul să locuim în Oradea. Dar nu s-a întâmplat asta. Oricum, revenim cu drag aici tot timpul. Iar pe mine, după începuturile trupei şi anii în care am cântat cu mare drag şi cu mare plăcere în Oradea, am regăsit un oraş care mi-a asigurat într-un fel sau altul liniştea şi bucuria în familie.

– Spui asta pentru că ai doi copii frumoşi adoptaţi din Oradea.

Bodo: Da, copiii noştri Dani şi Filip sunt adoptaţi de aici, din Oradea, ei fiind şi fraţi. Au venit la noi în familie acum nouă ani şi ceva. Aveau vârste mici la vremea respectivă. Acum au 10 şi 11 ani. De aici, Dumnezeu mi-a trimis fericirea în familie, alături de soţia mea. Şi ei sunt mândri că sunt orădeni, pentru că ei ştiu toată povestea. Întrebaţi unde s-au născut ei spun: „Ne-am născut la Oradea, ca să ştiţi!”

– Dani şi Filip au urmat în vreun fel calea spre muzică?

Bodo: Îşi doresc întodeauna să meargă cu mine în toate deplasările pe care le fac, şi când este posibil fac lucrul acesta. Îi iau la concerte când pe unul, când pe celălalt pentru a mai sparge un pic gaşca de acasă şi de a-i acorda un respiro şi soţiei mele. Dar ei au îmbrăţişat şi le place foarte tare, de când erau mici, partea ritmică. Le-am cumpărat tobe de mici. Au o pereche de tobe electronice profesionale de când aveau 3, respectiv 4 ani. Mai nou, de doi ani, au şi un set de tobe reci, normale, care sunt instalate în cel mai potrivit loc posibil, respectiv Atelierul de Joacă al Loredanei (n.r. soţia lui Bodo), la Dobreşti, judeţul Argeş, locul în care locuim noi. Acolo e o sală foarte mare cu scenă, cu instalaţie de sunet, cum mi-a plăcut să facem pentru copii, iar ei pot repeta oricând în orele în care nu se întâmplă nimic acolo. I-am lăsat să facă lucrul ăsta după bunul lor plac şi după dorinţa pe care o au în ziua respectivă. Să bată la tobe sau să facă cu totul altceva.

– Unul dintre ei practică fotbalul.

Bodo: Daniel, cel mare, este foarte pasionat de fotbal. Nu la nivel de amatori, ci la nivel profesionist. Deja are performanţe într-o echipă – veţi fi surprinşi – din oraşul Topoloveni, care e lângă noi. Are o echipă absolut genială care pe mine, nefiind microbist înainte, m-a făcut să mă îndrăgostesc de sportul ăsta ca şi părinte susţinător. Ba chiar am compus un imn cu colegii pentru echipa Young Boys Topoloveni, imn cu care se mândreşte toată echipa, inclusiv părinţii. O sută şi ceva de copii l-au învăţat pe dinafară şi îl cântă la meciurile piticilor, motiv de mândrie pentru toată lumea. Dani joacă fotbal, respiră fotbal, şi în perioadele de pauză cu fotbalul merge şi bate la tobe. În rest nu prea vede altceva. Ascultă muzică în casă, bineînţeles, foarte mult. E pasionat de asta. Încercăm să îi protejăm de muzica de proastă calitate care se face în România pe cât putem. Îţi dau un exemplu. Avem un fel de glumiţă. Dacă apare cumva vreunul dintre ei, Filip de obicei, şi fredonează vreun refren mai puţin plăcut prin casă, auzit te miri de pe unde, nu îi interzic lucrul ăsta dar în schimb i-am spus într-o zi: „Uite, m-am gândit astăzi să bag tomberonul de gunoi în sufragerie”. Şi el s-a uitat la mine şi a zis: „Dar de ce tati? Cum să bagi tomberonul de gunoi aici?” Şi zic: „Pentru că putem să stăm şi cu gunoiul în casă, nu e o problemă”. „Păi, dar de ce? Cum să stăm cu gunoiul?” Zic: „Căpuţul tău e un loc ca şi livingul ăsta. Dacă tu permiţi gunoiului să intre în căpuţul tău, putem să stăm şi noi cu tomberonul în living, nu-i problemă”. Şi a zis: „Da, da, ai dreptate! Super tare!” Şi râdem tot timpul la poantele astea. Ne-a dat Dumnezeu simţul umorului în creşterea lor şi ei reacţionează pe măsură, şi fac şi ei multe poate. Sunt foarte energici, sunt teribil de activi şi se mândresc foarte tare că sunt copiii lui Bodo şi ai Loredanei, şi sunt tare fericiţi şi arată mulţumire. Sunt nişte copii cuminţi în societate, în schimb sunt foarte zvăpăiaţi când suntem acasă. E ceva incredibil! Ne-au schimbat viaţa în bine. Avem altă motivaţie să ne întoarcem acasă. Eu, cel puţin, abia aştept să mă întorc acasă sau să mi se însenineze ziua când mă sună vreunul dintre ei şi vorbim pe parcursul zilei. E foarte tare!

– Mai spune-mi de Atelierul de Joacă al Loredanei.

Bodo: Faptul că iubiţii noştri copii au venit de aici, de la Oradea, şi ne-am trezit părinţi dintr-odată fără să fim pregătiţi de această sarcină de dinainte – şi au venit doi deodată – au dezvoltat în Loredana în primul rând nişte aptitudini nebănuite. Şi asta a dus la înfiinţarea acestui ONG pentru că şi-a dorit să se ocupe de copiii din comuna în care locuim. La ora actuală, după trei ani, Loredana a reuşit să clădească un „Atelier de Joacă” de 200 de metri patraţi care arată senzaţional, cu locuri de joacă pentru fiecare categorie de vârstă. Unul vrea să picteze, unul vrea să citească, să facă crafting, altul să cânte… Toată lumea o întreabă cum se descurcă singură cu atâţia copii? Sunt vreo 60-70 de copii acum, pe trei categorii de vârstă. Ea spune că secretul este în a-i lăsa să facă ce vor şi a-i supraveghea. Se descurcă extraordinar de bine cu ei. Are o chemare pentru asta, pentru că nu oboseşte şi îşi doreşte în fiecare zi să se întoarcă la copiii ei. Asta ne-a bucurat nouă sufletele foarte mult, să vedem copiii fericiţi. Atunci când mergem pe stradă sau trecem pe lângă şcoală toţi copii ies la geam şi strigă: „Bună ziua doamnaaa! Vă iubesc doamnaaa!” Este ceva incredibil! Eu mă bucur pentru că am făcut acum un an şi ceva un contract cu Banca pentru Alimente şi în fiecare miercuri plec la Bucureşti şi încarc un Jeep mare cu bunătăţi pe care le aduc gratuit copiilor din Dobreşti. Ştiu toţi copiii că joia e zi de răsfăţ cu iaurţele, ciocolăţele, popcorn şi alte bunătăţuri, şi toată lumea e fericită! Dar vreau să îţi declar că îmi închipui când am o sală de 10.00 de oameni în faţă care cântă cu mine, şi o pun lângă bucuria pe care o am când mă întoc cu maşina plină spre Dobreşti. Cred că bucuria cu care mă întorc singur pe autostradă cu maşina plină spre Dobreşti e mai mare decât bucuria de pe scenă cu 10.000 de oameni care cântă cu tine. Îmi creşte inima teribil de tare! E ca un drog, fericire maximă!

– Ce se mai întâmplă în familia Proconsul?

Bodo: Ştii cum zic unii, că „ne reinventăm”? Noi nu ne reinventăm, ba chiar revenim în ultima perioadă la începuturile noastre, să cântăm puţin mai simplu. Ne-am dat seama că Proconsul e o trupă care face lucrul ăsta din dragoste pentru muzică, şi pentru că ne place ce facem, noi suntem conştienţi că asta e chemarea noastră, a fiecăruia dintre noi. Chiar deunăzi întrebam un coleg, un prieten: „Care-i chemarea ta?” Şi el mi-a răspuns cu o altă întrebare: „Ce-ţi place să faci de foarte mult timp şi chiar dacă eşti obosit faci lucrul ăsta cu mare plăcere şi abia aştepţi să te reîntorci să-l faci şi a doua zi?” Şi am zis: „Bineînţeles, să cânt!” Şi a zis: „Ei, bine, asta e chemarea ta!” Şi sunt convis că este chemarea noastră să mergem să cântăm pe scenă. Iubim lucrul ăsta foarte tare şi ne înţelegem foarte bine atunci când cântăm. E ceva incredibil de frumos!

– Aveţi acum ceva în plan?

Bodo: Avem mai multe lucruri în plan anul ăsta. Suntem în proces de construcţie a unei noi etape din epoca Proconsul. La anul facem 25 de ani, şi o dată cu acest sfert de veac pe care îl împlinim ne dorim ca la finalul anului acesta să pornim Fundaţia Proconsul, care va avea mai multe ramuri, cum ar fi Proconsul Institute. E ceea ce fac mulţi alţi colegi de-ai noştri şi percep prin academii de muzică taxe pentru pregătirea tinerilor. Noi vrem să oferim gratuit treaba asta prin fonduri atrase prin trupa Proconsul pe diferite canale, beneficiind de imaginea şi de munca noastră pe care o vom depune să putem face mentoring pentru tinerii talentaţi care nu îşi permit sume de bani pentru studiu. Vrem să oferim locuri de repetat, închiriate probabil din banii fundaţiei, locuri unde să ne putem întâlni cu ei, să putem prezenta spectacole. Pentru că nu e îndeajuns să îi pregăteşti, trebuie să îi şi obişnuieşti cu scena. Vrem ca transparenţa să fie maximă, să vadă lumea ce talente zac în ţara asta frumoasă şi care poate nu au posibilitatea „să scoată capul afară”. Asta ne dorim în primul rând, în viitorul apropiat. Lansarea fundaţiei va fi cu siguranţă în luna decembrie printr-un concert de gală pe care îl vom oferi atât viitorilor sponsori cât şi prietenilor noştri, la Opera Română. Vom prezenta acolo istoria noastră de 25 de ani. În plus, reîntoarcerea lui Raymond Vancu după 15 ani în trupa Proconsul îmbogăţeşte tare mult tot aspectul componistic şi de orchestraţie în ce facem noi.

– Pregătiţi şi piese noi, colaborări noi? Ştiu că de-a lungul anilor aţi avut colaborări cu Uddi, Lora, Adrian Despot, Keo şi mulţi alţii.

Bodo: Colaborări nu am mai făcut în ultimul timp şi nu ne-am gândit să facem. Dacă ne vine vreo idee o vom face pe loc. Piese noi vor veni, pentru că vine şi un album nou la începutul anului viitor împreună cu Fundaţia Proconsul şi cu sărbătorirea celor 25 de ani. Va fi un album nou-nouţ, de concepţie. Chiar dacă nu se mai poartă, vom face lucrul ăsta pentru că ne place să o facem. Şi vom avea concerte multe pentru că suntem favorizaţi acum de faptul că avem un nou manager, Iulian Stoia, care se va ocupa inclusiv de Fundaţia Proconsul şi de atragere de fonduri. El ne manageriază şi concertele pentru ca noi să ne putem ocupa de ceea ce trebuie să ne ocupăm, respectiv de creaţie, de repetiţii, de muzică şi de mentoring pentru alţi artişti în devenire. Ne-a luat o sarcină grea de pe umeri, o povară.

– Deschiderea Fundaţiei şi aniversarea de 25 de ani se lasă şi cu un turneu?

Bodo: Noi ne dorim foarte tare! Chiar anul acesta avem în plan două turnee pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu le vom pune la punct. Nu vreau să vorbesc de ele prea mult pentru că sunt în stadiul de discuţii cu posibilii finanţatori. Când vom avea date certe vom spune cu cine sunt. Oricum, sunt legate de partea de dăruit oamenilor. Sunt grupări, fundaţii care vor finanţa turneele noastre pentru promovarea unor atitudini bune vizavi de ce se întâmplă în România, şi aici vorbim de consumul de droguri, de recunoaşterea valorilor noastre pe care le cam uităm. Chiar suntem în discuţii cu Ministerul Apărării Naţionale pentru promovarea, în ţară, a echipei Invictus România. Echipa Invictus a Ministerulului Apărării Naţionale, nu ştiu dacă ştii, este o echipă de paralimpici, de eroi care vin din teatrele de operaţiuni din Afganistan, din Kosovo, din Irak şi care s-au întors cu traume majore de acolo (la mâini, picioare, urechi, ochi…) şi care au început o viaţă nouă făcând sport sub emblema Invictus România. Noi suntem ambasadori Invictus de vreo şase ani şi am generat şi imnul echipei prin cântecul „Un om mai bun”. Ei l-au ales, ne-au întrebat dacă îl pot folosi şi noi cu toată dragostea l-am cedat. Şi dacă tot suntem ambasadori, ne-am gândit să mergem cu ei și să îi punem pe nişte scene mari în faţă, ca toată lumea să-i cunoască. Pe lângă lucrurile rele care se întâmplă, noi trebuie să arătăm şi chestiile bune pe care le are ţara asta. Şi mai încercăm să facem un turneu pe prevenţie, cu concerte în spaţii mari, în care noi să fim vectori de imagine, şi în care foşti dependenţi de droguri şi de alte substanţe nasoale să-şi poată spune poveştile extrem de emoţionante maselor de tineri care vin la concerte.

– Sperăm să ajungeţi cu aceste turnee şi la Oradea!

Bodo: Da, sperăm şi noi!

[eadvert]