– În liceu voiai să faci actorie. Cum ai ajuns la regie?

Alex Ianăşi: O carte. A existat o carte în spatele acestei decizii. Teatrul de artă, o tradiţie modernă. un volum coordonat de George Banu. De acolo am aflat despre meseria de regizor, lucru străin unui tânăr din Motru. Lucru străin chiar multor oameni care fac teatru. Și acolo am aflat de Giorgio Strehler. Și am refuzat mult timp să îi văd filmările spectacolelor, căci nu mă interesau. Mă interesa ce avea de zis despre teatru, spectacolele puteau fi prostii, din partea mea. De la el am preluat ideea unui teatru poetic și politic, al transformărilor materiale istorice, dar și înspre transformarea de către spectator a societății. Cea mai bună interpretare e a lui Brecht, în opinia mea. Am poză cu el pe ecran de câțiva ani. A devenit puțin toxic, cred că ar trebui să mă despart de el. Să las puțin poezia, pentru a mă duce spre ceva mult mai in your face. Nu mai avem timp de poezie.

– De ce Oradea? De ce „Elif şi ploaia”, piesa ta de debut într-un teatru instituționalizat?

Alex Ianăşi: Aici trebuie să le mulțumesc lui Bobi Pricop și Victoriei Balint. Bobi a condus festivalul TNT de la Craiova, în cadrul căruia a fost vizionat spectacolul meu de licență și unde am primit invitația de la Oradea. Și Vicky a fost extraordinară în timpul procesului, mi-a arătat numai încredere. Iar eu sunt un om slab, chiar aveam nevoie. Chiar și când îi ziceam că iese prost, ea mă încuraja. Au amândoi recunoștința mea. De ce într-un teatru instituționalizat? Pentru că eu cred în teatrul de stat, teatrul public. Cea mai mare problemă a ultimilor 30 de ani în România sunt reformele neoliberale, privatizările. Cultura trebuie să aparțină oamenilor, nu unor entități private care o folosesc pentru profit. La fel și educația și sănătatea. Iar Elif și ploaia vorbește despre privatizarea vieții personale, despre pierderea proprietății asupra propriei vieți, despre interiorități, relații intime. Este o problemă vitală astăzi, de aceea acest text.

– Întotdeauna există iluzia unui loc mai bun. Oare chiar există? Este fuga o soluție?

Alex Ianăşi: Niciodată. Găsim doar arome diferite de fascism, fuga este din punct de vedere politic un turism culinar. Lumea se teme de ce vine, și eu mă tem, dar real, a fost aici de foarte mult timp. Prin demantelarea instituțiilor de stat. Există o carte foarte tare, Locuri comune, de Florin Poenaru, care vorbește despre această demantelare de la noi. Brecht zicea că a fi împotriva fascismului fără să fii împotriva capitalismului e ca și cum ai vrea să mănânci carne, dar fără să vezi o vacă fiind ucisă. Dacă măcelarul se spală pe mâini înainte să ne-o servească, este ok, nu e fascism. E o mare contradicție a lumii noastre.

– Obişnuieşti să spui că singura dată când vei fi cu adevărat mulțumit de un spectacol va fi când se va ieși în stradă. Cum crezi că ar arăta un astfel de spectacol în regia lui Alex Ianăşi?

Alex Ianăşi: Nu știu, sunt într-o mare criză de identitate artistică. Nu mai vreau să fac artă. Ideea de a face artă implică niște căutări estetice, pe care nu mai vreau să le am. Și în același timp nu am curaj. Mi-e teamă ca prin acest demers să ajung să nu mai fac o artă pentru public. Publicul a fost prost educat cu o artă estetizantă. O urăsc, urăsc atâția artiști pe care nu îi cunosc. Mă urăsc pe mine că mă raportez la ei în spectacole. Urăsc că trebuie să trăiesc din asta, iar astfel fac compromisuri. Nu mai vreau să fac artă, este o prostie arta, este o masturbare intelectuală estetică colectivă. Am păcălit spectatorii să participe la asta. Cochetez des cu ideea de a mă lăsa de teatru, tot mai mult. Mă mai țin câțiva oameni pe care îi admir și pe care îi văd făcând lucruri puternice, nu artă de dragul artei. Dar caut să nu mai fiu un escroc, iar artist a devenit sinonim cu escroc. Și de asemenea simt că se iese în stradă cu mari confuzii politice. E foarte greu să dai la o parte ceața din ele. Dreapta românească a reușit să preia idei care sunt de stânga, așa că azi trebuie să ieși în stradă și să susții idei de dreapta, crezând că lupți împotriva dreptei. Dar nu lupți.

– Ce urmăreşti când îţi alegi un text pentru a-l pune în scenă?

Alex Ianăşi: Mă interesează strict să găsesc în el niște contradicții fundamentale ale societății noastre. Atât. E contradictoriu faptul că cineva muncește pentru a oferi un viitor copiilor săi și în acest demers pierde legătura cu copiii. Asta e Elif și ploaia. Este contradictorie fuga dintr-un regim represiv spre alt regim, care e represiv sub masca libertății economice iluzorii. Asta e Elif și ploaia. Mă interesează ca într-un text, felul în care sunt organizate relațiile interumane să arate de fapt mecanismele socio-politice care fac lucrurile să se întâmple. Schimbările sociale nu sunt făcute de indivizi, ci de clase. Când citesc un text și ajung la o scenă în care se devoalează mecanismele acelei lumi, simt plăcere, am învățat ceva despre lume. E minunat. Nimeni nu are timp să citească despre toate zonele societății, să se documenteze. Asta e treaba noastră ca oameni de teatru, cineva se documentează despre imigrare, cineva despre industria jocurilor de noroc etc. Și așa ajungem să avem o imagine mult mai clară a lumii în care trăim. Și doamne ajută, să ne și mire sau revolte. Problema sunt textele care nu au o documentare și ne dau clișee despre lume, acelea iau des premii. Căci au imagini frumoase și se joacă bine cu ritmurile și sunt o experiență culinară. Lumea râde de teatrele restaurant, dar majoritatea teatrelor sunt teatre restaurant, doar că nu se servește mâncare fizică. Se servesc lucruri care nu hrănesc decât ignoranța. De aceea îi apreciez pe Vicky și pe Bobi că încearcă altceva, într-un teatru public.

– Ce ai descoperit de la „Elif şi ploia” în procesul naşterii unui spectacol şi nu te aşteptai?

Alex Ianăşi: Că e super greu. E super dificil să faci teatru. Am avut nevoie de multe cârje de susținere morală de la cei din jur, ca să duc pe bune un spectacol de două ore. Mă bucur că nu am fost singur. Teatrul trebuie să fie despre acceptarea că putem fi și altfel decât singuri. Astăzi, asta e o idee foarte subversivă, împotriva individualismului care a devenit hegemonic. E o acceptare grea pentru un regizor. Dar am avut-o pe Tiko, pe Ovidiu, pe Vlad, întreaga echipă de actori, domnii și doamnele de la ateliere, mașiniștii, oamenii de la tehnic, de la secretariatul literar. Aveam nevoie de toți, am reușit să fim împreună, cu toate divergențele.

– Ajută teatrul la schimbarea lumii? Ce ar trebui să însemne teatrul?

Alex Ianăşi: Cine știe? E puțin amuzant să vorbesc despre teatru cu atâta încredere, la 22 de ani. Și că pare că mă iau atât de în serios. Dar cred că e important, să existe un spirit polemic, mai ales la tineri. Tinerii trebuie să înjure mai mult, să se certe mai mult. Eventual să spargă geamuri. Știu de la profesorul meu, David Schwartz, că profesorului lui Nicolae Mandea le-a zis: „Da, voi faceți gazetă de artă politică, dar geamurile cine le sparge?”. Învăț enorm de la David. Suntem departe totuși, pentru că nu suntem împreună noi, tinerii artiști. Cred că teatrul e fie util, fie inutil, atât. E important și pentru ce interese e util, că un spectacol estetizant e și el util pentru status quo. Dar orice ar fi, nu există nobilă inutilitate. Adică poate că da, dar chiar mai e aspirația spre nobilitate ceva ok? Eu zic că dimpotrivă, la gunoi cu nobilitatea. Și în consecință, cu inutilitatea.

– Cât de mult contează premiile?

Alex Ianăşi: Deloc. Și e o ipocrizie să zic asta, dat fiind că dau acest interviu pentru că am fost nominalizat la un premiu. Premiile sunt droguri. O dată ce ești hooked, devii dependent. Iar de acolo, felul în care faci spectacole este subordonat așteptărilor unor instituții care dau premii. Este o metodă foarte deșteaptă de control, este condiționare pavloviană. Fiecare decizie, de la ce text fac, la distribuție, la cum vorbesc despre o temă, e influențată de această dorință, to get high on awards. E ca în cartea lui Bourroughs, Junky, junk is not a drug, junk is a way of life. Lumea zice, te-ai vândut, asta se întâmplă des. Și măcar de ne-am vinde pentru bani, na, așa funcționează sistemul, îți vinzi forța de muncă. Dar noi ne vindem pentru validare. We are junkies, theatre is a crack house.

– La ce lucrezi acum?

Alex Ianăşi: La mine, la a înțelege mai bine lumea în care trăiesc. Că altfel mai bine tac. Urmează să fac un spectacol la Arad, încă nu am ales textul, dar sigur va fi ceva relevant pentru starea de instabilitate a societății românești de azi. Și mai ales ceva pentru public. Poate chiar un Brecht, sper. Brecht rămâne încă relevant, din păcate. Scopul nostru ca oameni de teatru ar trebui să fie să lucrăm spre a deveni irelevanți. Spre a crea o lume în care nu mai e nevoie de noi. E o utopie, evident, dar trebuie să fie forța care ne mână în luptă. Așa ziceau profesorii mei la UNATC, cărora le mulțumesc pentru tot, când vorbeau despre un personaj. Ce îl mână în luptă? Tu ca om de teatru trebuie să știi asta clar. Apoi voi fi la Teatrul Mic, cu siguranță cu ceva care vorbește despre fascism, dintr-o perspectivă de analiză a condițiilor materiale. Poate și despre pasivitatea politică, care este complicitate la crimă. Mai lucrez cu colegul meu Vicențiu Grama la un text despre jocurile de noroc, nu din perspectiva dependenței, ci a mecanismelor prin care aceasta este cultivată, pentru profitul economic. Am făcut interviuri și documentare în acest sens, dar mai e multă documentare de făcut. Apoi este facultatea, care ne-a trimis de curând în Portugalia, în cadrul proiectului SolicultEU, un proiect de cercetare a unor echipe, artiste și artiști care se ocupă cu teatrul comunitar, cu intervenția socială. Și de acolo s-ar putea să se nască un spectacol, în facultate, împreună cu colega mea de la scriere dramatică, Mara Țibuleac.