Jurnal bihorean: În contextul preocupării autorităţilor, inclusiv a celor locale pentru a face economii, în ce măsură credeţi că Statul trebuie să se implice în continuare în sprijinirea culturii?
AG Weinberger: Eu cred că există un cod al bunului simţ care trebuie urmat. Faptul că până acum Statul s-a implicat şi a susţinut pentru că a încercat să controleze mesajul, ceea ce nu este bine. Normalitatea este ca să nu susţină nimic din ceea ce nu ţine neapărat de administrarea şi de gestionarea birocratică a bunului mers a unei ţări. Statul, trebuie s-o recunoaştem, este o corporaţie deficitară, în toată lumea. Statul are datorii şi în primul rând are datorii la populaţie. Ceea ce este rău în România este că Statul nu informează corespunzător cum funcţionează un stat, pentru ca să înţelegem anumite măsuri care acum ne par nouă foarte drastică.
Consider totuşi că există nişte elemente care trebuie susţinute de Stat, care fac parte din patrimoniul, din tradiţia, din istoria cu care trebuie să se mândrească o ţară. Aceste câteva echipe artistice, cum sunt teatrele naţionale, să zicem sau orchestra George Enescu, cea mai tare filarmonică din România sau alte exprimări artistice care au potenţialul să devină adevăraţi ambasadori culturali ai ţării, acestea trebuie susţinute de Stat pentru că e vorba de bani foarte mulţi. În rest, nu…
Cum reuşiţi să îmbinaţi business-ul cu muzica?
Să ştiţi că nevoia ne învaţă. Am două opţiuni: ori stau acasă şi aştept un telefon care n-o să sune ori pun puţin mai jos orgoliul, vanitatea. Prin urmare, eu am fost nevoit să încep pe cont propriu exploatarea talentului meu, pentru că nu mă pricep la nimic altceva.
Eu de la vârsta de zece ştiam ce vreau să devin. La şcoală am fost foarte prost la învăţătură, Bacalaureatul l-am luat cu 5,65 dar ştiam ce vreau să devin şi asta am devenit.
Ce v-a determinat să renunţaţi la rock şi să treceţi la blues?
Faptul că mă întrebaţi acest lucru mă face pe mine să recunosc, cu reverenţă, faptul că sunt victima presei imature din anii 90. Colegii dvs. din presă, din anii 90 – când nimeni nu ştia exact ce face – doar pentru faptul că am făcut un disc de blues mi-au şi pus eticheta de blues. A mers o perioadă, de ce să mă cert eu cu ziariştii? Aşa că s-a împământenit. Însă eu sunt doar un chitarist care nu crede în genuri muzicale. Şi azi cânt la festivaluri de rock şi de fapt sunt un chitarist de rock strămoşesc, care include multe aspecte ale acestui fenomen.
Aţi încercat să promovaţi spiritul, tradiţia bihoreană în zonele în care aţi susţinut concerte?
Eu nu mă dezic de faptul că sunt din Oradea şi aici mi s-a format conştiinţa, cu tot ce înseamnă această zonă culturală. Frazarea mea muzicală conţine toate aceste inflexiuni. Eu nu iau o doină din Bihor, o bătută din Beiuş sau un dans unguresc din Marghita sau Salonta. Nu citez, nu redau întocmai, muzical vorbind. Asta înseamnă epigonism, înseamnă că dau un citat din ceva ce nu-mi aparţine.
Eu, mai degrabă sintetizez, înghit aceste informaţii, cu multe alte informaţii amestecate. Astea se aud în frazarea mea şi spun întotdeauna de unde sunt.
Acum, în legătură cu spiritul. Oradea mea, cea care m-a format, a fost răpită. A fost deturnată.
A cui e Oradea de astăzi?
Nu ştiu a cui e acum, dar atunci era a noastră. Atunci era un oraş cosmopolit, cu toată că era un oraş sub sistemul comunist. Aici ne-am permis să avem cercuri culturale, trupe de teatru amator, club de jazz – eu am condus un club de jazz – era un amalgam. Aveam pictorii, actorii, scriitorii. Era o solidaritate de nedescris, care de fapt ne-a salvat, atunci. Era acea boemă. Astăzi, oraşul meu la nouă jumate adoarme, chiar şi fiind oraş de graniţă. Nu mai sunt fetele rele. Unde este acea coloratură? Eu, personal, nu găsesc un restaurant mai apropiat şi propriu unui oraş de graniţă, unde ar trebui să colcăie cosmopolitismul. Unde sunt thailandezii aicea, vietnamezii, chinezii, unde sunt ei?!
Înţelegem că nu vă mai regăsiţi la Oradea…
Mie îmi este foarte greu să vin aici. Vin destul de rar, o dată sau de două ori pe an.
Din 2009 nu aţi mai performat pe la noi. Aţi fost nemulţumit de felul în care au fost receptate ultimele două concerte ale dvs. de la Oradea?
Nu, pentru că s-au vândut suficiente bilete.
Atunci, de ce nu aţi revenit?
Poate că nu am avut timp. Să ştiţi că în 2009 mi-a mers foarte bine. Am avut 115 concerte în România. Este vorba de infrastructură. Ştiţi câte locuri sunt în România care au logistica necesară să primească o trupă ce cântă live? Sunt doişpe. În România sunt doişpe cluburi sau locaţii private ce au logistica necesară. În Oradea este unul singur.
Pe lângă aceste locaţii private, sunt teatrele, sunt sălile filarmonicilor, sunt câteva case ale sindicatelor şi câteva ale tineretului.
Asta a fost teza. Să vedem şi antiteza: credeţi că aş avea succes comercial dacă aş veni foarte des într-un oraş în care eu pot să adun 500-600 de oameni la un concert şi care, de obicei, sunt tot aceiaşi? Atunci, din respect pentru ei vin odată la un an sau un an jumate. Şi atunci vin cu un alt repertoriu.
Pentru că n-am loc de desfăşurare, altă şansă n-am decât să-mi schimb repertoriul şi să aştept cu răbdare până se linişteşte reverberaţia concertului anterior şi devine timpul favorabil să creez curiozitate şi interes ca să mai cumpere cineva biletul şi a doua oară.
În Bucureşti, de exemplu, fiind totuşi un oraş mare, eu nu-mi permit să cânt decât o dată pe lună. Pentru ca să păstrez calitatea de eveniment.
Aveţi ieşiri dese în străinătate? Unde aţi mai cântat pe afară, în ultima vreme?
Ruse – Bulgaria, Roma, Montreux, în Elveţia… La Roma am avut 400 de spectatori iar la Montreux vreo 600.
Pentru spectatori români?
Nu. Noi nu cântăm pentru o anumită comunitate ci pentru publicul plătitor. Vedeţi, eu nu sunt solicitat să mă duc. Ăsta este avantajul celor care sunt în acea fraternitate ce vine din UTC, cu acces la banii publici. Sunt cei care sunt primii sunaţi la zilele de oraş, pentru că acel consilier responsabil de zilele oraşelor îşi proiectează afecţiunea sa personală, pe banii publici. Noi am avut cazuri când am sunat la un consiliu judeţean, oferindu-ne serviciile şi ni s-a transmis din partea unui consilier că „dom le, nu-i pe gustul meu”.
Cum îşi permite unul, pe banii publici, să-şi proiecteze gustul propriu?! Atenţie mare, foarte mulţi care sunt în poziţiile acestea de conducere sunt prima generaţie de încălţaţi! Prin urmare, n-am pretenţia nici măcar să-mi rostească numele. Şi, astfel, mă simt discriminat în propria mea ţară.
Aţi avut, totuşi, solicitări din parea instituţiilor publice?
Da, dar pentru afară, să reprezentăm România. Cum a fost la Roma şi la Montreux, unde am fost solicitaţi de Ministerul de Externe şi de Institutul Cultural Român.
Acestea au fost spectacole cu bilet?
Nu, a fost fără bilet. Dar aia e „for sale”. Dacă preţul e corect, acceptăm asta. Şi mai e o treabă: când eşti solicitat să cânţi afară, atunci răspunzi „da” steagului tău. Nu pui probleme, nu pui întrebări pentru că eşti onorat să reprezinţi ţara ta. La Roma, spre exemplu, am cântat la Accademia di Romania.
Ce credeţi că ar trebui să se schimbe în muzica românească?
Ceea ce amendez eu în România este mentalitatea post-cenaclistă… Aproape totul se petrece în spiritul focului de tabără: „Hai că merge şi aşa, hai, mai cântă una”. Cu o astfel de gândire nu poţi crea un mediu de business sănătos. N-am fost în stare să ne facem o asociaţie profesională care ne apăre breasla. Şi atunci, bineînţeles, orice legiuitor îşi face treaba sa, dar noi n-avem anticorpul cu care să discute, să ne întrebe, pentru că nu existăm ca şi breaslă.
Se va sătura, oare, lumea, să i se bage pe gât aceiaşi artişti sau putem merge şi în extrema cealaltă, a unei Românii manelizate?
Nu cred, să nu exagerăm. Gândiţi-vă care este filonul cultural în România. Niciodată nu va fi rock-and-roll music. Chitara electrică nu este un instrument neaoş, din România. Prin urmare, filonul este foarte firesc să fie pe latura folclorului. Foarte bine! Nu-mi convine, plec. Îmi convine, stau şi-mi fac treaba cum ştiu eu mai bine. Cu toţii avem loc sub soare. Ideea nu este să arătăm cu degetul „din cauza ăluia nu-mi merge mie bine”. Nu-i adevărat. Mie îmi merge bine şi cu ăla! Eu sunt foarte bun prieten cu Florin Salam, care este un mare colecţionar de jazz. Există pe YouTube un mic clip: prietenii mei de la Popas Band au cântat de Revelion la Poiana Braşov. Şi acolo a urcat pe scenă Vali Vijelie şi a cântat blues la chitară solo. Nu subapreciaţi talentul doar pentru faptul că ei (maneliştii – n.r.) au un business bun, care se vinde pentru că au înţeles gustul mutora.
Care vă sunt proiectele de viitor?
Eu nu am viitor. Eu sunt din viitor, care cântă piesele trecutului pentru cei prezenţi. Din păcate, noi avem un cuvânt-cheie în acest business: incertitudine.
Să înţeleg că nu lucraţi la un nou CD?
Şi dacă vă spun că da cu ce vă schimbă viaţa? Eu în continuu sunt în flux. Eu stau în flux!
Sunt artişti care spun acum că nu mai produc albume, pentru că acestea ies din istorie. Trăim în epoca YouTube, a internetului…
Este foarte adevărat. Ca şi mediu de stocare, CD-ul sau DVD-ul s-ar putea să dispară. Mai aveţi timp să staţi acasă, să puneţi un disc şi să vă dedicaţi o oră
cu un marini sec sau un cognac frumos să ascultaţi ceva? Mai aveţi disponibilitatea asta?
În music-business internetul a schimbat totul. Nu mai ai nevoie tu, ca artist, să te duci să faci contract cu o casă de discuri, care să investească în tine, să te ducă într-un studio comercial şi să faci un album. Tu poţi să faci acasă. Ai 10.000 de euro? Faci un mic studio, care este la fel de bun şi imediat poţi să trimiţi la radio. Nu te dă la radio? Îţi faci tu un radio online! Te promovezi singur online. Strângi mailuri şi dai mesaje. Da, se schimbă treaba. Noi acum suntem într-un nou renaissance al music-business-ului, post-modernist.
Dezvăluiţi-ne un moment special din cariera dvs…
A fost atunci când mi-a cerut BB King să-i dedic un disc de-al meu. S-a întâmplat în 2002, la Las Vegas, House of Blues, Mandalay Bay. M-a topit.
Vă mai tentează o expediţie americană?
Dacă preţul e corect, da. Nu e nimic în America care să nu putem găsi în România sau în imediata apropiata apropiere. (…) Eu scriu acum cântece în limba română. E o premieră pentru mine. Dar acum încep să-mi vină. Şi scriu despre demnitate, pentru că foarte greu poţi identifica în România o sursă de demnitate.
CĂLIN CORPAŞ, CRINA DOBOCAN
Citiți principiile noastre de moderare aici!