Descântecele şi ritualurile din jurul plantelor de leac coboară de undeva, din negura vremurilor, laolaltă cu toată înţelepciunea vracilor lui Zamolxis.
“Nu poţi trata trupul fără a ţine seama de suflet”, spuneau înaintaşii noştri daci. „Plantele se culeg cu rugăciune, leacul se obţine prin descântec, iar vindecarea vine din curăţenia sufletească a omului”. Cu această învăţătură primită de la bunicii lor, tinerii satului s-au pornit în afaceri cu plantele medicinale.
Pentru tinerii din Poieni de Jos, timpul se învârte în jurul plantelor. Anul începe cu ciuboţica-cucului, vara se încheie cu pedicuţa, iar toamna se termină cu rădăcinile de la untul-pământului. Doar iarna-s în repaus, ca şi plantele pe care le culeg.
Satul se întinde ca un şirag de mărgele la poalele Munţilor Apuseni, în partea de nord-est a Depresiunii Beiuşului. Ziua-n amiaza mare, uliţele-s pustii. Nici ţipenie de om. Toată suflarea satului este ocupată cu culesul, sortatul, uscatul plantelor medicinale şi preparatul leacurilor. De la răsăritul soarelui şi până la apus. Atât. După ce se lasă umbrele, nimeni nu mai pune mâna pe nicio floare. Plantele sunt lăsate să se odihnească până a doua zi, după ce se ia roua. Ca şi ierburile lor de leac, oamenii par misterioşi la început, apoi, pe măsură ce te apropii de ei, se deschid ca petalele florilor în razele soarelui de vară. La prima vedere, satul culegătorilor de plante pare o aşezare de oameni avuţi. Şi aşa şi este, doar că averea lor nu stă în puterea banului, nu se măsoară în numărul camerelor de la stradă sau al mărcilor maşinilor străine de la poartă. Avuţia lor de preţ o poartă cu ei, în suflet.
Noua generaţie
Generaţia de 25 – 30 de ani a început să transforme tradiţia strămoşilor în afaceri de familie. Obligaţi de viaţă. Timp de vreo zece ani, în perioada 1991 – 2004, părinţii lor au neglijat comoara pe care o aveau chiar la ei în sat şi s-au prins în vâltoarea căutării unui loc de muncă în ţară ori străinătate. Noua generaţie şi-a dat seama că nu are sens să-şi irosească viaţa slujindu-i pe alţii atâta timp cât vatra strămoşească le poate oferi un potenţial uriaş pentru a-şi dezvolta propriile afaceri. Şi unii au început să se pregătească temeinic, urmând cursuri speciale, alţii s-au înscris chiar la facultăţi de profil. Apoi s-au întors în sat să preia de la bunicii şi străbunicii lor învăţătura de mare preţ moştenită şi transmisă cu sfinţenie din tată-n fiu încă din cele mai vechi timpuri
„Mie îmi pare rău că n-am început afacerea cu ceaiuri mai devreme. Mi-am pierdut timpul cu Facultatea de Drept şi am mai lucrat, ca angajat, la un patron un an de zile”, povesteşte tânărul Călin Bodenciu. El a învăţat tainele plantelor de leac, dar şi arta comercializării lor de la bunicul său. „Nu poţi vinde ceaiurile aşa oricum, ca pe mere sau morcovi. Trebuie să ştii rolul şi rostul fiecărei plante, să poţi să-i explici cumpărătorului pentru ce afecţiuni sunt bune, cât să ia şi cum să le folosească. Bunicul meu prepara ceaiurile direct în faţa cumpărătorului. În funcţie de afecţiunea pe care spunea că o are, bunicul punea o linguriţă de flori din planta aia, două din cealaltă şi omul pleca mulţumit. Acum nu mai poţi face asta. Legislaţia actuală ne obligă să vindem totul împachetat în cutii sigilate”, spune Călin. O vreme a umblat cu bunicul vânzând ceaiurile prin târguri, staţiuni şi pieţele din ţară. Acum a preluat afacerea şi merge doar cu Florina, soţia sa.
Satul cu I.F.-uri
În februarie 2009, satul Poieni de Jos a fost călcat de inspectorii Direcţiei Sanitar Veterinare şi ai Direcţiei de Sănătate Publică. În urma unui control fulger, oficialii sanitari i-au obligat pe săteni să-şi transforme cămările în laboratoare, târnaţul în cameră de primire, recepţie plante, anexele în depozite şi podurile caselor în uscătorii cu colţuri rotunde. „Ne-au dat şase luni să punem la punct întregul flux tehnologic în conformitate cu noile cerinţe legale. Să avem apă curentă, faianţă, gresie în încăperile de lucru, becuri cu protecţie, iar cei care lucrează cu plantele să aibă analizele medicale la zi. A fost o întreagă nebunie. Tot satul a început să construiască. Veneau maşinile cu materiale de construcţie de la Beiuş mai ceva ca la ridicarea unui cartier de blocuri de lux. Noi ne-am făcut camere separate de cele în care locuim,” spune Florina.
Ca să poată vinde ceaiuri mai departe, aproape 40 de familii din generaţia lui Călin şi a Florinei Bodenciu s-au înregistrat şi autorizat afacerea cu leacuri naturale la Oficiul Registrului Comerţului ca Întreprindere Familială (I.F.). Au început să plătească la stat impozitul pe venit, să plătească CAS-ul şi… dacă au plătit asigurările de sănătate, tot din câştigul net din ceaiuri, trebuie să plătească şi la Casa de Pensii. Mai nou, la cerinţa clienţilor, tinerii vraci din Poieni de Jos trec pe S.R.L.- uri.
Cei care n-au putut să ţină pasul cu cerinţele impuse au rămas să muncească pentru cei care au reuşit.
Bătălia pe secretele înaintaşilor
Deşi toţi locuitorii satului, de la mic la mare, au în sânge culesul plantelor medicinale, mulţi au cam neglijat reţetele străbune. „Problema e că nu prea mai sunt bătrâni în sat, doar vreo doi, trei care mai ştiu reţetele acelea vechi de ceaiuri, tincturi şi alifii şi acum trag toţi de ei să le divulge”, zice Călin. Pe vremuri, fiecare culegător de plante deţinea propria taină a vindecării pe care nu o divulga străinilor nici în ruptul capului. Acum a apărut o problemă. De când sunt obligaţi să-şi ambaleze, eticheteze şi să menţioneze pe fiecare produs ingredientele şi gramajul folosit, a început concurenţa şi copierea reţetelor unii de la alţii.
„Poate să mă copieze cine cât vrea. Secretul meu e simplu: să fiu corect. Să pun acolo exact cât trebuie ca să fiu împăcat sufleteşte”, spune Călin Bodenciu. “Nu-ţi trebuie mai mare plăcere pe lumea asta decât să vezi că un om vine la tine şi-ţi mulţumeşte pentru vindecarea pe care i-au adus-o produsele tale”, adăugă tânărul.
De la părintele său, Alexandru Albuţ, fitoterapeut, Mihăiţă, mezinul familiei, ştie că toate plantele medicinale au putere maximă şi sunt bune de leac doar dacă sunt culese sub strălucirea razelor de soare. “Pufuliţa se culege doar între orele 14.00 şi 15.00, menta, care-i planta mea de suflet, este bine să fie recoltată când razele soarelui se află chiar deasupra capului, iar gălbenele se culeg după ce se ia roua şi până se lasă umbrele. Acestea sunt lucruri pe care trebuie să le cunoască orice culegător de plante. Însă, de un lucru sunt absolut convins: dragostea, ăsta-i secretul în tot ceea ce facem noi aici. Plantele sunt nişte fiinţe vii, trebuie să le iubeşti, să le vorbeşti… “, ne mărturiseşte tânărul.
“Fiule, mi-a spus tatăl meu, bagă bine de seamă, plantele astea de leac nu se culeg oricum. Ai mare grijă când te duci să le culegi să ai sufletul curat. Nu care cumva să mergi ursuz. Să pui gândurile rele deoparte şi să ai inima deschisă tot timpul. Fii încrezător în ceea ce faci, gândeşte-te tot timpul că munca ta o să aducă bucurie în casele altor oameni. Aşa m-a învăţat tatăl meu, iară eu cred cu tărie că, dacă nu pui suflet în ceea ce faci şi nu ai iubire faţă de plante, atunci mai bine te apuci de altceva”, povesteşte Mihăiţă.
Taina vindecării
Plantele se culeg cu rugăciune, leacul se obţine prin descântec, iar vindecarea vine din curăţenia sufletească a omului.
Alexandru Albuţ a deprins meşteşugul leacurilor în timp, văzând şi făcând totul sub îndrumarea directă a bătrânului său părinte. „Acum mi-am mai îmbogăţit şi eu reţetele, ascultând pe unul şi pe altul şi vorbind cu oamenii de prin ţară, dar reţetele de bază tot de la tatăl meu le ştiu. Astea-s sfinte, cum la fel de sfântă este şi rugăciunea pe care trebuie s-o spun înainte să mă apuc de culesul florilor şi curăţenia sufletească pe care trebuie s-o am pe tot timpul mânuirii lor. Aşa că oriunde oi fi, în ţarină, în pădure sau în vârful muntelui, înainte să pun mâna pe prima plantă, mă întorc către răsărit, îmi fac semnul sfintei cruci şi zic:
Doamne, Tată Creator,/Te rog să-mi vii în ajutor./Doamne, Tu mă-nvredniceşte/Mâinile mi le sfinţeşte,/Orice flori culeg cu ele,/Păpădie, soc, sulfină,/Plante din a Ta grădină,/Dă-le leac şi vindecare/Pentru toţi oamenii care/Au un suflet bun, curat/Ca floarea ce-am căpătat./Îndepartă tot ce-i rău/Când va bea din ceaiul meu./Corpul lor îl luminează,/Gura le-o îndescleştează,/Boala piară în pustie/În loc lasă bucurie./ Amin.
„Înaintaşii noştri aveau câte un descântec pentru fiecare plantă şi-l rosteau la prepararea leacului şi tămăduirea celui în suferinţă. Dar… s-au pierdut şi astea odată cu orbirea banului. E mare păcat să dai omului un leac de vindecare numai de dragul banului. Trebuie să pui acolo măcar un gând bun, dacă altceva nu ai. Dumnezeu a lăsat câte o plantă pentru vindecarea fiecărei boli. Plantele fac jumătate, sufletul omului face partea cealaltă”. Alexandru îşi aminteşte şi azi de câteva ritualuri la care apucase să asiste pe vremea când era copil. „Mi-amintesc de culegerea mătrăgunei. Ritualul se făcea în funcţie de ceea ce voiai să faci cu planta: să desfaci o căsnicie sau să faci de dragoste ori să vindeci vreo boală grea. Apoi mai era un ritual al untului-pământului. Ştiu că la scoaterea rădăcinii nu trebuia să vorbeşti cu nimeni pentru ca puterea negativă a plantei să nu se întoarcă asupra celui care o săpa. Luna are o influenţă enorm de mare asupra puterii plantelor. Dacă ţii cont de fazele şi evoluţia astrului nopţii, ai leac pentru toate bolile. Astea nu erau vrăjitorii, cum s-ar putea crede, era modul de a trăi şi a gândi al oamenilor din aceste locuri”, ne explică Alexandru, cu atitudinea aceea demnă, ca adevărat urmaş al lui Zamolxis.
Precizăm că, pe vremea Mariei Tereza, două femei de la Poieni de Jos, din familia Albuţ şi Avrămut, au mers la principele Imperiului austro-ungar care suferea de o boală gravă de piele şi l-au vindecat cu plante. Atunci toţi locuitorii din sat au primit împuternicire să vândă plante pe teritoriul imperiului.
Citiți principiile noastre de moderare aici!