Isolda adormise plină de resentimente, încrâncenată, având multe de împărţit cu cei din jurul său. Când s-a trezit în (nu din) vis, crezuse că a murit şi dăduse să-i blameze pe alţii pentru asta. Cei cu care se petrecuse înainte cu o seară. Apoi, cuprinsă de disperare, a început să se autoconvingă de moartea celorlalţi. Nu putea fi ea cea care trecuse râul Styx, aşa, fără „preaviz”. Atunci a realizat că, de fapt, tot ceea ce blamase, toţi cei cărora le găsise defecte, „urâţii”, sunt, de fapt, persoanele pe care le iubeşte. Sunt cei ce-i îmbogăţesc viaţa şi îi dă sens. Cu faţa luminată, într-un final, Isolda se regăseşte pe sine, astfel încât, chemarea la cafeaua de dimineaţă capătă o altă… tonalitate.
Finalul i-a găsit pe spectatori… visători. Însă, după câteva secunde, aceştia s-au revenit şi au răsplătit prin aplauze efortul actoricesc de tip „one woman show” al Rominei Boldaşu.
Citiți principiile noastre de moderare aici!