Nu e ușor, credeți-mă. S-ar putea să ne-ntrebați. De ce stați cocoțați acolo, dacă-i atât de periculos? Ei bine, vă spun eu de ce: Anatevka e casa noastră! Și cum ne păstrăm echilibrul? Asta v-o pot spune într-un singur cuvânt: tradiție!”
Este un fragment din unul din cele mai cunoscute și mai jucate muzical-uri de pe Broadway, „Scripcarul pe acoperiș”, adaptare de Joseph Stein după povestirea lui Sholom Aleichem „Fiicele lui Tevye”, pe muzica lui Jerry Bock. Piesă ce ne vorbește despre tradiție, despre dragoste, despre familie, despre înstrăinare şi, în final despre exod, a fost montată la Teatrul Regina Maria din Oradea, de către regizorul maghiar Korcsmaros György, în scenografia Vioarei Bara.
Vioara Bara, scenograf și artist plastic, angajată la Teatrul Regina Maria Oradea din 1985, a creat scenografia la peste 150 de spectacole la teatrul din Oradea și la alte teatre din țară, are numeroase expoziţii personale de pictură, participări la expoziții naționale, internaționale și simpozioane; deține mai multe premii de scenografie și pictură. Un traseu impresionant la care se adaugă şi nominalizarea la Premiile UNITER. Cât îţi doreşti să câştig?
Vioara Bara: Faptul că ai nominalizări la astfel de premii îţi dă mai multă încredere în ceea ce faci. Atâta tot. Nu mă duc ca să câştig, fiindcă cred că e imposibil să îl găseşti pe cel mai bun din ţară, fie el regizor, actor ori scenograf. Şi dacă voi câştiga, nu cred că sunt cel mai bun scenograf din ţară. Mai am şi alte premii în scenografie şi am avut, consider eu, foarte multe decoruri bune, foarte frumoase, care nu au fost băgate în seamă. Dar cred că decorul din „Scripcarul de pe acoperiş” este cel mai bun din ceea ce am făcut în ultimii doi-trei ani. Acest decor este o concepţie, o metaforă, dar atâta timp cât e loc pentru mai bine, cât sunt vie şi pot să creez, sper să mai fac decoruri şi mai bune. Acest spectacol este un musical care are o monumentalitate. Scena de la Oradea mi s-a părut mică, se cântă cu orchestra în fosă, dar este un spectacol care impresionează. Concepţia decorului îi dă o deschidere în universalitate.
Spune-ne ceva despre dealul care ţi-a adus nominalizarea?
Vioara Bara: Echilibrul fragil între tradiție și emancipare, universul idilic dintr-un sătuc din Rusia unde locuiește o famile de evrei, sentimentele de înstrăinare și frustrare resimțite în urma exodului, toate acestea, le-am cuprins într-o grafie a unui spațiu teatral, reprezentând un deal; un deal compus din module acoperite de iarbă verde, în secțiunea căruia descoperi fațadele unor case cu picturi Chagalliene. Pe parcursul spectacolului ele se vor dezmembra și asambla în diverse forme, scăldate într-o lumină la fel de idilică și doar la final, în urma exodului, ne apare din nou dealul-sat: părăsit, trist, cu o lună imensă ce se profilează pe cer. Dealul înseamnă şi ascensiune, aceşti oameni au fost alungaţi ca şi altă dată, se duc pe alte meleaguri, dar ei nu sunt doborâţi.
Cum a fost relaţia cu regizorul maghiar Korcsmaros György?
Vioara Bara: Piesa a mai fost montată în Ungaria, dar eu am refuzat să văd CD-urile cu decorurile. În Ungaria există o înclinaţie spre natural. Pe o anumită zonă am dus o muncă de convingere. Eu am o personalitate puternică, nu sunt comodă. Relaţia scenograf-regizor trebuie să funcţioneze foarte bine, ca în dragoste, chiar dacă sunt asperităţi, din astfel de discuţii se naşte ideea. Există şi varianta să nu funcţioneze. Eu m-am retas din două-trei spectacole, fiindcă nu funcţiona relaţia. Şi atunci ies scântei.
Ai simţit cumva că eşti „vioara a doua”, că munca scenografului nu e suficient de prezentă în lumina reflectoarelor?
Vioara Bara: Adevărul este că dacă spectacolul nu e bun, scenograful nu e băgat în seamă, criticii nu-l mai vizionează. Pe undeva este normal ca scenograful să fie în umbra actorului, fiindcă oamenii nu se duc la teatru să vadă scenografii, dacă vor să vadă un tablou se duc la muzeu. Scenografia e vie dacă are o relaţie cu actorul. Obiectele din scenă poartă aura actorului.
Dintre personalităţile cu care ai lucrat, cine te-a influenţat în carieră?
Vioara Bara: A fost profesorul meu Dan Jitianu, un artist şi un om minunat, căruia i-am făcut asistenţă la memorabilele spectacole ale lui Toca (Alexandru Tocilescu) Tartuffe şi Cabala Bigoţilor. Apoi de la Sergiu Savin. Am învăţat foarte mult de la el, te învaţă să citeşti textul printre rânduri, lucrează prin învăluire, dă un mister… Dar ştii că nu i-am spus asta niciodată?
Este ereditar harul? Ştii că Alexandru, fiul tău, se pregăteşte să devină regizor. Şi că, acolo, în sufletul tău, crezi că într-o zi aţi putea lucra împreună? E un tablou care pe mine, mă emoţionează…
Vioara Bara: Talentele artistice sunt ereditare, asta nu înseamnă că trebuie ca urmaşii noştri să devină artişti, poţi să respiri şi fără să fii artist. Doar cei care ard pentru artă trebuie să urmeze acest drum. Sora mea, Marga, desena mai frumos decât mine. Însă a devenit farmacist. Este adevărat că am început să -l pregătesc temeinic pe Alexandru, dar acum scrie temele pentru regie, citeşte foarte mult. I-a intrat microbul teatrului în sânge. Mi-ar plăcea să facem o piesă împreună. La cinci ani era foarte hotărât şi-mi spunea că atunci când o să monteze el o regie, eu o să fac ce-mi spune el.
Veronica Bursaşiu
Citiți principiile noastre de moderare aici!