Jurnal bihorean -Ai doar 22 de ani, eşti deja regizor a mai multor piese de teatru, filme: „Aplauze, vă rog !”, „Jucătorii de cărţi”, „Vrăjitoarele din Salem”, la care orădenii sunt invitaţi Cum s-a născut pasiunea ta pentru scenă?

Diana Păcurar– Nu ştiu dacă pot să spun exact momentul în care s-a născut această pasiune, dar cu siguranţă am simţit gustul „prafului de scenă” , aici îl parafrazez pe tatăl prietenei mele Denisa Hoble, o tânără profesoară de muzică, când am prezentat pentru prima oara Festivalul Suflet de Stea, la doar 10 ani, împreună cu maestrul Octavian Ursulescu.

Primul spectacol pe care l-am regizat a fost la 19 ani, un spectacol cu scop caritabil pentru copii , „Copilul care aduce iarna” . Apoi au urmat : „Groapa”, „Jucătorii de cărţi ”, „Bad Bed Stories” , „Zadarnicele chinuri ale dragostei” şi „Vrăjitoarele din Salem ”. Pe parte cinematografică , am regizat un scurt -metraj ,”Aplauze , va rog ” , alături de buna mea prietenă Cristina Pandrea.

J.b.– Cu trupa de dans M&Q, în timpul turneeelor, ai cunoscut personalităţi în domeniu. Cine ţi-a influenţat decisiv alegerea? Apoi în facultate, cine sunt profesorii care îţi sunt modele şi ce ai încercat să „furi” de la ei?

D.P.– Cu M&Q am trăit 11 ani de suferinţă şi bucurie, chin şi extaz. A fost perioada în care o mână de fete a încercat să reformuleze totul despre prietenie, dăruire şi mai ales pasiune. Împreună cu antrenorul nostru, coregraful Cosma Lennon, am învins, am fost învinse, am străbătut lumea de la Kiev la Las Vegas şi am învăţat că cel mai important lucru este să ştii să îţi alegi ţinta şi să lupţi pentru a o atinge.

De la fiecare om care a venit în contact cu noi am învăţat câte ceva, pentru noi fiecare sfat era luat în seamă şi analizat. Cine mi-a influenţat decisiv cariera a fost doamna Silvia Ionescu, regizor la TVR. Eram la un festival ce urma să fie transmis în direct, mare tensiune pe scenă, în culise, în sală şi…atunci am avut revelaţia : eu nu vreau pe scenă, eu vreau în spatele scenei. N-am ştiut cu ce se „mănâncă” această meserie. Şi acum învăţ, descopăr în fiecare zi o nouă definiţie a cuvântului „regizor”.

La facultate am fost o clasă ( 7 studenţi) care a avut şansa să aibă mai mulţi tutori. Fiecare cu stil şi viziune proprii: domnul profesor Felix Alexa, domnul profesor Claudiu Goga şi nu în ultimul rând, domnul profesor Ion Mirciogă care a fost lângă noi, constant din anul I până la sfârşit. În această meserie este foarte important să cunoşti cât mai multe viziuni pentru că şi publicul chiar dacă pare o masă compacta este de fapt un ansamblu de individualităţi, bine conturate, diferite ca esenţă.

J.b.-Cum te-ai pregătit pentru a deveni regizor? Care sunt lecturile pe care azi le consideri obligatorii pentru a avea succes la admitere la Artele Spectacolului?

D.P. Cel mai greu mi-a fost să înţeleg diferenţa dintre analiza literară şi analiza regizorală. Atunci am descoperit că pentru regizor cea mai importantă parte de vorbire este verbul – Acţiunea . Pentru admitere există o bibliografie obligatorie dar aceasta este doar începutul unei lungi, lungi discuţii : pictori, compozitori, arhitecţi, istorie, geografie, coregrafie…Trebuie să citesti cât te ţin puterile, să vezi cât mai multe imagini, să asculţi cât mai multă muzică. Dar cred că aceste lucruri trebuie să le faci toată viaţa nu numai pentru admitere.

Cred că este foarte important să reuşeşti să te conectezi cât mai mult la ceea ce înseamnă „lumea teatrului” din toate punctele de vedere. Este extrem de important să vezi cât mai multe spectacole, să citeşti cât mai multe lucruri din domeniu şi mai mult decât atât să începi să obeservi lucrurile ce te înconjoară cu mult mai multă atenţie (oameni, reacţii, natura , obiceiurile, relaţiile dintre oamenii din jurul tău, etc). Consider că toate aceste lucruri şi multe altele pot reprezenta fundaţia de la care porneşte această meserie.

J.b.– Cum îţi alegi textele pe care le pui în scenă? Ce te inspiră?

D.P. -De multe ori în timpul facultăţii autorii sunt impuşi în funcţie de ce subiecte se abordează în programa universitară. Însă cu toate acestea cred că atunci când alegi un text trebuie să se creeze o relaţie intimă între tine (regizorul) şi textul respectiv, cel puţin eu aşa funcţionez. Subiectul atins de text, un personaj, conflictele, orice element din cadrul textului trebuie să răscolească ceva în mine, să se formeze o legătură care trece de ceea ce înseamnă cuvânt , literatură, ficțiune.

Textul este foarte important însă mai important decât textul este ce reuşeşti tu să descoperi în spatele lui sau prin el, astfel totul se transformă dintr-o simplă poveste aşternută pe hârtie în ceva viu.

J.b. Mereu ai simţit nevoia să împarţi şi cu publicul orădean piesele tale. Care este concepţia regizorală a spectacolului „Vrăjitoarele din Salem”?

D.P. Când mă gândesc la Oradea mă gândesc la acasă. Atunci când fac un spectacol acel spectacol reprezintă o parte din mine, o nouă bucată din mine care tocmai s-a născut. Bucuria pe care o simt atunci când reuşesc să aduc acasă noul spectacol este imensă. E ca şi cum prin aceste spectacole pot să revin acasă complet.

„Vrăjitoarele din Salem ” a apărut în viaţa mea într-un moment plin de schimbări, în care multe lucruri mă revoltau şi la care nu puteam să găsesc explicaţia şi nici reţeta pentru ca ele să se vindece. În acest context am dat peste acest text în care m-am regăsit atât de tare încât după ce l-am citit am considerat că cineva tocmai îmi trimisese prin intermediul lui acea „reţetă” pe care eu o tot căutăm.

Depăşind dimensiunea politico-religioasă care planează asupra acestui text şi care e, din păcate, de o actualitate incredibilă, am ajuns la relaţiile dintre oameni, dintre bărbat şi femeie, dintre soţ şi soţie. Sub toate aceste straturi am descoperit cât de complexe şi în acelaşi timp fragile sunt toate elementele pe care noi ne consolidăm întreaga existenţă.Toate aceste lucruri pe care eu le-am simţit am încercat să le transmit mai departe şi astfel încet, încet s-au pus bazele unui concept care, zic eu, ar putea defini viaţa omului în toata consistenţa ei.

J.b. Crezi că există o şcoală a noului val de regizori- dacă ne raportăm la succesele înregistrate la festivalurile de profil de : Mungiu, Cristi Puiu, Bogdan Mirică.

D.P. Vreau să precizez un lucru : există regizor de teatru şi regizor de film. Există şi regizori care reuşesc să le facă pe amândouă, însă pornind de la una din cele două categorii mai sus menţionate, eu fac parte din prima categorie. Îmi place „praful de pe scenă”, chiar dacă mă repet, vitalitatea de la repetiţii, modul în care sub ochii tăi se naşte întregul spectacol atât de diferit de la o seară la alta, îmi plac privirile spectatorilor, chiar dacă tremur până văd reacţia lor, îmi place tensiunea din culise, aici nu se pot turna duble, aici nu se poate opri piesa, odată început spectacolul, el trebuie dus la bun sfârşit.

Privesc cu bucurie şi respect la succesul celor pe care i-aţi pomenit. Este important ca cineva să arate lumii valorile româneşti. Dar să ştiţi că domnul Andrei Şerban, monteaza extraordinar pe mari scene ale lumii, domnul Silviu Purcărete uimeşte an de an cu genialele producţii ale domniei sale. Şi cred că ştiţi că Festivalul Internaţional de la Sibiu a ajuns, în urma ediţiei din acest an, pe primul loc în topul festivalurilor din întreaga lume.

Discuţia despre o producţie pentru critici şi una pentru public poate fi bineînţeles formulată însă eu încă mai am foarte multe de învăţat, mai am foarte mult de acumulat până când voi putea să formulez o idee pertinentă despre acest lucru. Ce pot să spun este că mă bucură nespus rezonanţa pe care cultura cinematografică şi teatrală a ajuns să o aibă în ultima perioadă pe plan internaţional. Am avut şansa să studiez pe lângă UNATC şi în alte medii universitare din Europa şi pot să spun cu toată asumarea şi încrederea că ceea ce înseamnă cultura artistică românească îşi poate găsi locul fără rezerve pe toate scenele din lume.

J.b. Există, din perspectiva ta, reţete pentru succes la Cannes, de exemplu… Sunt filme pentru critici, filme pentru public?

D.P. – Eu nu cred în reţete. Ele există bineînţeles şi sunt folosite foarte des atât în teatru, cât şi în film. De multe ori în lipsa de altceva ele sunt folosite şi au rezonanţă în rândul publicului şi nu numai. Cu toate acestea, din punctul meu de vedere, producţiile realizate după un reţetar îşi pierd vitalitatea şi tocmai acel ceva care fac marile opere de artă ceea ce sunt.

J.b. Ce urmează după „Vrajitoarele din Salem” ?
D.P. Am foarte multe gânduri după acest spectacol. Nu pot să spun cu exactitate ce va urma pentru că încă nu am răspunsul la această întrebare. Cu siguranţă însă nu am să pierd echipa cu care am colaborat la acest proiect. Am avut şansa şi oportunitatea să am alături de mine nişte oameni extraordinar de pasionaţi şi devotaţi acestui mic vis al meu care uşor de-a lungul timpului s-a transformat în visul nostru.

J.b. -Piesa pe care ai vrea să o pui într-o zi în scenă este… De ce?

D.P. Mă simt foarte atrasă de teatrul lui Pirandello. Consider că piesele lui ar reprezenta o provocare pentru mine din toate punctele de vedere, atât la nivelul înţelegerii mele umane, cât şi la nivelul resurselor teatrale pe care un regizor trebuie să le deţină atunci când montează un text de Luigi Pirandello.

J.b. Îţi mulţumesc pentru timpul acordat şi abia aşteptăm să fim în sală şi la următoarele tale spectacole.