Un avocat orădean a ridicat o nouă excepție de neconstituționalitate. Ionel Manole doreşte prin aceasta să contracareze deficiențele de redactare a unor texte normative penale esențiale, generatoare de tratamente diferențiate și inechități. În opinia sa, este anormal ca urmărirea penală să fie superioară judecăţii.
În motivarea sesizării de neconstituţionalitate, autorul acesteia a invocat următoarele texte: art. 24 alin.(1) din Constituţie privind dreptul la apărare, Decizia CCR nr. 23/2016, respectiv Decizia nr.924 din 1 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.787 din 22 noiembrie 2012.
,,Având în vedere faptul că pentru o parte însemnată (59 din cele 198) dintre infracțiunile în cazul cărora procurorul poate renunța la urmărirea penală (șantaj, dare de mită, etc) și care au limita de pedeapsă 7 ani, judecătorul nu poate aplica o soluție cu efecte similare – amânarea sau renunțarea la aplicarea pedepsei – ne plasăm în situația în care procurorul realizează, în mod direct, un act de justiție, iar judecătorul poate doar confirma soluția de renunțare la urmărirea penală dispusă de procuror’’, a arătat avocatul Ionel Manole în excepţia invocată.
Redăm în continuare critica de neconstituţionalitate formulată de avocatul Ionel Manole:
,,Procurorii, ca și judecătorii, au statut constituțional de magistrați și, prin competența procurorului de a renunța la urmărirea penală, procurorul realizează, în mod direct, un act de justiție, se plasează pe poziția de judecător al cauzelor, aplicând măsuri similare pedepselor pentru un număr de 198 de infracțiuni din totalul de 236 de infracțiuni reglementate în Codul penal, precum și alte numeroase infracțiuni reglementate în legi speciale.
Prin contrast, cu toate că îi revine funcția de judecată, judecătorul poate dispune amânarea sau renunțarea la aplicarea pedepsei pentru un număr de 139 de infracțiuni (cu toate că are la dispoziție două instituții!), deoarece diferența de 59 infracțiuni prevăd un maxim de 7 ani închisoare, fiind astfel excluse din competența judecătorilor în sensul descris.
Permițând procurorilor să pășească în sfera prerogativelor instanțelor judecătorești, este normal ca și judecătorii să aibă cel puțin aceleași competențe, incluzând și gama infracțiunilor pentru care pot decide renunțarea sau amânarea aplicării unei pedepse, în condiții identice celor care conferă procurorilor dreptul de a dispune renunțarea la urmărirea penală, cu aceeași consecință finală a neaplicării unei pedepse.
Dispozițiile art. 83 alin. (2) Cod penal și art. 80 alin. (2) lit. d) Cod penal sunt neconstituționale prin raportare la prev. art. 318 Cod procedură penală în măsura în care, comparând competența dată procurorului cu cea dată judecătorului prin maniera de reglementarea a celor trei instituții – renunțarea la urmărire penală (procuror), amânarea aplicării pedepsei (judecător) și renunțarea la aplicarea pedepsei (judecător) – stabilesc un tratament diferențiat pentru procuror, care poate să renunțe la urmărirea penală pentru fapte mai grave (cu pedepse de până la 7 ani închisoare), spre deosebire de judecător, care poate să amâne aplicarea pedepsei, pentru fapte mai puțin grave (cu pedepse mai mici de 7 ani închisoare) respectiv poate să renunțe la aplicarea pedepsei pentru fapte și mai puțin grave (cu pedepse de până la 5 ani închisoare).
Cu privire la încălcarea art. 24 alin.(1) din Constituţie, o garanţie procesuală importantă este posibilitatea de a-și expune considerentele cu veleități vizând o soluție de neaplicare a pedepsei și în fața instanței de judecată, ulterior momentului în care procurorul a analizat și respins oportunitatea renunțării la urmărire penală (întocmind rechizitoiu), pentru o infracțiune când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani (inclusiv 7 ani).
Aceste dispoziții se concretizează în încălcări ale principiilor de nivel constituțional enunțate mai sus, în condițiile în care practic aceleași posibilități refuzate judecătorului îi sunt conferite procurorului în faza anterioară, de urmărire penală, putând genera inechități și lipsind totodată judecătorul de orice remediu procesual.
Chiar în considerentele Curții care au profetizat soluția cuprinsă în Decizia CCR nr. 23/2016 găsim constatarea esențială: ”(…) comparând competența dată procurorului cu cea dată judecătorului prin maniera de reglementare a celor două instituții, Curtea constată că procurorul poate să renunțe la urmărirea penală pentru fapte mai grave (cu pedepse de până la 7 ani închisoare), spre deosebire de judecător, care poate să renunțe la aplicarea de pedepse, pentru fapte mai puțin grave (cu pedepse de până la 5 ani închisoare).”
Acest considerente, obligatorii de abordat, merită a fi completate cu cele gemene care arată: comparând competența dată procurorului cu cea dată judecătorului prin maniera de reglementarea a celor două instituții, trebuie să constatăm că procurorul poate să renunțe la urmărirea penală pentru fapte mai grave (cu pedepse de până la 7 ani închisoare), spre deosebire de judecător, care poate să amâne aplicarea pedepsei pentru fapte mai puțin grave (dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este mai mică de 7 ani) – cu consecința excluderii a 59 de infracțiuni din competența judecătorului, în sensul descris.
Art. 318 alin. (2) C. Proc. pen. prevede criterii similare sau identice pentru a fi utilizate de procuror la adoptarea renunțării la urmărire, cu cele dedicate judecătorilor la individualizarea pedepselor prin renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei. De asemenea, reglementări similare sunt prevăzute de legiuitor în noul art. 318 C. proc. pen., la dispoziția procurorului care renunță la urmărire, comparativ cu obligațiile care pot fi impuse de instanță la individualizarea pedepselor prin amânarea aplicării pedepsei.
Noua formulare a art. 318 C. proc.pen., care reduce controlul judecătoresc asupra unei veritabile sentințe a procurorului la o simplă confirmare – încuviințare a acesteia, doar pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a (eventualelor) înscrisurilor noi prezentate, fără a avea posibilitatea de a (re)administra vreo probă, soluție probabil în acord cu decizia Curții, nu înlătură însă tratamentul diferențiat, care reiese simplu prin compararea competențelor procurorului și ale judecătorului prin maniera de reglementarea a celor trei instituții.
Acestea cu toate că, prin Decizia nr.924 din 1 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.787 din 22 noiembrie 2012, Curtea a reținut că (…) procurorii au, ca și judecătorii, statut constituțional de magistrați, prevăzut expres în art.133 și 134 din Legea fundamentală, că aceștia sunt numiți în funcție, ca și judecătorii (…).
Codul de procedură penală realizează o delimitare clară a funcțiilor judiciare, prin reglementarea, în mod distinct, a etapelor procesului penal și a competenței organelor implicate în realizarea lor. Aceasta reprezintă o aplicare directă a dispozițiilor art.3 alin.(1) din Codul de procedură penală, dar și a prevederilor art.126 alin.(1) și (2) din Constituție, care prevăd realizarea justiției prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.
Având în vedere faptul că pentru o parte însemnată (59 din cele 198) dintre infracțiunile în cazul cărora procurorul poate renunța la urmărirea penală (șantaj, dare de mită, etc) și care au limita de pedeapsă 7 ani, judecătorul nu poate aplica o soluție cu efecte similare – amânarea sau renunțarea la aplicarea pedepsei – ne plasăm în situația în care procurorul realizează, în mod direct, un act de justiție, iar judecătorul poate doar confirma soluția de renunțare la urmărirea penală dispusă de procuror.
DAR…, în cazul în care procurorul decide să sesizeze pentru aceste fapte instanța printr-un rechizitoriu și nu printr-o cerere de confirmare a soluției de renunțare la urmărire, judecătorul-magistrat este plasat într-o poziție inferioară celei de procuror-magistrat, fiindu-i interzis prin sintagmele „dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este de 7 ani sau mai mare” – art. 83 alin. (2) Cod penal și „pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 5 ani” – art. 80 alin. (2) lit. d) Cod penal, să dea, pe baza unor criterii absolut similare, o soluție cu efecte practic identice cu cele create de procuror când dispune renunțarea la urmărirea penală.
Concluzionând, în timp ce observăm că procurorul poate renunța la urmărirea penală în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani – un număr de 198 de infracțiuni reglementate în Codul penal, iar judecătorul poate dispune amânarea sau renunțarea la aplicarea pedepsei pentru un număr de 139 de infracțiuni (cu toate că are la dispoziție două instituții!), deoarece diferența de 59 infracțiuni prevad un maxim de 7 ani, fiind astfel excluse din competența judecătorilor în sensul descris:
Permițând procurorilor să pășească în sfera prerogativelor instanțelor judecătorești, este normal ca judecătorii să aibă cel puțin aceleași competențe, incluzând și gama infracțiunilor pentru care pot decide renunțarea sau amânarea aplicării unei pedepse, în condiții identice celor care conferă procurorilor dreptul de a dispune renunțarea la urmărirea penală, cu aceeași consecință finală a neaplicării unei pedepse.’’
avocat Ionel Manole
Citiți principiile noastre de moderare aici!