„După sentinţa favorabilă mie în procesul intentat CJ în urma demiterii de la Biblioteca Judeţeană au apărut în presă declaraţii şi comentarii care m-au făcut să cred că lucrurile nu au fost foarte bine înţelese. Preşedintele Consiliului Judeţean Bihor, dl. Radu Ţîrle, a dat pentru “Ghimpele de Bihor” şi “Jurnal bihorean” declaraţii ce readuc în actualitate “cazul Ştef”. De aceea m-am gândit că ar fi potrivite unele precizări pentru că din momentul în care m-am adresat instanţei eu nu am mai comunicat cu presa. Am vrut ca procesul să-şi urmeze cursul firesc, deşi din câte am auzit au fost încercate unele intruziuni, iar prin ieşirile în mass-media s-a vizat crearea unei alte imagini decât cea adevărată în ce mă priveşte. Eram însă absolut sigur că sentinţa nu poate fi decât în favoarea mea.
După ce preşedintele Consiliului Judeţean Bihor le-a dat ordin consilierilor, în 1 septembrie 2008, să întocmească actul demiterii (care s-a întâmplat până la urmă în 19 sept., după cunoscutele de acum presiuni de a demisiona), aceştia nu au făcut altceva decât să caute prin legislaţie şi să forţeze articole de lege pentru a justifica decizia şefului. Şi au greşit. Nici nu au avut curajul să-i spună că Legea administraţiei publice locale nu-i dă dreptul la o astfel de decizie, ea neputând fi luată decât de către plenul Consiliului, în urma unei sentinţe judecătoreşti. Consiliul însuşi nu poate decît sancţiona sau suspenda un manager de instituţie culturală, iar preşedintele are doar dreptul de a face propuneri. În cazul meu abuzul este evident şi niciun judecător nu-şi poate risca prestigiul, ignorându-l. Dar apărarea mea nici nu s-a bazat pe asta, ci pe fondul problemei.
Se pare, însă, că dl. Ţîrle nu ştie nici acum de ce mi-a “reziliat disciplinar contractul de management” – sancţiune inventată la CJ Bihor. În “Ghimpele de Bihor” din săptămâna 21-27 ianuarie este citat astfel în ce priveşte deplasarea în Franţa, care a constituit motivul invocat pentru demitere: “Dacă mergeau angajaţii biliotecii, poate că mai acceptam”. De asemenea, în “Jurnal bihorean” din 28 ianuarie a.c., declară: “În luna august 2008 mi-a solicitat, de două ori, să-i aprob să plece într-o vizită la Paris . Şi i-am spus că nu. A plecat şi a dus cu el persoane din afara instituţiei. Ne-a costat 10 000 de euro. Noroc că l-am demis că cine ştie cât ne mai costau vizitele sale”. De asemenea, în “Jurnal bihorean” din 27 ianuarie a.c. relua:„În luna august 2008 mi-a solicitat, de două ori, să-i aprob să plece într-o vizită la Paris. Şi i-am răspuns că nu. A plecat şi a dus cu el persoane din afara instituţiei. Ne-a costat 10.000 de euro. Noroc că l-am demis că cine ştie cât ne mai costau vizitele sale”,
E stupefiant ce spune! Deci dl. Ţîrle crede că eu am cheltuit singur sau cu persoane din vreo parcare pentru tiruri cei 10 000 E. Asta îi spusese şi d-lui Ilie Bolojan atunci, dar am crezut că până acuma s-a lămurit. La fel, este convins şi acum că eu am săvârşit o infracţiune, că am deturnat acei bani – fără să fi trimis serviciul de audit să verifice –, că aş fi fost preocupat la Bibliotecă doar cu plecările în străinătate şi a fost nevoit să mă demită ca să nu mai cheltui atât de nesăbuit banii Consiliului Judeţean…
În legătură cu acel schimb de experienţă, deplasarea la Biblioteca Naţională a Franţei şi, până acolo, la Strasbourg, la Parlamentul European ( în cadrul unui program al acestei instituţii pentru cetăţenii ţărilor nou primte în UE) şi la alte biblioteci din Ungaria, Cehia, Germania, s-a făcut fără să fi cerut aprobarea d-lui Ţîrle. Nu există la Consiliul Judeţean Bihor nicio adresă prin care să fi solicitat aşa ceva şi nu am făcut-o nici verbal pentru că nu mi-a dat niciodată ocazia. Cu atât mai puţin în luna august, deci după întoarcere (deplasarea făcându-se în iulie şi prin urmare încă o dovadă că au dres ceva acte ca să motiveze o hotărâre deja luată). I-am cerut inclusiv în direct, la o emisiune de la Transilvania TV să prezinte presei acea cerere şi nu a făcut-o nici în instanţă. Ba, mai mult, în instanţă a fost prezentată, în mod şmecheresc, o copie a unei adrese formulate de directorul economic către Direcţia economică a Consiliului care nu are nicio legătură cu Parisul. Nici aceasta însă nu este copia fidelă a celei existente la Consiliul judeţean.
Deplasarea respectivă s-a organizat cu mult timp înaintea instalării sale. Numai pentru Parlamentul European, unde ni s-a dedicat o jumătate de zi, trebuiau trimise cu o lună înainte datele persoanelor care urmau să intre în sediu. Când l-am întrebat pe preşedintele din acel moment al Consiliului Judeţean dacă trebuie să adresez o cerere scrisă pentru aprobare, mi-a spus: “Domnule director, aicea nu sîntem la grădiniţă să vă cereţi.” Dl. Ţîrle nu se instalase încă într-un birou nici la data plecării noastre. Pe lângă aceasta, nu era nevoie de vreo aprobare pentru că Biblioteca a funcţionat după programul normal în toată acea perioadă, iar în bugetul şi în contul instituţiei existau banii necesari prevăzuţi pentru asta.
Plata deplasării s-a făcut prin Trezoreria Oradea, la 1 iulie 2008, iar Trezoreria nu acceptă plăţile dacă nu sunt legal şi corect întocmite ordonanţările şi dacă nu sunt conforme cu bugetul aprobat pe care îl are în copie.
Plata s-a făcut din suma destinată deplasărilor în străinătate. Doar 70 milioane lei vechi au fost luati din codul pentru pregătirea profesională. Pentru pregătire profesională (legea obligă la alocarea a cel puţin 5% din fondul de salarii), bugetul Bibliotecii avea prevăzut peste un miliard de lei vechi, economisiţi în cea mai mare parte prin înfiinţarea de către noi a unui centru de pregătire. Astfel, în loc ca bibliotecarii noştri să se deplaseze la Bucureşti şi să li se plătească transportul, cursurile (7-8 milioane pentru o persoană), cazarea, diurna, încasam noi bani pentru închiriere, cazare şi copiator, pentru că aici veneau cursanţi din toată ţara. Poate fi făcut uşor un calcul din care să reiasă cât s-a economisit cu pregătirea la Oradea a peste 30 de angajaţi ai Bibliotecii. În plus, dacă nu era executat bugetul, banii se întorceau în sacul Guvernului, nicidecum la săraci. Şi aşa, Biblioteca a restituit la finele anului 2008 cca 2 miliarde lei necheltuiţi.
Prin urmare, dl. Radu Ţîrle m-a demis pentru că, în loc să folosesc pentru deplasările mele în străinătate sumele prevăzute în bugetul aprobat de Consiliul Judeţean, în loc să-mi plătesc diurne în Euro şi cazări din aceşti bani, i-am economisit şi i-am folosit pentru ca bibliotecarii orădeni – dintre care unii nu fuseseră nici până la Bucureşti – să vadă Europa şi cum funcţionează bibliotecile europene. Asta a însemnat pentru dl. Ţîrle o infracţiune şi un act imoral. Aş fi fost un manager bun şi moral dacă mergeam cel puţin lunar cu secretara prin străinătăţuri, până la cheltuirea sumei respective. Nici nu se observa. Dar s-a văzut mai bine dacă am folosit această sumă o dată şi pentru 25 de persoane. Iar cu cele cinci persoane care au completat numărul de locuri din autocar e simplu: ele au redus costul plătit de Bibliotecă cu 50 E de persoană. Dar nici acestea nu au fost străine de instituţie. Cheltuiala cu “deplasările mele nenumărate” a fost de 15 milioane lei vechi. Să ne spună şi dl. Ţîrle cât a cheltuit cu deplasările sale în anul 2009.
Stupefiant este faptul că astăzi dl. Ţîrle consideră că “dacă mergeau angajaţii bibliotecii poate că mai acceptam”. Păi tocmai ei au mers! Şi atunci, ce nu acceptă? Nu acceptă probabil să i se opună cineva, dar ai mei au murit în războaie şi închisori, iar eu să nu spun un simplu NU!? În plus, dl. Ţîrle nu m-a mângâiat niciodată pe tâmple ca să-l scutesc de câte o ironie.
O altă chestiune care nu s-a prea înţeles este cea legată de “acţiunile maghiare antiromâneşti”. Majoritatea ziarelor care au scris despre cazul meu spun că m-aş fi plâns că am fost demis “din motive etnice”. E o prostie. Nu aveam cum să spun aşa ceva pentru că nu sunt un etnic minoritar, deşi mă consider neamţ, ca mentalitate.
Lucrurile au stat în felul următor: un consilier al d-lui Ţîrle a pregătit în presă demiterea mea. Articolele respective pot fi găsite şi acum pe Internet. Astfel, la “Crişana” a “şoptit” că voi fi schimbat împreună cu alţii pentru nu ştiu ce scandaluri, la “Jurnal bihorean” că a primit o notă de la SRI de unde rezultă că aş fi organizat “acţiuni maghiare antiromâneşti” şi ca urmare voi fi schimbat, iar la “Bihoreanul” că voi fi schimbat pentru că sunt “omul lui Kiss”. Am reacţionat doar la acuza cu acţiunile maghiare antiromâneşti, apărută în Jb, în ideea că nu e potrivit a considera iredentişti mari scriitori maghiari, oaspeţi la Oradea, traduşi şi premiaţi în România şi care fac servicii culturii române. “Jurnalul bihorean” a transferat toată vina asupra Consiliului Judeţean, deşi eu lor le cerusem, într-o discuţie cu administratorul central, să prezinte scuzele de rigoare. Atunci au reacţionat cele 86 de personalităţi din ţară, dar şi din Ungaria, Franţa, Germania, Polonia, Italia, Ungaria, SUA, scriitori, artişti, profesori dintre care unii mă cunoşteau personal, văzuseră noua bibliotecă, iar alţii mă cunoşteau din scris.
Numele Wass Albert a fost introdus de un comentator în josul articolului din “Bihoreanul” . Acesta avea aerul unui om foarte bine informat; explica, justifica şi aproba demiterea mea prin faptul că l-am omagiat pe “criminalul de război Wass Albert”, că am arborat steaguri ungureşti, că a avut loc la Bibliotecă un recital de poezie din creaţia lui. Cu totul fals. Aşa ceva nu s-a întâmplat la Bibliotecă, ci în altă parte, dar episodul este mereu adus în actualitate, într-o confuzie care mi se pare voită.
I-aş rug ape gazetarii care au primit aceste “informaţii” să aibă onestitatea de a recunoaşte public ce mi-au spus mie.
Nu a fost lămurită presa orădeană, din câte se vede, nici cu povestea cărţilor distruse. Încă mai apar acele fotografii cu cărţi ale vechilor redactori de la “Familia”, cu documente ale lui Traian Blajovici, Analele Gojdu etc. despre care se spune că le-aş fi dat foc, ba că le-am dus “la fier vechi”. Şi asta e o aberaţie. Un angajat al Bibliotecii a aranjat astfel acele cărţi ca şi cum ar fi fost aruncate undeva şi le-a fotografiat pentru a-i da o mână de ajutor d-lui Ţîrle. Ele există până la ultima bucată în Biliotecă, lucru verificat de Curtea de Conturi. Iar “Colecţia Analelor Fundaţiei Gojdu” nici nu există la Oradea, ci la Sibiu. E o confuzie cu o broşură dedicată acestor anale. În ce priveşte documentele rămase de la Traian Blajovici, fost director al Bibliotecii, dimpotrivă, le-am recuperat şi sunt chiar editate de către dl. prof. univ. dr. Valentin Chifor. Acelaşi angajat al Bibliotecii a mai fost prins cu o astfel de “acţiune” zilele trecute, când a dus şi a fotografiat cărţi în camera centralei termice, transmiţînd imaginile la presă în ideea că acestea sunt păstrate în beciul inundat.
Dl. Radu Ţîrle spune mereu că nu vrea “artişti” manageri la instituţiile de cultură. Poate nu întâmplarea a făcut ca înainte de venirea sa în funcţie instituţiile de cultură din Oradea să fie bine manageriate, ca prezenţa lor în viaţa oraşului să fie simţită, ca directorii lor, realizaţi în primul rând în meseriile lor, să se dedice afirmării instituţiilor pe care le conduceau bine, într-o bună concurenţă culturală.
Eu nu am fost nici pe departe “artist” la Bibliotecă. Am reformat instituţia după criterii de management occidental, cu destulă opoziţie, am construit sediul nou unde nu a existat centimetru pătrat să nu calc, să nu dau o soluţie, de la destinaţia sălilor, amenajare interioară (pentru care nu a existat un proiect), instalaţii moderne, până la cruciuliţele cu creionul pentru locul prizelor, litera pentru inscripţii, forma bumbului cu numărul sălii sau arbuştii din faţă. Pentru mutatul celor peste 700 000 de cărţi şi punerea în funcţiune cu toate serviciile şi dotările noi, Biblioteca a fost închisă doar 2 luni. A fost un efort în care ne-am angajat cu toţii, iar personalului bibliotecii i-a trecut prin mîini, de cel puţin trei ori, sute de tone de carte, fără a-şi lua concedii de odihnă în lunile iulie-august, fără să primească tichete cadou, prime de vacanţă, de Crăciun sau de Paşti.
În perioada în care am fost director s-au achiziţionat cele mai multe cărţi pe an din istoria ei (iar financiar, din 2 miliarde şi jumătatea de lei am cumpărat cărţi în valoare de 3 miliarde şi jumătate, obţinând donaţii în cărţi noi care au depăşit un alt milliard), s-au obţinut cele mai mari venituri proprii, au fost cele mai multe proiecte şi parteneriate internaţionale, a fost vizitată de cele mai multe personalităţi din ţară şi din afara ei. Au fost reamenajate şi dotate filialele. Când am ajuns eu director funcţionau doar secţiile de împrumut pentru adulţi şi catalogarea, existau 8 calculatoare fără a fi legate la Internet. Ce am lăsat în urma mea, după doar doi ani (inclusiv construcţia) se vede: una dintre cele mai moderne, ca dotare şi servicii, biblioteci din ţară, care poate fi pusă oriunde în Europa (cum s-a exprimat un parlamentar european dintr-un grup mai mare care ne-a vizitat). Nu mai vorbesc despre proiectele de autofinanţare şi de programul cultural. Dar dl. Ţîrle nu a văzut pentru că vizitează podurile.
Numai prin parteneriatul cu Biblioteca Naţională a Franţei s-au obţinut aparatură şi materiale care întrec ca valoare preţul deplasării. Sunt curios cum ar aprecia dl. Ţîrle faptul că la filiala din Felix o lucrare pe care o puteam face legal cu peste un milliard de lei vechi am făcut-o cu 200 de milioane, din care Biblioteca a plătit doar 40 (oare nu se cam întâmplă invers?). Sau că mocheta pe care o puteam cumpăra şi cu 3 miliarde lei vechi am cumpărat-o cu jumătate din preţ şi aş putea continua cu multe alte exemple. Sau că singura filială de bibliotecă din ţară care se autofinanţa era la noi. După plecarea mea, Biblioteca a pierdut 100 000 E într-un proiect pentru digitizarea cărţii vechi şi proiectul “Dacia” destinat persoanelor care urmau să plece la muncă în străinătate – pentru că ne asumasem şi alte noi funcţii mai ales în ce priveşte pregătirea continuă. Oare acestea sunt exemple de management “artistic”?
Nu ştiu dacă îşi dă seama cineva care sunt motivele pentru care dl. Ţîrle a schimbat o parte şi continuă să facă presiuni pentru ca şi alţi directori din cultură să demisioneze. Pot fi politice, pot fi instrumentate cu alte scopuri de anturajul său, dar cel mai grav ar fi să se facă într-un program de distrugere a culturii locale, a specificului ei, într-o idee a nivelării.
De fapt, şi asta ar merita o discuţie publică, de la venirea sa în funcţie instituţiile de cultură nu mai au vizibilitatea de dinainte, au intrat într-un blocaj. Şi nu numai ele, ci chiar Consiliul Judeţean Bihor, după unele reacţii din interior. Ar merita o discuţie publică “agresiunea fără precedent asupra culturii” din acest moment, cum se exprima dl. Mircea Bradu la Consiliul Prefectural întrunit zilele trecute.
“Ghimpele de Bihor” greşeşte când apreciază că eu am fost schimbat pentru a i se face loc d-nei Ligia Mirişan. În locul meu a fost numit interimar dl. Mircea Popa, un om cu certificat de handicap, care era pensionabil şi este pensionar în acest moment, iar d-na Mirişan a fost numită după plecarea din funcţie a acestuia. Întrebarea este unde sunt principiile de management performant după care dl. Ţîrle a ales înlocuitor pentru mine. Probabil că l-a văzut pe dl. Popa mai sprinten (să mă scuze dl. Popa).
S-a mai pus în presă problema drepturilor salariale ce urmează a-mi fi achitate. Dl. Radu Ţîrle a acţionat în calitate de preşedinte al CJ, reprezentându-l. Urmează ca mai departe CJ să stabilească dacă l-a reprezentat respectând legea sau a fost vorba de voinţa proprie a acestuia şi de un abuz. Simpla afirmaţie “l-am demis” e concludentă.
În ce priveşte funcţia pe care am pierdut-o, nu o regret, pentru că acei 2 ani nu au fost confortabili pentru mine. Am simţit însă şi eu acel gol pomenit de Aurel Chiriac datorat nerecunoaşterii implicării mele, uneori naiv-entuziaste, în construcţia şi afirmarea unei instituţii. Am fost şi eu director doi ani în viaţa mea şi mi-am dat seama cum funcţionează România, o ţară de îngeri, dacă unul ca mine a fost considerat infractor. Am vrut să văd dacă poţi fi altfel, să nu “ciupeşti” (şi puteam cîteva sute de milioane pe an numai din comisioane pentru cartea cumpărată), să faci angajările cu exigenţă profesională (nu am dat curs nici propunerilor de la CJ sau Prefectură) şi am văzut. Poate că nu a plăcut un anume cinism experimental al corectitudinii din partea cuiva care putea pierde doar un lucru pe care nu şi l-a dorit în mod deosebit.
În final, dacă dl. Radu Ţîrle nu oboseşte să demită şi să ceară demisii de onoare unor personalităţi – care ar merita, în general, puţine fiind în Oradea, mai multă grijă – mă întreb dacă nu este cazul ca şi d-sale să i se ceară demisia de onoare. Eu cred că a făcut mai mult rău judeţului decât am făcut eu Bibliotecii, Aurel Chiriac muzeului şi aşa mai departe.
P.S. CJ a anunţat public că a făcut recurs. Şi eu am făcut, considerând că pentru un intelectual cu prestigiul meu daunele morale sunt la fel de importante ca şi drepturile salariale.”
Ştef, dat afară de la Bibliotecă
Traian Ştef aşteaptă scuzele conducerii CJ Bihor
Citiți principiile noastre de moderare aici!