Cu o minte lucidă ca în tinerețe, domnia sa este o adevărată eniclopedie, după experiențele trăite timp de decenii în pădurile virgine ale României, dar și unul dintre cei mai reputați amenajiști români, doctor în peisagistică. Urmele închisorilor comuniste i-au dat ceva din tăria muntelui pe care l-a slujit o viață. Este pionier al înființării rețelei de parcuri naționale din țara noastră și autor de cărți. În anii ‘80, în lupta sa pentru protecția biodiversității, Zeno Oarcea îi propunea lui Ceaușescu înființarea unei rețele de 13 parcuri naționale. A fost nevoie să treacă mai bine un deceniu de la revoluție, pentru ca demersurile sale să se concretizeze în salba actuală de parcuri naționale ale României.

Un om fericit

„Vă mulțumesc pentru ideea de a mă invita aici, în fața acestei prestigioase adunări. Nu am visat în lunga mea viață, deși am avut multe vise, să pot vorbi în fața unei armate, o armată care apără frumusețile și sfințenia acestei țări. Aveți în fața dumneavoastră un om fericit. Fericit pentru că visele de-o viață, poate prea multe vise și prea multă viață, s-au realizat prin aceste parcuri naționale. Există însă și altele, să mă iertați că încă mai am vise, mai visez. Și unul dintre aceste vise este legat de un potențial parc național care ar întregi acest sanctuar românesc. Este vorba de Parcul Național Făgăraș. Este poate o lipsă a mea pentru că atunci când am propus parcurile, nu l-am menționat, fiindcă nu aveam argumente. Nu avea păduri virgine în apropiere. Dar nu se poate ca acest parc, cel mai mare și cel mai impresionant pe care îl putem avea în această țară, să nu fie în acest sanctuar. Las moștenire generațiilor viitoare sarcina de a se zbate pentru a crea acest parc național. Închei cu o chestiune care poate părea pesimistă, deși sunt o firme optimistă. Mă întreb dacă nepotul meu, care are acum patru ani, când va ajunge la 70 de ani, va mai exista spiritualitate, vor mai exista sanctuare? E o întrebare la care nu știu dacă voi primi un răspuns”, a spus reputatul specialist.

Hoinar prin munți, șase luni pe an

Domnia sa a spus că a ales să nu vorbească în timpul acordat despre „istoria zbuciumată, aproape dramatică timp de 30 de ani, din momentul în care s-a conturat idea unui sistem de parcuri naționale și momentul în care s-a legalizat, adică perioada 1973-2003”. A ales să vorbească însă despre valențele naturii și ale spirituallității omului, redate de aceste parcuri naturale. „În facultate am avut un curs de arhitectura peisajelor, ni se preda toată tehnica realizării parcurilor urbane. Nu s-a vorbit însă nimic de ideea de parc natural. Am înțeles ce e parcul natural prin profesia mea. Am lucrat toată cariere mea la amenajări silvice. Ce sunt aceste lucrări? O investigare a pădurilor în amănunt, o culegere de date pentru întocmirea acelor proiecte de gospodărire națională. Ce însemna munca aceasta de amenajări, atunci când am început eu, în 1958? 6-7 luni eram hoinar prin munți, în condiții austere, în care nu știai de multe ori unde dormi noaptea, cu condiții de igienă aproape inexistente, iar alimentele le luai o dată pe săptămână de la magazinele forestiere. Așa era, pe lângă efortul de a umbla continuu pe versant, în sus și în jos. Satisfacția a fost cunoașterea și înțelegerea valenței deosebite a peisajului, de a se răsfrânge peste aspectul estetic, recreativ și poate spiritual pe care îl oferă acest peisaj”, a povestit specialistul.

În zona tipic pastorală a României

Domnia sa a trecut apoi în revistă campaniile prin care a trecut și lecțiile uimitoare învățate din natură. „În prima campanie am lucrat în zona fagului. Am lucrat pe Valea Cernei. Ce era Valea Cernei în 1960? O zonă complet izolată, fără niciun drum, lungă de 60 de km, neexploatată, sălbatică, fără nicio așezare permanentă, doar câte o așezare de colibe, un unicat peisagistic european și poate mondial. Lumea fagului, păduri virgine de fag. În primul an am dormit patru luni în cort. În cort aveam o așa-numită saltea pneumatică pe care o umflam seara, iar dimineață mă trezeam pe blat. În al doilea an am stat patru luni numai din stână în stână. La marginea pădurilor erau stâni. Am înțeles atunci splendoarea fagului. O specie care crește viguros și care are un caracter luminos. În partea de jos, neavând lumină, crăcile se usucă și cad, iar trunchiul rămâne curat ca o columnă. Faptul că în aceste păduri virgine exista o multitudine de asemenea columne, coloane, îți dădea senzația de temple. Cred că această senzație s-a născut cu multe mii de ani înainte și a inspirit arhitecții vechi. Monumentele de arhitectură mondială grandioasă au acceptat această idee a culturii columnelor. Gândiți-vă la Acropole, la coloanele din majoritatea catedralelor creștine. Aceasta a fost lecția fagului. Mai jos de Herculane, acolo unde există acele abrupturi calcaroase, am învățat o altă treabă deosebită. Avem aici o specie deosebită care trăiește fără sol, rădăcinile și le înfige în fisurile din rocă. Trăiește fără apă, nu are nivel freatic de unde să își ia apă. Trăiește doar cu picăturile de apă de condens care se întâmplă în acele fisuri. E o minune de existență biologică, la care se adaugă încă un aspect extraordinar, care m-a contrariat și mă contrariază și astăzi: ținta lui. Spre deosebire de majoritatea arborilor care își dezvoltă o coroană oarecum sferică, pinul acesta are o coroană tabulară, foarte rar întâlnită în lumea arborilor. Mai există o specie de pin, pinus maritima, undeva în zona mediteraneană, care mai are această coroană tabulară. Ce a determinat acest aspect tabular? Nu am găsit un argument în evoluția biologică a speciei care să justifice această formă a coroanei. Există poate o singură explicație fantezistă, pe care îndrăznesc să o spun, că există un impuls deasupra vieții, care a impus ca în abruptul respectiv să apară orizontala… Anul următor am lucrat în zona molidului, am ajuns pe Valea Sebeșului, într-o zonă în care peisajul are originalitate, nu mai sunt acele creste înalte ale mulnților, este un platou ușor vălurit, acoperit cu molibden. E zona cea mai tipic pastoral din munții noștri. E probabil singura zonă din Carpați și din Alpi în care gospodărirea stânelor se face de către femei. Acele vrednice băcițe. Este o reminscență, zic eu, a matriarhatului. Imaginați-vă puterea, tăria acelor femei care rezistă în austeritatea aceea la stâni, trezindu-se o dată cu zorii, mulgând 300-400 de oi, de două ori pe zi. Nu știu dacă mulți dintre dumneavoastră știu ce înseamnă a mulge o oaie, a mulge o vacă e mai simplu. E un exemplu de vrednicie extraordinară, care repetă ideea vechiului matriarhat care a existat la începutul omenirii. Acolo există o poiană, Poiana muierii. Legenda spune că la năvălirea tătarilor, aceștia au ajuns până în zona respectivă pentru prădăciuni. Aflând băcițele, se organizează din mai multe stâne și călare pe iepe nervoase, de curând fătate, dezbrăcate până la brâu, despletite, cu topoare, au năvălit peste tătari. Oricât de sălbatici erau, s-au speiat la arătarea amazoanelor… E legenda care simbolizează parcă această zonă unică pastorală. Acolo am învățat expresivitatea molidului. Spre deosebire de fag, care sugera înălțarea spre cer, avem molidul, care are o structură conică. A creat o cultură care e specific atât stilului gotic, cât și turnurilor bisericilor maramureșene. În altă campanie, am ajuns în Retezat, în acel superlativ al munților noștri. Lumea se oprește la 1800 de metri, nu mai poate trăi, prea multă zăpadă, prea mult frig, prea multe vânturi. Surprinzător, într-o lume a stâncăriilor, apar ochiuri de apă. Sunt acele superbe iezere, cam 80 în Retezat. Acolo există acel cojoc verde format din jepi, acel jep târâtor care se întinde doar pe orizontală, care suportă cojocul de zăpadă și vânturile năpraznice pe care le imită. Aici apare o minune, din această întindere a jepurilor țâsnesc niste sfere globuloase, cu forma aceea perfectă a sferei, care rezistă și nici nu-i pasă de vânturi, de iarnă, de zăpadă. Cine este? Tot o specie de pin, pinus cembra, botezat zâmbrul. Apare însă un element nou, apare culoarea, acel jar al rododendronului, care ocupă pajiști întregi de un roșu aprins. Printre ei apare gențiana. Rar veți întâlni acel albastru profund. Pe stâncării apare floarea reginei, o formă frumoasă de stea, un alb diafan”, e descrierea făcută munților României de către părintele parcurilor naturale, Zeno Oarcea.

[eadvert]