A trăi supliciul cotidian şi secret de-aţi anihila uman semenii? Piesa „Tăietura” de Mark Ravenhill, în regia lui Alexandru Mihăescu, prezentată de Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad în Festivalul Internaţional de Teatru Scurt propune o introspecţie pe această temă. Spectacolul s-a jucat miercuri seara, cu publicul pe scena Casei de Cultură a Sindicatelor. O notă în plus faţă piesa britanicului Mark Ravenhill, acuzat de critici că ar fi prea „general”, este lipirea, în intro, a unui fragment inspirat de romanul „O zi mai lungă decât veacul” de Cinghiz Aitmatov. Scurta poveste terifiantă a mankurţilor, supuşi cu forţa unor chinuri cumplite cu finalitatea dezumanizării, este cheia care decriptează înţelesul piesei în montarea sa prezentă. Este, de altfel, una dintre puţinele „direcţii” oferite şi un angajament faţă de spectator. Fiecare dintre cei prezenţi poate judeca măsura în care piesa care a urmat s-a ridicat sau nu la înălţimea „promisiunilor” prologului.
Din presupusa stepă asiatică din introducere, acţiunea ajunge, în piesa propriu-zisă, într-un spaţiu/timp neterminat. Este o lume vagă, definită exclusiv de existenţa unui regim (politic? tradiţionalist?) care impune „tăietura” ca mijloc de diferenţiere socială între funcţionarii statului şi supuşii săi. În ciuda diferenţelor dintre cele două scene – din romanul lui Aitmatov respectiv din piesa lui Ravenhill, „firul-ghid” al piesei îl asigură decorul: proiecţia video a unui ţesut celular unduind în apă, mereu prezentele alveole hexagonale (mai mult sau mai puţin perfecte) ale mătcii primordiale de albine. Sunt elemente de fond care evocă începutului vieţii, starea sa vegetativă sau, în cazul albinelor, reducerea individului la stadiul de „celulă” a unui organism. Refugiul ca în alveola hexagonală a mătcii este asociat, pe parcursul piesei, cu libertatea.
Acţiunea se dezvoltă în jurul personajului Paul (interpretat cu profesionalism de actorul orădean Richard Balint), un funcţionar guvernamental responsabil să aplice „tăietura”, apăsat de responsabilitatea personală faţă de mutilarea oamenilor, dar şi vinovăţia faţă de familie, căreia îi tăinuieşte natura muncii sale. Piesa lasă exclusiv la imaginaţia privitorului natura acestei „tăieturi”, precum şi clamatele sale beneficii, expuse de John (Andrei Elek), un exemplar uman sănătos, care cere cu insistenţă supliciul operaţiei şi apoi… eliberarea, spre disperarea lui Paul. Unul dintre momentele de mare încărcătură emoţională a fost cel în care Gita asistenta mută, surdă şi retardată îl îmbracă pe Paul pentru „tăietură”. Haina albă poate semnifica orice: echipament steril de chirurg, cămaşă de forţă sau veşmânt clerical.
Oricare dintre aceştia poate livra râvnita „mântuire”. Evoluţia evenimentelor trezeşte sentimente aparent de neacceptat: spectatorul poate ajunge să empatizeze cu funcţionarul torţionar pentru durerea de-a trece conştient prin actul anihilării semenilor săi şi să-l privească cu condescendenţă pe cel care se supune benevol supliciului în speranţa aşa-zisei eliberări… De altfel, piesa se nimereşte la fix zilele astea, când presa naţională şi societatea civilă macină în moara dezbaterilor profilele torţionarilor comunişti, dar paralela cu realitatea momentului se opreşte aici. Condamnat la detenţie în urma unei schimbări de regim, Paul cere soarta victimelor sale: „tăietura”. I se refuză, însă, pe motiv că „nu mai e la modă”, şi fostul torţionar îşi acceptă pedeapsa, aparent ca pe o (nouă?) mântuire. Dincolo de jocul inegal al protagoniştilor, piesa forţează privitorul să îşi pună întrebări, dar nu oferă indicii pentru răspunsul „corect”. Părăseşti sala cu senzaţia că poate ţi-a scăpat ceva, că unele lămuriri ar fi fost, totuşi, utile.
Citiți principiile noastre de moderare aici!