Sâmbătă, 8 martie. Încet, sala „general Traian Moşoiu” a Primăriei s-a umplut de lume. Nu pentru un eveniment dedicat zilei femeilor. Pentru aducere aminte. „Iadul roşu în oraşul de pe Criş. Penitenciarul Oradea (1945 – 1977)”, cartea Cristinei-Liana Puşcaş, a fost motivul acestei reuniuni bihorene. „Ne complacem în confortul propriului cămin şi nu înţelegem nimic din martiriul lor, nu vrem să renunţăm la voalul greu care ne orbeşte şi ne împiedică să le urmăm exemplul, luând atitudine împotriva derapajelor de la principiile democraţiei”, scrie autoarea în prefaţa cărţii, pregătind cele peste 400 de pagini de mărturii ale unor vieţi de eroi. Dar iată că sala plină a demonstrat că în zi de sărbătoare confortul căminului a pierdut în faţa istoriei vii.
Amfitrionul evenimentului a fost Cătălin Popa de la Fundaţia Comunitară Oradea, cea care în cadrul Bursei Talentelor a susţinut financiar şi logistic apariţia acestei lucrări. „Ca români, nu avem monopolul abjectului. S-a întâmplat şi în alte ţări. Apare însă în peisaj Cristina Puşcaş, un doctorand cu gânduri (ne)bune şi ne scoate din amorţeala intelectuală şi sufletească. Nu mi-am putut imagina că în oraşul meu s-au petrecut asemenea orori. Am remarcat că niciun torţionar nu invocă necunoştinţa de cauză a faptelor. Erau executanţi. Ştiind că fac rău nu au căutat să se opună, trecând la non-combat. Călăilor li se reproşează pasiunea răului liber consimţit, răul ca un hobby. Citind această carte nu vom mai putea spune că nu am ştiut”, spune Cătălin Popa.
„O istorie a ororii”
Invitată de onoare, Lucia Hossu Longin, realizator al documentarului „Memorialul Durerii”, a remarcat faptul că în sală sunt mulţi eroi trecuţi prin temniţele comuniste. „Au supravieţuit ca să depună mărturie. Avem nevoie de istorie. Când am început emisiunea „Memorialul durerii”, nimeni nu se ocupa de istoria recentă. Am făcut singuri emisiunea şi pe baza arhivelor adunate aceasta a devenit bază de cercetare necesară oricărui istoric.
Cartea Cristinei Puşcaş este o istorie a ororii, a rezistenţei la oroare. Oamenii care apar în carte au supravieţuit cu demnitate, nu au fost învinşi de sistem. Ei reprezintă un batalion al luptei anticomuniste, memoria acestui neam.
Arhivele „Memorialului durerii” au scos la lumină peste 250 de închisori şi lagăre, aprope toate filmate, mai puţin Oradea, unde vom filma duminică (n.r. – ieri). Niciodată nu s-a ştiut cu exactitate numărul real al deţinuţilor pentru că au avut grijă să nu se păstreze documente. În momentul de vârf, la Aiud erau 8.000 de oameni. Printr-un calcul aproximativ reiese că au fost peste 2 milioane de oameni care au trecut prin detenţia politică, din care 500.000 au fost exterminaţi prin sistemul carceral. Între 1970-1977, mulţi au dispărut prin iradiere. Un specialist britanic spunea „România este mai stalinistă decât însuşi Stalin”. Nu puteam să nu spun ce s-a întâmplat. Nimeni n-a putut să mă determine să tac. Nu erau mărturiile mele. Lupt ca o leoaică să nu se piardă aceste mărturii. Vă mulţumesc că iubiţi trecutul oraşului vostru. Bihorul a avut luptători anticomunişti extraordinari”.
„Demersurile pentru această carte au debutat în urmă cu opt ani”, spune Cristina Puşcaş. „Sunt primul cercetător care a avut acces la arhivele Penitenciarului Oradea. În 2010 am făcut cerere şi am avut acces dar fiind volumul mare de muncă şi informaţie am revenit cu o cerere în 2013. Mi s-a spus că sunt clasate în baza unei legi din 1972. În 2010 nu erau, în 2013 erau deja clasate… Am găsit mii de nume în dosare dar nu am reuşit să îi identific pe toţi. Le mulţumesc deţinuţilor politici că au răspuns invitaţiei mele şi m-au ajutat să scriu această carte. Mulţi nu ştiu că la Penitenciarul Oradea s-a aflat pentru scurt timp părintele Arsenie Boca, episcopul Iuliu Hirţe, canonicul Coriolan Tămăianu sau protopopul Terebenţiu. Vreau să le mulţumesc lotului beiuşenilor care mi-au pus la dispoziţie documente. Intenţia mea a fost de a transmite mai departe istoria orală pentru ca acest sistem represiv să nu se mai repete. Dacă nu luăm atitudine, aceste orori se pot repeta”.
„O lecţie pentru tineri”
Impresionante au fost mărturisirile Aurorei Dumitrescu, fost deţinut politic, condamnată în Lotul Beiuşenilor. „Penitenciarul Oradea avea o particularitate: un număr impresionant de deţinuţi erau ţinuţi în lanţuri, izolaţi fiecare în câte o celulă. Li se desfăceau lanţurile o dată sau de două ori pe lună când mergeau la baie. Regimul alimentar era cumplit. Mâncarea era întâi descompusă la soare, după care era preparată pentru deţinuţi. Când erau trimişi să facă baie, după ce erau dezbrăcaţi şi săpuniţi, se jucau cu robinetele şi erau când opăriţi când îngheţaţi cu apă rece. De multe ori deţinuţii erau bucuroşi când erau scoşi la anchetă din cauza izolării. Singurele fiinţe pe care le vedeau în carceră erau doar şobolanii.
Cei care au fost închişi au dorit pur şi simplu să îşi exprime un punct de vedere, fără să facă ceva neapărat. Cartea este o lecţie pentru cei tineri: să fie uniţi, să ştie să ia atitudine. Este o carte pentru cei care au ştiut să lupte pentru principiile lor.
Poate nu ştiţi, dar suntem singura ţară din lagărul comunist care a avut rezistenţă în munţi. Şi rezistenţa a generat atitudinea celor care s-au mobilizat mai departe. A fost o generaţie sacrificată. O generaţie fără idealuri nu există. Ale noastre au fost călcate în picioare. Detenţia a fost o exterminare, nu o reeducare. Şi-au închipuit că înfrângându-ne fizic ne vor înfrânge şi psihologic. Nu au reuşit. Nu vrem să ne compătimiţi. Suntem martori ai unei perioade istorice. Folosiţi-ne! Până în 89 am găsit la CNSAS dosare de urmărire. Securiştii au fost toţi o apă şi-un pământ, de la ultimul paznic până la cel mai mare în grad. Erau nişte sadici, nişte bestii. Nu există securişti cumsecade! Nu avem în fibra noastră comunismul, ne-a fost impus. Şi nu am suferit numai noi ci şi familiile noastre. Nu suntem revanşarzi, suntem creştini, iertăm, dar justiţia să îşi facă datoria! Comunismul nu a fost o mentalitate, a fost o molimă de care ne-am contaminat, a fost un cancer social şi am vrea să nu se mai repete. Cea mai mare durere nu este ce am făcut noi, ci ce le-am făcut părinţilor noştri. Lacrimile mamelor noastre oare nu se răzbună?”.
Cuvântul Aurorei Dumitrescu a ridicat sala în picioare. Aplaudând curajul, demnitatea în suferinţă, lecţia de viaţă.
Exemplele de lângă noi
Printre cei prezenţi care au luat cuvântul, primul a fost Preasfinţitul Virgil Bercea, episcop greco-catolic de Oradea, care a mulţumit autoarei: „Sunteţi atât de tânără şi aţi făcut un lucru atât de important pentru noi toţi. Vă felicit. Acestor oameni trebuie să le sărutăm şi urmele picioarelor pentru că au rămas demni”. Preasfinţitul a fost direct implicat, fiind nepotul monseniorului Todea, închis mulţi ani. Profesorul Bodea din Sălişte de Vaşcău, arestat la sfârşitul lui 1956, sau scriitorul bucovinean Vasile Ilica, refugiat, veteran de război şi membru al Societăţii Eminescu din Cernăuţi s-au alăturat mărturiilor vii, apreciind efortul de a scrie o asemenea carte. „Am asistat la un eveniment memorabil. Nu a fost cu siguranţă premeditată organizarea acestei lansări în 8 martie. Dar la prezidiu sunt trei personalităţi feminine unice, puternice. La mulţi ani! Avem nevoie de exemple şi exemplele sunt înaintea noastră”, a punctat la final Lucian Silaghi, directorul Direcţiei Judeţene pentru Cultură Bihor, care a amintit că duminică, foştii deţinuţi politici vor participa la o slujbă, la Biserica Sfânta Treime, ca mai apoi să depună coroane la troiţă.
Citiți principiile noastre de moderare aici!