Povestea ei începe, poate, din momentul în care s-a înscris în AIESEC (cea mai mare asociaţie de tineri din lume). Andrada este din Sighetu Marmaţiei, dar este studentă în Oradea, anul III la Ştiinţe Economice, profilul Management. Sau, de fapt, povestea ei începe mai degrabă de acasă, din frumosul Maramureş, de la mama ei, care a învăţat-o de mică să ia decizii şi să îşi asume responsabilitatea pentru deciziile luate. Lucrează de la 15 ani. A muncit într-o fabrică din Sighet, a fost şi ospătăriță, şi animatoare pentru copii. În AIESEC a intrat din primul an de facultate, implicându-se în mai multe proiecte.

În Nepal urma să ajungă tot prin AIESEC, pe obiectivul de dezvoltare durabila ONU – nr. 4 (Educaţie de calitate), pe proiectul „Color the Future”. În Nepal, organizaţia similară există doar de patru ani, este slab dezvoltată şi fără prea multă experienţă. Urma să plece pentru şapte săptămâni, în perioada iulie-august 2017, la o şcoală din Kathmandu. Ştia că va ajunge într-o ţară slab dezvoltată, care are probleme cu poluarea şi cu apa, dar era convinsă că se va descurca. Şi-ar fi luat bilet de avion din timp, dar neştiind amănunte despre cazare şi organizare, nu s-a aventurat să dea 750 de dolari fără să ştie la ce merge. Abia cu o săptămână şi jumătate înainte au informat-o că i-au găsit ceva cazare, dar s-ar putea să fie fără apă caldă, poate nici pat, doar saltea. A plecat. Dar când a ajuns acolo, şi-a dat seama că e cu totul altceva decât şi-a închipuit sau planificat de acasă.

Primele provocări

În Kathmandu a stat în apropiere de Thamel (zona turistică). La prima impresie, i s-a părut o ţară ireal de murdară, imaginea care i-a rămas în minte ajungând în capitală fiind a unui loc plin de sârme care atârnă de pe stâlpi în jos, foarte poluat, în care pe stradă toată lumea poartă măşti de protecţie. A fost cazată în căminul şcolii unde urma să ţină ore. Camera avea geamurile sparte, mulţi gândaci peste tot, mult praf, în baie nu avea duş, toaleta era înfundată, geamul spart şi la baie. A fost şocată, dar în acelaşi timp şi-a spus că aceasta va fi o provocare pentru ea.

La şcoală urma să ţină sesiuni pe partea de multiculturalitate, trebuia să prezinte cultura din România şi să încerce să îmbunătăţească pe cât posibil sistemul lor de învăţământ. A plecat de acasă cu două geamantane, într-unul din ele având un videoproiector, material didactic şi o agendă în care şi-a notat ce ar vrea să facă în fiecare săptămână din cele şapte. Dar n-a fost chiar aşa…

La şcoală, în fiecare dimineaţă, la ora 8:00 începea programul. Andrada se trezea pe la 5:00. De la 6:00 la 7:00 îşi bea cafeaua afară. La ora 8:00 toţi copiii ieşeau în curtea şcolii, se aranjau ca la înviorare, aveau tobe, cimpoaie şi alte instrumente specifice, cântau imnul şcolii, apoi spuneau rugăciuni hindu/budiste. La finalul programului, câte un copil ţinea un discurs în faţa elevilor. Fascinată, în fiecare dimineaţă Andrada stătea pe balcon şi îi filma.

Violenţa în şcoală

La ora 9:30 începeau orele, la 9:35 îşi primea orarul. Avea şase ore pe zi, uneori chiar opt ore, la clasa a III-a, apoi la clasa a IX-a şi la clasa a VII-a. A încercat foarte mult să meargă pe munca în echipă, dar nu era uşor, pentru că într-o clasă avea 40 de copii neastâmpăraţi, chiar violenţi. Se băteau între ei, făceau gălăgie în timpul orei şi nici nu se putea înţelege cu toţi, pentru că mulţi dintre ei nu vorbeau engleza. A fost primul lucru cu care i-a fost foarte greu să se obişnuiască: violenţa în şcoală. În plus, acolo profesorii lovesc copiii. O făceau chiar în faţa ei. În timpul orelor intrau în inspecţie şi dacă un copil vorbea neîntrebat, primea fără avertisment o palmă. Unul din scopurile ei a devenit atunci reducerea violenţei în şcoală.

Îi mai ţinea în frâu când le spunea că dacă nu sunt cuminţi ea pleacă şi în locul ei va veni profesoara. Pentru a face orele atractive, a încercat să le prezinte foarte multe activităţi de creativitate – să deseneze, să organizeze jocuri. Însă a constatat că originalitatea lor este la nivelul zero. Orice le-ar fi dat să gândească, nu reuşea să scoată din ei nici 10%.

 

În orar au oligatoriu ore de engleză. Dar „învăţatul” lor înseamnă de fapt să tocească, să recite din carte. Le-au introdus limba engleză în sistemul de educaţie acum doi ani. Îi motivează spunându-le: „Dacă nu înveţi engleză nu mai pleci niciodată din Nepal”. Când au examene, ei trebuie să aibă cartea în faţă şi să spună cuvânt cu cuvânt din carte. Problema este că 40% din elevi nu ajung să stăpânească nici nivelul de bază.

Au şi ore de „computer science”, dar cei mai mulți dintre ei nu au avut niciodată un calculator acasă. Laboratorul şcolii e dotat cu computere vechi. Au o oră pe săptămână dreptul la calculator, doar că la oră nu învață mai nimic. Ştiu doar să deschidă calculatorul şi să se joace.
Mai învaţă apoi ceva geografie, mai ales despre vecinii Nepalului, China şi India. Învaţă despre etică şi comportament, bunele maniere, câte ceva despre mediu, au ore de limbă maternă, chimie, fizică şi matematică.

Sunny Mam

Pentru copii, Andrada era Sunny Mam (madam), pentru că porecla ei era Sunny (sunny = însorit). A fost uimită în momentul în care a ajuns la şcoală şi a mers în fiecare clasă ca să se prezinte. Nu le-a spus de unde vine, pentru că voia să îi spună ei ce cred. A avut un şoc. Copiii nu ştiau decât de China India, Tibet, Africa şi mai ştiau ceva de America, aşa că i-au spus ba că vine din Africa, ba din China. Cei mai mari au făcut un pas şi au zis că vine din „ţara Europa”. Atunci şi-a dat prima dată seama cât de greu îi va fi să îi ia de la un nivel care pentru Andrada era greu de imaginat. A început să le povestească despre Terra, despre alte continente, şi le-a organizat tot felul de concursuri tematice.

O iubeau foarte mult, pentru că era tot timpul zâmbitoare şi nu îi lovea niciodată. Când se așeza lângă ei şi voia să îi atingă se trăgeau instinctiv, fiind obişnuiţi cu bătaia. Atunci i se umpleau ochii de lacrimi. La prima sesiune cu copiii de clasa a treia, la finalul orei, le-a spus: „Grup hug” (îmbrăţişare de grup). Şi s-a trezit singură în faţa clasei, cu braţele deschise. A aflat că la ei este interzis să îşi arate afecţiunea până la 16 ani.

Copiii sunt trimiși la şcoală de mici, de la 2-3 ani. Au diferite niveluri de învăţământ. Au creşă, unde poţi să duci copilul de când îl naşti. Apoi urmează grădiniţa, care are acelaşi program ca şi şcoala. Urmează gimnaziul, din clasa I până în clasa X-a, liceul înseamnă clasele XI-XII şi apoi urmează facultatea. Acolo toţi copiii au uniforme. Că sunt rupte, că sunt murdare, nu contează, în fiecare zi aveau alt tip de uniformă. Dacă de exemplu era marţi şi vineri, uniforma era formată din pantaloni de trening şi bluză. De multe ori era foarte cald, şi fiind mult praf era sufocant, şi copiii se plângeau de căldură. Când aveau de purtat tricouri erau cei mai fericiţi.

Viaţa la internat

Programul de şcoală era de duminică până vineri. Doar sâmbătă nu aveau ore. Nu prea aveau nici vacanţe. Cei din cămin stăteau luni întregi fără acces la telefon. Aveau voie să-şi sune părinţi doar dacă supraveghetoarea, Salima Mam, considera că e momentul potrivit şi abia atunci le dădea telefonul. De obicei asta se întâmpla dacă era ziua lor, cu condiţia să nu fie după ora 18:00.

În Nepal, în momentul în care copilul merge la şcoală, şcoala răspunde pentru el. Chiar dacă stau în Kathmandu, mulţi părinţi îşi trimit copiii să stea la internat, convinşi că aşa dau randament mai mare.

Cei care stăteau în cămin se trezeau la ora 6:00. De la 6:30 până la ora 8:00 învăţau, după care aveau o jumătate de oră pauză ca să se îmbrace în hainele de şcoală, coborau din internat şi luau micul dejun, care însemna tot timpul un ceai şi un biscuit sau o gogoaşă. La 9:00 se termina dejunul, mai aveau o jumătate de oră să se pregătească, după care urma festivitatea în curtea şcolii. Apoi începeau orele. Aveau pauză de la 12:00 la 13:00 ca să mănânce, şi încă una de la 16:00 la 17:00, mai urma o oră de studiu până la ora 18:00, după care plecau acasă. Cei care erau din cămin aveau liber o jumătate de oră, în care jucau baschet. După asta mergeau în clase şi învăţau. La ora 20:00 serveau cina, după care mergeau în camere şi trebuiau să mai studieze până la ora 22:00. Erau trei etaje, un cămin ca o casă. În fiecare seară, la ora 21:30 fix, Salima Mam trecea prin camere să îi verifice dacă învaţă. Le-a prins o dată pe fetele de clasa a X-a că dorm, le-a tras câte o palmă şi le-a pedepsit. Cum să baţi un copil obosit, epuizat, somnoros? Nu au nici telefoane să îşi pună alarma, ştiind că îi verifică zilnic la aceeaşi oră. Stătea să îi asculte cum au învăţat. Ei ziceau cuvânt cu cuvânt şi, în momentul în care greşeau, avea un băţ de plastic cu care îi lovea peste picioare, peste mâini, îi trăgea de păr sau de urechi. La ora 22:00 îi închidea în fiecare seară în cameră cu lacătul, ca să fie sigură că nu mai ies.

A fost chiar o întâmplare urâtă în ultima săptămână de şcoală a Andradei. Aproximativ 14 copii stăteau în cămin. De obicei îşi vedeau familia cam de două ori pe an. La un momentat dat, un copilaş era pe coridor cu părintele său. Tot vorbeau în nepaleză, şi la un moment dat un copil i-a tradus Andradei că profesoara l-a bătut. Când i-a ridicat bluza, avea tot spatele lovit, şi asta pentru că nu şi-a făcut tema. Acela a fost apogeul pentru Andrada. Şi-a zis: gata, ajunge! Avea un supervisor care nu vorbea engleză deloc, tot timpul avea nevoie de un translator ca să vorbească cu el. Era foarte implicat, şi de altfel era mâna dreaptă a directorului şcolii. O iubea mult pe Andrada pentru că semăna foarte mult cu fiica lui. El văzându-şi familia doar o dată pe an, s-a ataşat foarte mult de Andrada şi îi spunea „my daughter” (fata mea). Atât ştia să îi spună în engleză. Într-o seară a stat cu el de vorbă, bucătarul fiind translatorul, deşi nici el nu vorbea foarte bine engleză. Au stat cam vreo trei ore şi au discutat despre violenţă, cum îi afectează pe copii, cum le influenţează psihicul şi care sunt mai departe consecinţele. Şi el a întrebat-o: „Dar altfel cum să îi ţinem în frâu? Ai văzut că sunt 45 de copii într-o clasă. Cum să facem cu ei?” Şi Andrada i-a sugerat o mulţime de soluţii: dacă faci asta, el îşi va da seama că a greşit. I-a promis că va reduce violenţa în şcoală, şi de atunci îi tot trimite e-mailuri, să vadă dacă s-a rezolvat ceva. Dar nu e prea optimistă…

La un pas de a renunţa

În camera de cămin, colega ei era o chinezoaică. În momentul în care a ajuns şi a văzut despre ce e vorba, aceasta şi-a schimbat biletul de avion. Nu a mai vrut să stea şase săptămâni, ci patru. N-a rezistat mai mult. Era grea viaţa acolo, pentru că nu aveau condiţiile necesare. Nu puteau să bea apă. Tot timpul îşi cumpărau apă de la magazin, dar chiar şi aceea avea gustul ciudat.

După şase zile, Andrada s-a îmbolnăvit. Îşi făcuse toate vaccinurile înainte să plece – a cheltuit undeva la 1.300 de lei pe vaccinuri – toate cheltuielile fiind acoperite din banii ei. Acolo lua pastilele de malarie, pe care tebuia să le ia în fiecare zi şi la aceeaşi oră. Dar după şase zile a început să aibă febră uşoară, după care a început cu diaree, dureri de stomac, ameţeli. Cei din şcoală nu erau interesaţi să vadă ce e cu ea, doar veneau şi îi aduceau orarul şi îi spuneau la ce clase să meargă. Şi şi-a ţinut orele, deşi nu mai avea nicio vlagă. Nu aveau nici medic acolo. Şi farmaciile… La ei tot ce înseamnă magazin e de fapt o tarabă deschisă, cu foarte mult praf. Chiar şi la farmacie. Înainte să îţi dea cutiile cu medicamente, mai întâi le şterge de praf. Andrada s-a dus pregătită de acasă cu şerveţele umede, cu antibacterian pentru mâini. Dar când a ajuns acolo a fost greu să se acomodeze.

„Noi avem atâtea lucruri, şi încă ne plângem că ne lipsesc atâtea alte lucruri în viaţă, iar oamenii de acolo nici nu ştiu cum e să trăieşti în lumea noastră”, spune „Sunny Mam”.

După ce s-a îmbolnăvit a vorbit cu mama ei la telefon, care i-a spus că dacă în două zile nu îşi revine, să se întoarcă acasă. A fost un moment mai greu pentru ea, pentru că şi-a zis: „Am venit până aici şi nu pot să rezist…”. A vorbit cu cei de la AIESEC de acolo și s-a mutat la un hotel, pe care l-a plătit din banii ei. A stat la hotel cinci zile şi a mâncat numai biscuiţi şi banane. Şi-a revenit încet, încet. A stat toată ziua în pat. Nu a luat niciun medicament. S-a tratat cu apă fierbinte cu ghimbir, lămâie şi miere. Asta bea în fiecare zi şi aşa se tratează şi acasă, când e cazul. A rămas cu o tuse cu care s-a întors acasă.

În primele două săptămâni şi-a visat cele mai dragi persoane din viaţa ei. Prieteni din copilărie, foşti prieteni… Se simţea singură, departe, nu avea cu cine să vorbească, o neliniştea nesiguranţa că nu ştia la ce să se mai aştepte. Internetul mergea foarte prost, iar în cămin nu avea semnal. Singura ei alinare era o oiţă de pluş adusă de acasă.

Condiţii grele

A învăţat să aibă singură grijă de ea în condiţii vitrege. Avea program zilnic de la 19:30 până la 20:00 de spălat haine cu mâna, cu săpun. Nu putea să conceapă ideea că nu aveau soluţii de curăţare. Chiar în prima zi s-a dus să îşi cumpere, ca să facă curăţenie în cameră. A început să caute într-un magazin din zona cea mai populată. I-au spus că nu au aşa ceva. Un domn mai amabil i-a explicat: „În Nepal sunt două tipuri: săpun verde şi săpun portocaliu. Unul e pentru vase, celălalt e pentru rufe. Pe care-l vrei?”

La un moment dat a găsit ceva soluţie de curăţat vase şi i-a învăţat pe copii să facă balonaşe. Cu soluţie, glicerină şi apă le făcea baloane printr-un pai. Pentru că a fost animatoare pentru copii, a venit cu toate „trucurile” de acasă. Dar şi asta a fost o problemă, cum că ar face mizerie pe jos, în curtea şcolii. Tot timpul trebuia să îşi ceară voie dacă voia să facă vreo activitate cu copiii. Cerea aprobare de la directorul mare, care îi spunea: „Yes, it s ok”. Dar supraveghetoarea Salima Mam avea tot timpul alte idei, mergea şi vorbea cu directorul, după care îi spunea Andradei: „Nu, nu poţi să faci asta”. Le-a cumpărat într-o zi copiilor o minge de fotbal, pentru că a observat că se jucau în pauză fotbal în curtea şcolii cu un pămătuf ca un burete. Le-a cumpărat o minge de fotbal, pe care a inscripţionat-o şi le-a dat-o fericită. Însă ei nu scoteau mingea în pauză, şi ea se tot întreba de ce. Copiii i-au explicat: „În primul rând, dacă o scoatem în pauză toţi copiii vor vrea să se joace cu ea, şi nu vrem să o strice. Iar în al doilea rând, dacă o scoatem ne-o ia Salima Mam, pentru că nu avem voie să avem minge la şcoală”. A întrebat-o atunci pe supraveghetoare ce jocuri au voie copiii să joace. Răspunsul a fost: baschet, că e la modă. Şi, oricum, „They need to learn. Study, study!” (Ei trebuie să înveţe. Studiu! Studiu!). Trist e că ei nu învaţă, ei doar citesc şi tocesc.

Vizitatorul nocturn

Cameră ei de la cămin era în formă de L. Era foarte mult praf, toate geamurile sparte, inclusiv la baie. Într-o seară, după o săptămână în care s-a abţinut să fumeze, pentru că nu avea voie, s-a dus în baie, s-a ghemuit sub geam, lângă o crăpătură, şi a aprins o ţigară. La un moment dat, a văzut o umbră şi a încremenit. Şi atunci a văzut o mână care intră prin geamul spart, îi ia şamponul şi dispare. A mers la colega ei, chinezoaica, şi i-a spus ce s-a întâmplat. Au ieşit amândouă afară cu o lanternă – nu prea sunt becuri aprinse noaptea pe acolo – dar afară nu era nimeni. Au mai auzit apoi câțiva paşi, şi când au intrat în cameră au văzut că şamponul era pus înapoi. Şi-a luat un maiou şi a început să-l lipească de geam. Speriate, stăteau amândouă în cameră şi discutau despre ce s-a întâmplat. La un moment dat, iar zgomot şi bufnituri. Ce se întâmplă? Probabil a încercat să mai bage mâna prin geam, nu a mai putut de maiou, dar a împins tot ce era pe pervaz pe jos. Nu aveau unde să le pună decât acolo.

În baie aveau doar apă rece, nu aveau unde să facă duş. După zece zile a descoperit întâmplător o baie ce avea un mic boiler, care nu era folosită. A întrebat a cui este baia. I s-a răspuns că era baia unde se spăla supraveghetoarea. Era fericită că are unde să facă duş. Dar când a mers în prima seară, a constatat că nu era bec, aşa că a făcut duş la lumina telefonului. Şi a trebuit să se spele rapid, pentru că nu era multă apă.

Orez, orez şi iar orez

Nici la masă nu era mai grozav. La şcoală era o cantină în care făceau curat cu o mătură din nuiele: și pe jos, şi pe mese cu aceeaşi mătură. Farfuriile și cănile erau toate din tablă. În fiecare zi se servea orez, orez şi iar orez. Mâncarea de orez la ei se numeşte dalbat. Lângă ea se serveşte supă verde din linte. A învăţat să mânânce cu mâna, ca şi ei. Carne mâncau de două ori pe săptămână, marţea şi sâmbăta. Dar în momnetul în care mergi pe stradă şi vezi că nu au frigidere şi ţin carnea afară, pe bancă, nu mai ai poftă să mănânci. Concepţia lor este că dacă o fierbi, este consumabilă. Era cald, erau muşte şi praf mult… Şi-a zis: „Nu am să mănânc carne”. Mai mânca la resturant din când în când. Dar era mult prea scump ca să îşi permită asta în fiecare zi. Mama râdea de ea, spunându-i la telefon: „Când vii acasă, te aştept cu pilaf”.

Situaţii critice

„A fost o experienţă care mi-a schimbat viaţa complet! Ai ocazia să te descoperi. Eşti pus în situaţii critice, în care nu ştii cum ai acţiona dacă s-ar întâmpla aici. Acolo acţionezi pe moment. Aveam un carneţel în care îmi notam toate reacţiile pe care le aveam, şi le analizam. Era foarte interesant. Poate n-aş fi făcut niciodată în viaţa mea acel lucru. De exemplu, nu m-aş fi gândit că am să stau să văd cum profesorii bat copiii. Dar m-am obişnuit şi am înţeles de ce e aşa la ei, şi m-am gândit că decât să mă chinui în interiorul meu, mai bine accept faptul că aşa este la ei. Acasă sunt categoric «nu violenţei»”, mărturiseşte Andrada.

Diferenţele o puneau în dificultate. La început nu îşi dădea seama că nu este conform celor cerute de ei. Pentru că ei nu îi spuneau. Sunt la fel ca şi chinezii. În loc să îţi spună în faţă ce nu le convine, preferă să spună altcuiva, ca acela să vină să îţi spună ţie. Le e ruşine să îţi explice direct. Aşa a aflat că nu le place să stea pe bancă, nu le convine că fumează şi nici faptul că ieșea după ora 22:00. Nu avea voie să iasă şi să o vadă cineva la ora 22:00 într-un local cu alţi voluntari, pentru că lucra într-o şcoală. De câte ori voia să iasă seara în oraş, mergea la hotel şi se întorcea dimineaţa la şcoală.

Şi totuşi a fost frumos

Erau vreo 90 de internaţionali voluntari în acelaşi timp în Nepal, doar că erau împrăştiaţi în toată ţara. A fost pe Chandragiri Hills, urcând scări până la 2.551 de metri altitudine. Au pornit opt şi au ajuns patru în vârf. Când a ajuns sus, a fost cel mai intens sentiment pe care l-a simţit. Nepalul e foarte frumos de acolo! A făcut mai multe excursii cu internaţionalii, şi după fiecare excursie se ducea să le împărtăşească impresii celor de la AIESEC.

S-a obişnuit şi cu maimuţele, care erau peste tot. Dacă le zâmbeşti cu toţi dinţii, bucuros că le vezi, ele consideră că le provoci la luptă şi sar pe tine. Cu două fete din Germania şi una din Taiwan, tot de la AIESEC, a vizitat Monkey Temple, unde o maimuţă le-a atacat. Îi trebuiau de fapt doar ouăle fierte, luate ca merinde dintr-un resturant. Dacă mergea într-un local din Kathmandu şi se aşeza la o masă, veneau localnici, se puneau cu ea la masă şi începeau să o întrebe cine e, de unde e şi ce face acolo. A mers apoi să vadă şi viaţa din sate. Case din lut, cu o singură încăpere şi două uşi, în care stăteau familii întregi. I se părea fascinant felul în care toţi, de la mic la mare, cară pe cap coşuri cu greutăţi incredibile.

În junglă, pe elefanţi, a fost cu cinci chinezoaice şi un nepalez. S-au organizat singuri. Au fost acasă la un localnic care se ocupă de elefanţi şi care i-a învăţat cum să le pregătească mâncare din paie şi orez. Dar i-a avertizat să nu se supere dacă nu va mânca de la ei, pentru că elefanţii mănâncă doar de la prietenul lor, un student nepalez care dormea cu ei. Când a venit elefantul şi-a întins piciorul să îi pună lanţul, l-au spălat. Dar când au încercat să îi dea mâncare, o lua şi o arunca. Mânca doar de la prietenul lui. În junglă au văzut o mulţime de căprioare, insecte ciudate, doar urme de tigru şi un rinocer. Au călătorit şi cu caiacul pe râu, cu frică, pentru că ghidul le spunea: „Şşşş, crocodile is here”. A fost însă una dintre cele mai frumoase experienţe. A zburat şi cu parapanta în Pokhara, împreună cu un instructor, și a vizitat Namo Buddha Monastery. La templul Pashupatinath a asistat la funeralii, ritualul în care se ard trupurile morţilor. A fost şocant pentru ea.

A călătorit mult în ultima săptămână în Nepal, pentru că a fost liberă, nu a avut de predat la şcoală. S-a descurcat destul de bine, chiar dacă nepalezii încercau de fiecare dată să o păcălească la preţuri. A învăţat să numere în limba lor şi să spună câteva cuvinte.

Scrisori şi cadouri

În ultimele zile le-a scris copiilor din cămin scrisori. Dar şi bucătarilor şi întregului staff de acolo. În total, 24 de scrisori. I-a scris fiecăruia personalizat. Le-a explicat pe înţelesul lor cum îi vede ea, ce le urează în viaţă, ce sclipire vedea în fiecare din ei. O premeditase. Înainte să plece cu vreo două săptămâni, i-a pus pe toţi să scrie ce şi-ar dori să primească dacă ar fi ziua lor de naştere. Majoritatea copiilor voiau spinnere adevărate, pentru că ei îşi făcuseră din carton. Unul voia o cruciuliţă, pentru că era creştin şi aflase că şi ea vine dintr-o ţară creştină. A făcut tot posibilul să le cumpere tot ce i-au scris că îşi doresc. Şi spinnere, şi cruciuliţa, un copil a vrut ochelarii ei de soare, altul și-a dorit geaca ei de ploaie. Înainte de a pleca, le-a dat la fiecare scrisoarea şi cadoul pe care şi l-a dorit. A fost emoţionant. Mai ales când Salima Mam le-a dat voie să o îmbrăţişeze.

Diferenţa de fus orar faţă de Nepal este de trei ore şi jumătate. A mai păstrat legătura prin internet cu cei care nu stau în cămin. Le-a promis că are să mai meargă în Kathmandu. Poate iarna, să vadă munţii cu zăpadă. Ar vrea să se întoarcă la şcoală, să bată la uşă şi să îi vadă măcar pe jumătate din copiii de acolo, mai ales pe cei de clasa a VI-a. Acum se pregăteşte cu emoţie să le trimită un colet.

În ultima săptămână de şcoală a încercat să îi facă să îşi stabilească ţeluri. Şi a avut surpriza să constate că unul din ţelurile lor pe anul 2075 (anul lor) a fost să vină la „Sunny Mam” în România. Dacă ar putea, i-ar primi pe toţi cu drag!