Cu secția de Etnografie a Muzeului Ţării Crişurilor recent deschisă, toate expoziţiile permanente ale complexului muzeal sunt la dispoziția vizitatorilor care trec pragul masivului edificiu din din Strada Armatei Române 1/A.
Pe suprafeţe extinse, având mii de obiecte expuse, expoziţiile permanente sunt admirate de mii de oameni. Dar foarte puţini ştiu că toate obiectele pe care își aruncă privirile au petrecut ore și zile lungi în atelierele restauratorilor muzeului.
Unul dintre restauratori este Ştefan Lipot. Vine din Alba Iulia şi lucrează în Oradea din 2016. La Alba Iulia, a lucrat în cadrul Universităţii ca restaurator-conservator la centrul de cercetare din cadrul Institutului de Arheologie Sistemică. Ştefan Lipot este restaurator-conservator expert IA în ceramică, metal, porțelan și sticlă. Anul acesta a împlinit 20 de ani de când lucrează în restaurare, în prezent fiind restaurator al Muzeului Ţării Crişurilor – Complex Muzeal.
„Răbdare şi şcoală, mână şi fler”
Ştefan Lipot povesteşte cu multă pasiune şi mult drag despre meseria sa. „Restaurarea este o meserie foarte frumoasă, dacă eşti pregătit, dacă ai multă răbdare şi şcoală, mână şi fler. Mulţi cred că e foarte uşor să lipeşti nişte fragmente. Nu e uşor deloc. Pare, dar nu e uşor. Noi practic salvăm obiectele care intră în patrimoniu. Este vorba despre un întreg proces de restaurare, pe etape. E vorba de investigaţie, ce poţi să îi faci obiectului respectiv, să înţelegi fenomenele de degradare fizico-chimice, pentru că unele obiecte zac în sol, altele în atmosferă. Când intervii asupra unui obiect trebuie să ai nişte cunoştinţe. Restaurarea înseamnă să salvezi un obiect de patrimoniu, dar după nişte reguli, aducându-l într-o stare cât mai apropiată de cea originală”, spune Ştefan Lipot.
Ar fi ideal ca laboratoarele să aibă investigatori care să cerceteze fiecare obiect care urmează să fie restaurat, să facă analize. Ca restaurator, este interesat de unde provine obiectul, ce înseamnă, ce întrebuinţare a avut. „Eu mă ocup de restaurarea patrimoniului mobil şi mă refer la ceramică şi la metal. Legea spune aşa: trebuie să păstrăm integriatatea obiectului, toate piesele originale care se aduc şi trebuie să ai cam 50% din obiect ca să poată fi restaurat. Dacă e mai puţin de 50%, se pot face mici completări ca fragmentele să poată fi şi aşa expuse, sau se pot face replici ori desene. Publicul vizitator trebuie să înţeleagă ceea ce priveşte”, consideră el.
Un fragment poate fi mai important ca vase întregi
Restauratorul spune că de multe ori, pentru un arheolog, un fragment poate fi mai important decât zece vase întregi. Şi asta pentru că acela poate fi unicat, poate fi rar, poate deschide orizonturi noi în cercetare, pe când vasele pot fi toate la fel, de serie. La fel ca şi la monede. Cineva se poate mândri că are o monedă romană. Dar o monedă de secol XX poate fi de un milion de ori mai scumpă şi mai importantă decât o monedă romană, pentru că poate fi dintr-o serie de cinci monede, pe când cea romană poate fi la fel cu alte şase milioane.
„Roata olarului apare la noi în epoca dacică. Până atunci, totul era făcut manual. Practic, fiecare obiect era unicat. Nu poţi mă modelezi manual două vase perfect identice. Fragmentele care provin din şantiere preistorice îţi dai seama care din ce vas sunt, după grosime, după culoare, după textură. Dar deja când apare roata, de la epoca romană în sus, toate sunt la fel. Arheologia înseamnă şi cititul pământului. Tu de la descoperire îţi dai seama dacă ai un vas sau ai mai multe vase. Dacă îmi aduci acum un ciob, eu pot să îţi spun din ce parte a vasului este”, explică Ştefan Lipot.
Restaurarea înseamnă responsabilitate
„Mie unele lucruri mi s-au spus, altele le-am descoperit lucrând. Eu aş vrea în continuare să dau din mine mai departe tot ce am învăţat. Cui să dau? Unii nu vor. Facultăţile de conservare şi restaurare au cam dispărut. Dar nu doar din vina Universităţilor, ci pur şi simplu nu s-au mai înscris studenţi. Unele facultăţi mai au încă masterate”, spune el.
Un tânăr care ar vrea să se facă restaurator, dacă nu are la dispoziţie o Facultate de muzeologie, poate să facă o facultate umanistă, de preferinţă cea de istorie, după ce termină face un masterat pe profil şi apoi se poate înscrie la cursurile organizate de Ministerul Culturii. Pe site-ul cimec.ro se pot găsi detalii legate de aceste cursuri. Sunt trei module care trebuie urmate, iar toate cele trei module înseamnă 6.000 de lei. Calificările se obţin pe grade: debutant, expert1, expert 1A.
Conservarea şi restaurarea se bucură de legi de patrimoniu, care sunt foarte importante şi care trebuie respectate de instituţiile la care lucrezi. „Restaurarea, oricine vă poate spune, nu se face în grabă. Eu lucrez cu mâinile, cu ochii şi cu capul. Responsabilitatea în restaurare e foarte mare. Noi nu putem să distrugem piesele de patrimoniu, noi trebuie să le reparăm şi să le redăm aspectul din trecut, pentru a putea înţelege viaţa socială a unor comunităţi din vremuri demult apuse. Într-o insituţie muzeală, toţi sunt importanţi – şi cercetătorul şi restauratorul… Noi nu existăm unii fără alţii”.
„Nu pot să mă ocup de un obiect «numa’ un pic»”
Prima etapă în restaurarea ceramicii o reprezintă cercetarea materialului din punct de vedere fizic, chimic, biologic, în laboratorul de investigaţie, să ştii ce fel de fenomene de degradare a suferit obiectul. Din păcate, nu multe muzee au astfel de laboratoare, iar Oradea suferă, de asemenea, din cauza acestei lipse.
În plus, este nevoie şi de o aparatură a cărei mânuire cere pregătire profesională.
Urmează stabilirea metodologiei de restaurare, care trebuie să cuprindă mai multe aspecte: fişa analitică, fişa de restaurare, jurnalul de restaurare. Comisia de restaurare se întruneşte pentru fiecare obiect care urmează a fi restaurat şi hotărăşte destinul fiecărui obiect. Urmează prelucrarea, consolidarea şi restaurarea propriu-zisă.
La ceramică se face reîntregirea formei prin completarea părţilor lipsă, apoi finisare şi integrare cromatică. Se folosesc în restaurarea ceramicii ghipsul şi aracetul fără plastifiant (poliacetat de vinil), care este transparent. La ceramică pot fi mai multe tipuri de ardere: ardere oxidantă care dă culoarea roşie (în prezenţa oxigenului), ardere reducătoare (fără oxigen) şi ardere mixtă (flecuri de negru cu roşu).
La metal se face investigare, curăţire mecanică sau chimică sau amândouă, consolidare, patinare şi impregnare, ca să reziste în timp. Este important să ştii cât miez metalic mai conține acel obiect, pentru că restaurarea se face în funcţie de asta. Şi la metal pot fi completări, care se fac cu răşini epoxidice conforme normelor de restaurare, după care se face şi la metal integrarea cromatică.
În restaurare se lucrează cu materiale reversibile, asemănătoare cu cele ale obiectului. Dacă se integrează obiectul cromatic, indiferent că e metal sau e ceramică, sticlă sau porţelan, restaurarea trebuie să se vadă faţă de fragmentele originale, trebuie să aibă o altă nuanţă. Fără integrarea cromatică, restaurarea nu e gata. Inclusiv pe interior, obiectul trebuie să fie finisat.
„Eu mă gândesc la omul simplu care vizitează expoziţia. Eu pentru el restaurez. Trebuie să îl fac să înţeleagă ce înseamnă acel obiect. Datoria noastră, ca restauratori, este ca obiectul care se pune în expoziţie să arate impecabil. Eu nu pot să îmi bat joc, eu am un nume. Eu mi-am făcut numele ăsta muncind de mi-au sărit ochii din cap. Unii muzeografi aduc un obiect şi spun: numai un pic trebuie. Dar eu nu pot să mă ocup de un obiect «numa’ un pic». Un obiect care îţi intră în laborator trebuie să îl iei de la zero şi să îl dai înapoi perfect, cel puţin din punct de vedere al restaurării. Şi noi putem greşi, dar nu avem voie!”.
Ştefan Lipot spune că până acum nu a întâlnit obiecte într-o stare foarte mare de degradare pe care să trebuiască să le stabilizeze aşa cum sunt. Dar spune că dacă va întâlni un astfel de obiect pe care să nu îl poată restaura, va încerca să găsească măsuri să îl conserve aşa cum este, măcar să îi stopeze degradarea, salvând obiectul. În ultimă instanţă, se poate turna în răşină epoxidică.
Situl VIII – comorile de pe breteaua Oradea-A3
Din miile de obiecte care i-au trecut prin mână se numără şi materialele aduse din situl VIII de pe aliniamentul drumului de legătură Oradea – Autostrada A3/ Biharea, respectiv 169 de piese: 166 de inele din aur, o brăţară de bronz şi două mărgele.
„O lună de zile numai asta am făcut: am sitat pământul, să caut, să descopăr obiecte. Cu cinci site de diferite granulaţii. Problema nu au fost inelele sau brăţara, ci mărgelele, care sunt foarte micuţe. Investigaţiile asupa lor încă nu s-au terminat. Am lucrat cot la cot cu colega mea, Erika Posmoşanu, care a fost foarte implicată”, relatează el.
Asupra inventarului descoperit în acest complex vor fi făcute determinări cronologice cu ajutorul metodei C14, analize ADN și cercetări antropologice.
„Fiecare inel trebuie cântărit, măsurat. Eu am făcut asta doar cu vreo 20 de bucăţi, să am cât de cât o statistică pentru o comunicare, un raport. Inelele sunt de două mărimi. Cele mari au între 1,2 grame şi 1,5 grame, iar cele mici au cam 0,70-0,90 grame. Acum aşteptăm analizele. Din păcate, din femeia care presupunem că le-a purtat nu s-a păstrat mai nimic, doar nişte dinţi şi câteva aşchii de oase din zona mâinii şi din craniu. Dar cu metodele moderne de cercetare, cum ar fi cea cu C14, vom afla mai multe detalii. Metodele vechi erau citirea pământului – metoda stratigrafică, metoda cartografică, metoda traseologică – care îţi spuneau la ce s-a folosit obiectul, metoda comparativă”.
Pe masa de lucru are o piesă mare, circulară. A fost adusă de pe autostradă în nişte saci. Specialistul îi relatează povestea cu entuziasm și evidentă plăcere: „mi s-a spus că este foarte friabilă. Piesa aia e unicat şi toţi specialiştii care vin la muzeu vor să o vadă. Dacă o băgam în apă, ea dispărea. Era atât de friabilă că se dizolva, pentru că e făcută din chirpici. Uită-te cum arată acum. Dacă nu ai experienţă, dacă n-ai mai făcut aşa ceva, nu îţi iese! Piesa se numeşte gardină, un fel de vatră portabilă care se punea pe foc, deasupra puneau o placă pe care aşezau oala. E frumos ornamentată, se mai găsesc expuse aşa întregi, dar nu din epoca bronzului, cum e asta. Încă nu e publicată, nici expusă, pentru că încă e în lucru”.
Oamenii preistorici nu erau înapoiaţi
De multe ori când vine vorba de un sit arheologic, unii sunt dezamăgiţi când aud că s-a descoperit doar ceramică. Dar restauratorul spune că „ceramica e cel mai rezistent material, care poate rezista mii de ani în sol. E lut ars. Piatra rezistă, dacă ne gândim din neolitic la toate sculele din silex şi obsidian cu care lucrau zilnic. Noi avem tendinţa să spunem că omul presitoric a fost înapoiat. Vezi-ţi de treabă! Am terminat cu concluzia asta de foarte mult timp. Oamenii preistorici nu erau înapoiaţi. Dar le fugea mintea la nivelul ăla. Să nu uităm că ei au prelucrat aurul”.
În istorie se spune că ceramica a apărut la nivel de anii 10.000 î. Hr. Atunci omul s-a făcut sedentar, a început să fie agricultor. Mai întâi e neoliticul aceramic, unde sunt vase din piatră, apoi vine neoliticul ceramic, spune restauratorul.
„Eu am văzut ceramică din neolitic. Dacă luam cioburi din eneolitic (4500-4300 îHr) şi ţi le puneam lângă ceramica de lux romană terra sigillata şi terra nigra, nu făceai diferenţa. Gândeşte-te la pictura de pe vase, de la Cucuteni până la Gârla Mare, cu decoraţiuni minunate! Vorbim de comunităţi avansate”.
„Iubesc meseria asta!”
„Eu îţi spun ca specialist, dacă nu se făceau lucrările care se fac astăzi, mă refer în special la autostrăzi, arheologia era mult mai săracă. Arheologia în ultimii ani a explodat. În plus, la îmbogăţirea patrimoniului un rol mare îl au şi detectoriştii. De ce nu are fiecare muzeu măcar un detector de metale? Tot ce e adus de detectorişti la muzeu, tu nu ai voie să intervii asupra lor până nu sunt clasate şi le dai o valoare”.
După 20 de ani de restaurare, Ştefan Lipot mărturiseşte: „Iubesc meseria asta şi îţi spun sincer, nu ca să mă laud, am adus contribuţii extraordinare prin restaurarea mea. În sensul că dacă nu eram eu, atunci acolo multe piese nu ar fi existat. Am o mulţime de piese cu care mă mândresc! Ca restaurator, trebuie să fii stăpân pe meserie”.
Când a venit prima dată la Oradea, a restaurat ceramică medievală. Cu cât e mai complicat de restaurat, cu atât îl fascinează mai mult. Îşi aminteşte de o latrină descoperită prin 2019-2020 în corpul I din Cetate. În ea s-au păstrat într-o stare extraordinară vreo 22 de vase. I s-a părut cea mai interesantă şi ca descoperire, dar şi ca restaurare, pentru că deşi erau aproape întregi, vasele au avut anumite dificultăţi de restaurare. În plus, erau şi două puşculiţe medievale.
Ca lucrări mai complicate îşi aminteşte de nişte cahle cu decoraţii incomplete cu lalea, pe care a trebuit să le refacă, iar acum are de terminat şi gardina din epoca bronzului. Iar la metal, are pe viitor de restaurat un vas de bronz turcesc din secolul al XVII-lea, descoperit în Bastionul Bethlen din cetate, care consideră că va fi o provocare să îl refacă. De asemenea, mai lucrează şi la o sită din epoca bronzului.
În acest an a început o colaborare cu Universitatea din Oradea. „Eu vreau să vină aici studenţi, să vadă depre ce este vorba. Să văd dacă le stârnesc la careva interesul pentru restaurare. Dacă nu, măcar să rămână cu amintirea că au pus mâna pe obiecte de acum 6.000 de ani şi eu sunt mulţumit. Vreau să dau mai departe tot ce am învăţat, pentru că ştiu ce greu mi-a fost să descopăr singur multe lucruri. Şi eu la rândul meu am fost tras de alţii. Vreau şi eu, la rândul meu, să trag pe alţii după mine”.
Paul Dan Octavian 
