În ultmii ani, în Franţa, fostul redactor al Jurnalului bihorean, Simona Iacob, s-a axat mai mult pe educaţie, chiar dacă se bucura de succes la Euro News. Educaţia este un domeniu în care niciodată nu s-a întrebat cât va câştiga.
Fiind ea însăşi foarte fricoasă a fost mai atentă, mai sensibilă la temerile copiilor. „Încercând să găsesc o soluţie propriilor mele frici, dar şi fricilor lor am creat fără să vreau o nouă metodă. Metoda PAF (partnership against fear). O aplicam deja de peste zece ani, când mai mulţi părinţi mi-au sugerat să scriu o broşurică. Broşurica s-a făcut site, site-ul carte, cartea a început să facă ocolul lumii… Pe site-ul meu vin să afle informaţii despre frica la copii, părinţi şi educatori din lumea întreagă. Am mulţi părinţi din Franţa, America, România, Anglia dar şi din ţări mai îndepărtate ca Mexic, India, Liban, Banglades”, spune Simona Iacob. Nu a lucrat gândindu-se la educaţie ca la o afacere bănoasă. „Am făcut totul din pură pasiune. Şi nu m-am gândit vreodată că această pasiune a mea va înflori atât de frumos, atât de spectaculos. Atâta vreme cât mă confruntam cu fricile mele şi ale altora, totul părea natural. O luptă cu sine, o luptă pentru a-i ajuta pe cei care treceau prin momente dificile. A fost o surpriză şi pentru mine să văd că frica, acest mare defect al meu, a reuşit să devina un «prieten» atât de bun, «un prieten» care m-a motivat să inventez, să creez, să-mi depăşesc limitele”, mărturiseşte Simona Iacob.
Hupi, personaj faimos
25 de poveşti publicate în limbile franceză şi engleză, 11 poveşti publicate şi în limba română.
„Editura cu care lucrez este cea a site-ului Amazon. O editură care îmi permite o mare libertate artistică şi îmi oferă o piaţă de desfacere nu doar în UE, ci chiar şi în cele mai îndepărtate ţări ale globului. A scris poveşti pentru copii dintotdeauna. Primele le-a publicat în 2001. „Am ales să public cărţi pentru copii cu numele de Simona Le Roy, pentru a separa oarecum activitatea mea publicistică din alte domenii de cea destinată în exclusivitate copiilor. Poveştile mele sunt poveşti destinate copiilor între 3 şi 8 ani. Toate au un numitor comun: frica. Frica de întuneric, frica de monştri, frica de insecte, frica de păianjeni, timiditatea. Eroii mei se disting la început prin frica lor uriaşă. Sunt cei mai fricoşi dintre eroi. Dar, la un moment dat reuşesc să domine frica, să o transforme, să o canalizeze spre ceva cu adevărat extraordinar. Multe din personajele poveştilor mele au un dublu uman, în Bihor. De exemplu, am creeat păpuşa Nedee, pornind de la o prietenă, Roxana Nedelescu, patroana unui atelier de reparaţii auto din Oradea. O tânără cu fizic de păpuşă şi curaj de General.
Domnul OV, în lumea reală se numeşte Ovidiu Iacob şi, la fel ca în poveştile mele, îl găseşti fumând o pipă prin toate gările Europei şi cărând agale un rucsac tixit cu cărţi. Didi în lumea reală se numeşte tot Didi şi este o fetiţă năstruşnică şi isteaţă. Starul Hupi, monstruleţul care apare în mai toate poveştile mele s-a născut la Bălnaca, în timpul week-end-urilor petrecute în casa de vacanţă a unui prieten din copilărie. Ne strângeam acolo artişti, oameni cu diverse viziuni despre lume şi viaţă, copii. Încercând să-i explic fetiţei gazdei ce şi cum cu fricile mele am inventat un monstruleţ şi l-am botezat Hupi. Câteva săptămâni mai târziu, tot la Bălnaca, când o prietenă arhitectă a modelat un omuleţ de plastelină verde, mi-a aprins scânteia. Hupi trebuia să fie neapărat verde. Pornind de la omuleţul Danei, am modelat un monstruleţ căruia i-am făcut doi dinţi uriaşi, o inimă încăpătoare şi ochi de tăciune. Acum Hupi are site-ul său personal şi pagina sa de Facebook, o mulţime de prieteni în lumea largă şi fără îndoială e cel mai faimos dintre personajele mele”, spune Simona.
Toate poveştile încep cu a fost odată ca niciodată…. „Ale mele nu fac excepţie. Atâta doar că ale mele nu continuă cu a fost odată într-o ţară îndepărtată, ci cu a fost odată în Bihor! De ce Bihor? Sincer nici eu nu ştiu. Poate pentru că aici timpul e mai molcom, iar oamenii au vreme să se cunoască mai bine. Poate pentru că aici sunt anii copilăriei, începutul lumii mele. Poate pentru că aici drumurile mele s-au intersectat cu cele ale unor oameni cu adevărat extraordinari. Nu ştiu. Ce ştiu însă cu precizie este că nu există povestioară care să nu conţina îngrediente de pe meleagurile Bihorului. În general încep o poveste cu o problemă. Un fluture care s-a îndrăgostit de o stea pitică albă, un păiajen timid care vrea să domesticească un leu, un hamster care vrea să înveţe să citească, un monstru îndrăgostit de o păpuşă. Nu ştiu dinainte rezolvarea. E ca atunci când plec într-o călătorie. Ştiu doar unde vreau să ajung. Habar nu am cum voi ajunge acolo. Personajele mele, cu fricile şi defectele lor mă conduc spre soluţii neaşteptate”.
Poveştile m-au atras dintotdeauna. De fiecare dată când m-am aflat în preajma unor copii le-am spus poveşti. Dar nu poveşti citite dintr-o carte, ci poveşti „scrise pe tavan”, prin care încercăm să le ofer piste pentru a soluţiona unele dificultăţi, poveşti prin care încercam să-i fac să-şi pună anumite întrebări în mod diferit, să vadă lucrurile dintr-o altă perspectivă.
Conferinţele PAF, marcă Simona Le Roy
Cluj- Napoca/ Paris. În Franţa ţine conferinţe pe teme educative din 2010. În România prima dezbatere interactivă o va susţine la Cluj în 5 februarie. Simona a creat o metodă educativă proprie – PAF (Partnership Against Fear) şi mai multe jocuri derivate din această metodă. Cel mai cunoscut este jocul hupi-yupi aplicat în mai multe grădiniţe şi şcoli primare din Franţa şi România.
PAF este o metoda în patru paşi destinată părinţilor şi educatorilor. Nu este o metodă şcolară, ci o adevărată aventură ludică, în care părinţii şi copiii, utilizând cunoştinţele şi pasiunile lor, depăşesc frica într-un mod creativ.
Educaţia a fost dintotdeauna o pasiune pentru mine. Primii „elevi” au fost păpuşile, fraţii, verişorii şi vecinii mei. Primele modele, dascălii, părinţii, adulţii din jurul meu.
Cei mai extraordinari dascăli mi-au fost în cele din urmă copiii. Întrebările lor, dificultăţile lor, m-au făcut să caut mai departe şi mai departe, să nu mă opresc la reţelele şi strategiile pe care le văzusem sau citisem. Lucrând cu copiii am realizat ca „modele”, „reţele” pe care eu le copiasem nu funcţionau întotdeauna, nu aveau rezultatele la care mă aşteptam. Aşa am început să caut metode noi, sa inventez. Ca orice om am avut şi greşeli. Dar am învăţat din ele şi mai ales nu m-am oprit niciodată în faţa unui eşec. Dimpotrivă, eşecurile m-au stimulat să citesc mai mult, să învăţ mai mult, să aflu despre metodele educative din alte ţări, din alte culturi”, Simona Iacob. Bihoreanca are o licenţă în ştiinţele educaţiei şi două mastere în antropologie culturală şi art-therapie.
„N-am devenit expert la terminarea facultăţii, cu toate că pe diplomele mele scrie Universitatea Rene Descartes, Paris. Am devenit expert urmând o viaţă întreagă firul unei pasiuni extraordinare: educaţia. Lucrând cu copiii, fiind atentă la problemele lor şi încercând să găsesc soluţiile care să le permită nu doar să-şi depăşească dificultăţile dar să devină mai încrezători în propriile forţe, mai curioşi, mai înţelepţi, mai creativi.
Am lucrat cu copii care sufereau de hiperactivitate, cu copiii abandonaţi, cu copiii sărmanilor aciuaţi în cimitirele egiptene, copiii romi din Paris, dar şi cu copii supradotaţi care aveau nevoie de stimulare pentru a-şi dezvolta creativitatea şi inteligenţa. Am lucrat cu adulţi analfabeţi, cu emigranţi, cu tineri care sufereau de boli grave. De la fiecare am învăţat ceva”, spune expertul în educaţie Simona Le Roy.
Citiți principiile noastre de moderare aici!