Cu avionul, distanța dintre Oradea și Uganda se traduce în peste 5000 km de zbor din Budapesta, cu escală la Istanbul plus alte șapte ore de mers cu mașina odătă ce ai ajuns pe pământul Africii. Adică aproximativ 30 de ore pe drum. Orădeanca Simona Kadas e unul dintre puțini români care a trăit două săptamâni printre oamenii de la marginea junglei, printre cei din tribul Batwa, cunoscuți și sub numele de pigmei.

În tribul Batwa

Fosta atletă Simona Kadas e fără doar și poate o femeie dârză, hotărâtă, călită în atâtea și atâtea ore de antrenament și în atâtea curse, probabil în cele mai dure momente din viață, atunci când tu ești singurul tău adversar. De trei ani își dedică viața acțiunilor umanitare în țară și în străinătate.

Recent și-a văzut un vis împlinit, acela de a oferi o casă unui băiețel, Robert, din Zece Hotare, aflat într-o situație grea, cu ambii părinți bolnavi, dar dornic să învețe.Inima ei a sângerat și a vibrat pentru Robert, iar la câteva zile după care l-a văzut pe Robert în casa promisă, nu a ezitat să plece într-o misiune în Uganda. O misiune care avea să o marcheze profund.

„Când am plecat din Rubuguri, am plâns.Un copil s-a atașat forte mult de mine, eu de el. La plecare mi-am propus să râd…L-am luat în brațe pe Cristofor, un copil de suflet, iar când copilul a început să plângă am plâns toți trei: Cristofor, o doamnă din grup și eu…Eram hotărâtă să nu plâng…I-am promis că mă întorc. E o lecție de viață o astfel de misiune. Cred că m-am maturizat în aceste două săptămâni mai mult decât în trei ani de când fac acțiuni umanitare și de voluntariat.

Am învățat să prețuiesc viața și ceea ce am. Asta fiindcă unii chiar nu au nimic ”, povestește Simona Kadas. Cum iei decizia de a pleca într-un loc pe care nu-l cunoști, dar unde știi că sunt multe nevoi și infinită suferință? „Era visul vieții mele să plec în Africa. Până acum nu am apucat. Simt că acesta e rostul meu, e bucuria pe care o simt, când ajut oameni… Mă uitam foarte mult la documentare despre Africa, la documentare cu marii atleți pe care îi dă Africa, în ciuda faptului că se confruntă cu foamete, cu secetă.

Nu concepeam faptul că deși e atâta apă pe planetă sunt oameni care mor de sete. Am zis că trebuie să descoper dacă asta chiar așa se întâmplă, dacă e real sau nu. Am încercat pe cont propriu să ajung acolo, am întrebat prietenii, erau foarte multe formalități, foarte multe condiții, era foarte greu, chiar și printr-o asociație din Austria am încercat”, spune Simona Kadas. Misiunea de a ajunge în Africa părea imposibilă. Dar misiunea a devenit posibilă prin Misiunea Speranța din Cluj Napoca, care au făcut din Africa o misiune posibilă, așa cum le place să spună.

Uganda, o provocare

Simona Kadas e o prezență activă pe rețelele de socialiazare. E mereu în căutare de noi și noi experiențe, dornică să cunoască oameni. „Deodată, pe facebook a apărut, Dumnezeu știe cum, o doamnă care fusese în Africa. Nu aveam prieteni comuni, dar așa s-a întâmplat. Am luat contactul cu doamna și am aflat că a fost în Africa prin Misiunea Speranța.

Am vorbit cu doamna, mi-a explicat cum ajung acolo, ce trebuie să fac și în trei luni eram pe drum.Vreau să spun, pentru cei care au îndoieli, că în misiune toată lumea e tratată la fel, adică foarte bine, indiferent de religie.Condiția pentru a ajunge în campusul Rubuguri e să-și plătești totul și să poți dona. Când mergi în misiune trebuie să știi că mergi și să cumperi mâncare, hrană”, explică Simona Kadas.

Conform Misiunii Speranța, participanții în misiunea din Ruguburi vor avea ocazia să se implice în proiectele sociale, educaționale și evanghelice dezvoltate în cadrul campusului misionar Rubuguri Hope Mission Campus: lucrarea cu copiii, participare la organizarea programului de duminică, acțiuni de ajutorare a familiilor nevoiașe din Rubuguri, pregătirea mâncării în cadrul programului de hrănire „Feeding Hands” adresat celor săraci, participare la lucrările de construcție, predarea limbii engleze, slujire la cabinetul medical deschis la campus (voluntari cu studii în medicină/farmacie).Uganda e mereu o provocare pentru Misiunea Speranța.

„Participând în cadrul unei călătorii misionare veți arăta în mod practic dragostea lui Dumnezeu pentru cei aflați în nevoie, pentru cei care nu Îl cunosc pe Dumnezeu: pentru oamenii din Rubuguri, Uganda”, e crezul misionarilor.Drumul până acolo nu a fost lipsit de provocări. De la Aeroport până în campus drumul durează 7 ore cu mașina. „Eram foarte obosită și fiindcă în mașina noastră era spațiu, am ales să mă întind pe o banchetă, iar o altă doamnă pe alta.

Cred că am ațipit, când m-am trezit cu o lovitură la cap. Intrasem cu mașina într-o stâncă. Eu aveam un cucui, dar doamna de lângă noi nu îi mai recunoștea pe cei din jur în urma loviturii la cap. Ne-am speriat un pic, fiindcă șoferul și ghidul nostru a trebuit să urce pe un munte pentru a avea semnal la telefon și pentru a chema pe cineva în ajutor. Din fericire totul s-a terminat cu bine, doamna suferise doar un șoc în urma impactului”, și-a început povestea din Uganda, orădeanca.

Dacă plouă drumul spre Ruguburi devine periculos, pentru că fiind un drum de pământ, în timpul ploilor devine foarte alunecos. Multe camioane au rămas împotmolite pe acel drum, dintre care unele încărcate cu oameni, acesta fiind mijlocul lor de transport. De o parte a drumului era un munte masiv, de cealaltă parte o prăpastie de câteva sute de metri.

Cu toate acestea, călătorul e copleșit de frumusețea munților care îl înconjoară din toate părțile, de verdele intens care îmbrăca totul în jur. Ajunși în campusul Rubuguri, un loc despre care se spune că e situate la marginea junglei, misionarii au fost cazați în cabane cu două paturi, în condiții foarte bune, și au aflat „ce putem face, ce nu putem face”.

„În fiecare dimineață duceam de mâncare, la o distanță de 3-4 km, familiilor izolate, în locuri imposibil de mers cu mașina. Locuri greu accesibile. Chiar și pentru mine, o fostă atletă, drumul era o provocare.Le duceam mâncare și ne rugam împreună.Am ajuns la o femeie care se simțea rău, avea ori malaria, ori era însărcinată, după simptome.

Ne-am rugat pentru ea.Te durea sufletul de ce imagine era acolo. Casele lor sunt din pământ, crengi, paie. Nu poți să spui ca sunt case. Nu au paturi. Dorm pe jos au pe câte o pătură. Noaptea e destul de rece, sunt 5-10 grade. Sunt desculți, doar la școală sunt încălțați. Au picioarele pline de noroi, de crăpături, bătătorite.

Ceea ce vreau să spun însă e că acești copii par fericiți în total contrast cu foametea, setea, cu condițiile inumane în care trăiesc. Femeile nu poartă pantaloni acolo, am aflat că ar fi o jignire pentru bărbați. În schimb, ele lucrează și în construcții…Mănâncă orez, fasole, cartofi. Sunt atât de săraci că mănâncă ciorbă din frunze de fasole.Asta le duceam și noi, făină, ulei, pâine, fasole.

Chipurile au expresii vesele, sunt plini de viață, transmit bucurie pentru ceea ce primesc, mulțumire. Copiii nu lâncezesc, se joacă…Și cred că am întrezărit în privirea lor și speranță. Oamenii care aleg să meargă în misiuni, cred că le transmit mesajul că nu sunt uitați, le dau speranță”, consideră Simona Kadas.

Sărăcia din cel mai bogat ecosistem

Satul Rubuguri se află la granița Parcului Național Impenetrabil Bwindi, considerat o casă a gorilelor montane. Aproximativ 1000 de gorile trăiesc acolo, sunt specii despre care se spune că au 95% din ADN-ul uman. Situat în sud – vestul Ugandei, Parcul Național Impenetrabil Bwindi se întinde pe o suprafața de circa 32 ha.

Având în apropiere Parcul Național Virunga și Valea Marelui Rift, parcul este situat de-a lungul frontierei cu Republica Congo. Inclus în Lista Patrimoniului Universal UNESCO, parcul este considerat unul dintre cele mai bogate ecosisteme ale Africii, parcul găzduiește circa 120 de specii de mamifere, peste 340 de specii de păsari, peste 200 de specii de fluturi, circa 160 de specii de arbori, peste 100 de specii de ferigi.

Multe dintre speciile animale dar și dintre cele de floră sunt specii pe cale de dispariție.UNESCO avertizează că gorilele sunt în pericol din cauza temperaturilor ridicate și a defrișărilor din pădurea tropicală. Misiunea Speranța se implică de mai mulți ani în proiecte de ajutorare, care să producă acestor oameni nu doar o bucurie trecătoare, ci care să ducă la îmbunătățirea condițiilor de viață pe termen lung.

De aceea, inițial 10 căsuțe au fost construite pentru familiile Batwa în intervalul 2014-2015 în Rubuguri, prilej cu care s-au plasat și tăblițele inscripționate cu numărul acestora și regiunea. Este nevoie de multe case în care acești oameni să își adăposteasca familiile, de aceea construcțiile continuă. Misiunea Speranța a atras fonduri pentru construirea bisericii din Rubuguri.

O placă pe care s-a inscripționat numele bisericii, dar și o notă de mulțumire pentru acele comunități de credincioși care au contribuit la construirea acesteia stă mărturie că cei din trib nu au fost uitați.Primul pas a fost făcut prin decizia Misiunii Speranța de a-l susține pe Daniel Mureșan ca misionar în Uganda, începând cu luna decembrie 2015. Al doilea pas făcut în acest sens a fost cupărarea unui teren în Rubuguri, unde a fost construită o bază care cuprinde o școală pentru 400 de copii, o clinică medicală, un orfeliant pentru 100 de copii, precum și o casă de locuit pentru misionarul delegat să urmărească stadiul proiectelor existente precum și a celor care urmează să fie implementate.

În școală, spre exemplu, până acum stăteau înghesuiți 6-7 copii într-o bancă, în săli construite din tablă și niște pari groși. Misionarii și-au propus să le ofere acestor copii posibilitatea de a primi educație într-un mod adecvat, pentru că mai apoi, atunci când vor fi mari, educația să îi ajute să își câștige existență. Tălpile copiilor au ajuns deja atât de bătătorite, încât par că nu mai simt pietrele sau răceala din timpul ploilor.

Mulți dintre ei nu mai au părinți, nu mai au pe nimeni care să le asigure condiții mai bune. Adulții care trăiesc în zonă nu au unde munci, astfel că de multe ori trăiesc la mila altora. Faptul că Misiunea Speranța a angajat câteva zeci de persoane care să muncească la construcția campusului misionar a fost o adevărată minune pentru ei. Acum, o parte din ei pot aduce un venit acasă.

Concediul ca misiune

„Misiunea Speranța a construit un spital, a dat de lucru zecilor de oameni, unii lucrează în construcții, alții spală haine la școală. Periodic, aici vin voluntari. În grupul în care am fost eu au fost și români din Anglia, Franța, Norvegia, din toată țara. Unii veniseră a treia, a patra oară. Alții erau prima data ca și mine. Sunt oameni cărora Uganda le-a atins sufletul.

Vacanțele lor sunt prilej pentru a veni aici”, spus Simona Kadas. Unii dintre ei copii erau acoperiți de noroi pe tot corpul, dar aveau un zâmbet dulce și vindecator. Misionarii au văzut imagi cu copii care își duceau frățiorii și surorile în spate kilometri întregi, și copii de 4-5 ani cărând cărămizi pe cap. Orădeanca spune că oamenii care se îmbolnăvesc acolo nu au nici o șansă să trăiască în lipsa sprijinului oferit de voluntari.

Ambulanțele nu există, iar unii oameni nu au fost niciodată la medic. De multe ori primesc medicamente după priceperea voluntarilor, la biserică sau în cabinetul medical. „Am fost la spital, nu pot descrie ce am văzut. Într-o parte sunt femeile, în alta bărbații, toți în același salon, indiferent de boli.M-a impresionat situația unui tânăr de 17 ani. Era invalid, în scaun cu rotile. Fusese la pădure unde căzuse un lemn peste el. Era îngrijit de voluntari, avea numeroase răni din cauza statului în pat.

Voluntarii îl schimbau, cineva îi cumpărase cârje, dar trebuia să mai facă o operație. Zilnic, acolo mor femei care nasc din cauza condițiilor mizere. 5-6 femei care născuseră se aflau în aceeași încăpere cu copiii. Multe cupluri au SIDA, care e transmisă și copiilor. Nu sunt diagnosticați, se știe că acel om ar putea fi bolnav de SIDA. Multe dintre fete abandonează școală după ce le mor părinții și practică prostituția”, spune Simona Kadas.

Pigmeii care nu au fost niciodată la doctor

Primii misionari care au ajuns la Ruguburi au ajuns la concluzia că populația de pigmei din această zonă nu a beneficiat niciodată de un control medical de rutină, mulți dintre ei suferind de afecțiuni ușoare, care s-au agravat din cauza lipsei unui tratament simplu. Echipa medicală a venit pregătită cu tot ce era necesar pentru tratarea unor afecțiuni minore, având în trusă medicmante contra durerii, febrei, contra răcelii, antispastice si alte medicamente pentru probleme digestive, soluții antiseptice, unguente, pansamente și vitamine. Fiecare a beneficiat de asistență medicală și tratament în funcție de problemele de sănătate pe care le semnalau, în timp ce majoritatea copiilor au primit vitamine.

Simona Kadas spune că a fost marcată de bucuria copiilor la vederea dulciurilor. Misionarii povesteau că inițial unii copii nu știau cum să desfacă ambalajul unei acadele, pentru că nu au mai mâncat niciodată așa ceva.Simona Kadas povestea că leit motivul pe care l-a auzit din partea copiilor a fost „Give my swety, Give my money”. Orădeanca a fost însă plăcut impresionată de vizita la școală unde voluntarii sunt profesori, iar directorul era un om cultivat.

„Toți copii știu limba engleză, nu sunt primiți la școală dacă nu sunt curați. O dată pe săptămână, copiii sunt tunși, li se taie unghiile”, explică Simona Kadas ritualul din campus. Lângă școală se construiește orfelinatul pentru copii. „În fiecare sâmbătă se face mâncare pentru copii, orez, ciorbă de fasole, o cană de apă. Copiii se adună, stau la rând să primească o cană de apă.Mănâncă fără tacâmuri, cu mâna”, a povestit Simona Kadas. Acolo, orădeanca a descoperit tabloul unei copilărie pe care nu ar fi dorit să o vadă.Unii dintre copiii care stăteau la rând pentru mâncare erau acoperiți de noroi pe tot corpul, dar nu le lipsea zâmbetul.Unii aveau râie.

În Uganda copiii se cresc singuri, unii pe alții. Mulți dintre ei nu sunt îngrijiți de adulți, bebelușii nu au pampers și de multe ori stau cu toate hainuțele ude până vin mamele lor să vadă de ce plâng sau ce probleme are un copil plin de murdărie întărită pe haine, cu boli despre care tu nu știi aproape nimic, vin la tine să te joci cu ei și să îl iei în brațe. Simona Kadas nu e ezitat să ia în brațe o fetiță bolnavă de SIDA.

„Numele ei este Miracle, și are 2 anișori. Din păcate părinții ei sunt infectați cu HIV, așadar este și ea purtătoare. Multe țări din Africa se luptă cu sărăcia, care creează un climat prielnic răspândirii SIDA. Mulți locuitori suferă de malnutriție, iar centrele medicale sunt puține. O consecință tristă este numărul mare al copiilor care rămân orfani deoarece părinții lor mor de SIDA.

Pe lângă pierderea părinților acești copii trebuie să poarte și ei stigmatul bolii. Mulți dintre cei orfani abandonează școala și încep să se prostitueze, astfel boala profilerează.Dumnezeu să îi aibă în pază! ”, și-a notat Simona Kadas. Sufletul i-a fost invadat de sentimente puternice, capul de gânduri care nu i-au dat pace. E imposibil să nu te întrebi :„Oare cât va trăi? Oare părinții ei vor muri repede? A cui va fi după moartea lor? Cine va îngriji de ea?” Întrebări care nu au răspuns.

Simona Kadas spune că a luat în calcul să adopte un copil din Rubuguri. Dar formalitățile fac aproape imposibilă adopția. În Uganda, principala ocupație a femeilor este să facă rost de hrană. Mâncarea înseamnă viață. De obicei mănâncă o masă pe zi. Dacă o zi nu au ce pune în farfurie, rabdă de foame, atât ele cât și copiii lor. „Nu am văzut decât oameni piele și os în Rubuguri”, spune Simona Kadas. La fel ca Estera Pîrv

Manager Proiecte Externe la Asociația Misiunea Speranța, Simona Kadas spune că a primit lecții de viață extrem de valoroase: lecția mulțumirii și lecția sacrificiului. Nu au fost lecții noi însă abia acum le-a înțeles cu adevărat profunzimea”, consideră Simona Kadas. Orădeanca nu a uitat să le vorbească copiilor din Rubuguri despre sport. „Știu că ei au nevoie de mâncare, înainte de a le vorbi despre o viață sănătoasă.

Am organizat o cusă de alergare pentru copii din clasa I și cei de clasa a doua. Le-am dus copiilor tricouri personalizate. I-am premiat pe primii zeci, le-am dat bani ca să își cumpere dulciuri. A fost ceva deosebit pentru ei. Dulciuri mai primiseră, dar bani nu…Mă simt împăcată sufletește că am reușit să aduc un strop de fericire , de bucurie acestor copii. Visul meu e să ajung în Tanzania, Cambodgia”.

Simona Kadas, inspirată de documentarele din țările sărace cu podișuri înalte care prezintă cum se nasc mari campioni olimpici din copii care nu au nici pantofi de sport, și-a propus să ria antrenamentele și să ajungă într-o astfel de tabără unde se pregătesc viitorii recordmani mondiali. Va fi o nouă misiune de suflet.

Cei care doresc să sprijine misiunea din Uganda o pot face prin rugăciune pentru protecție, înțelepciune și îzbândă în munca pe care misionarii o au de făcut, prin donații financiare (detalii pe site-ul Misiunii Speranța:www.misiuneasperanta.ro), prin voluntariat în Uganda (pentru detalii și înscrieri trimite email la: parteneriat@speranta.ro).