Desigur, scormonind prin niscaiva dicţionare, folosind cuvinte de împrumut cât mai bombastice, aşa cum şi le doresc toţi cei ce vor să şi le pună pe frunte la onomastici, lipite cu clei şi pudrate cu talc. Dar Teatrul din Oradea este pentru mine teatrul din mijlocul lumii, scena sacră, primordială, unde am văzut pentru prima oară luminile aprinzându-se după al treilea gong şi străluminând o lume fantastică, cu adevăr şi minciună, cu arlechini şi conţi, cu zei şi dobitoace… De la balcon – unde pentru elevii din internate întotdeauna e mai cald chiar la propriu şi chiar la pungă – ce n-am văzut în marea oglindă a scenei, în marea oglindă care este teatrul şi care încă din „Hamlet” e pusă „în faţa naturi”?
Aproape am descoperit şi frigul din orele de meditaţie de la Şcoala Normală „Iosif Vulcan” şi foamea zilelor de după război, şi gloria anilor tineri şi inocenţi la Liceul „Emanuil Gojdu”, primele versuri, primele iubiri… Cine nu-şi aminteşte de grozavii actori Simionescu şi Giurgiuveanu? Ne stricam de râs, cum se spune, puri, cum se mai spune şi cum şi eram. Dar de Olimpia Didilescu şi soţul ei? Dar de reclamele de pe cortină?… Vrea Mircea Bradu, directorul de acum al teatrului, să-i trimit alte vorbe decât nişte amintiri naive de elev? Dar mie îmi place tot timpul să mă duc la teatru ca un elev, fără prejudecăţi şi fără ifose şi fără carneţele pe care să dau note cuiva. Şi când teatrul a devenit mai nonrealist sau când şi-a ascuţit săbiile şi a ajuns mai crud sau mai lilial, sau mai abstract, sau mai acut, scena din scânduri n-a încetat să fie un miracol pentru cei de la balcon, pentru cei ce nu se cred mandarini şi nu vin să fie văzuţi, ci să vadă anonimi, îndrăgostiţi de magia cuvintelor şi jocul semnelor ce se numesc actori şi au şi nume pe afişe.
Câte premiere, câte succese au fost în aceşti ani, câte dulci încercări mai amărui decât o ciocolată cu lapte, câţi au debutat aici, câţi au păşit pentru ultima oară pe această scenă şi pe scena mare a lumii, câţi regizori şi-au aruncat şapca sau pălăria în aer, câţi şi-au strivit cravata sub călcâi, câte fete au zâmbit pentru prima oară lumii, câte lacrimi au curs pe această frumoasă scenă?! Cine a numărat totul, cine a cântărit totul? Poate doar noi, spectatorii, noi cei care îi răsplătim cu aceeaşi monedă şi pe cei ce mor, şi pe cei ce înving pe scenă, cu aplauze, cu frenetice aplauze. Dar în 50 de ani cine a numărat câte aplauze au fost în acest templu de la Oradea. Daţi-mi voie, şi mie, ca, de la balcon, în numele celor de la balcon, să vă aplaud, iubiţi sărbătoriţi, oameni ai teatrului, actori, regizori, peruchieri, scenografi, daţi-mi voie să vă aplaud de la balcon, stimaţi prieteni ai vieţii noastre!”*
Şi acum, la şase decenii de la înfiinţarea secţiei române, sub zodia Reginei Maria, nu avem decât să reafirmăm dragostea noastră de elevi, neîntreruptă, la atâţia ani de fericite premiere pe scena teatrului orădean şi aceleaşi sentimente călduroase faţă de oamenii scenei actori, regizori, peruchieri, scenografi, electricieni, sufleuri stabiliţi la Oradea…
Să ne vedem la 100 de ani!
Acad. Dumitru Radu Popescu
Bucureşti, 26 noiembrie, 2015
Citiți principiile noastre de moderare aici!