Nail Ertoğrul şi-a cunoscut soţia, orădeancă, în oraşul portuhghez Covilhã, în urmă cu şase ani, în cadrul mobilităţii Erasmus. El era student la Sociologie la Universitatea Dumlupinar din oraşul turc Kütahya, iar ea era studentă la Arte, în Oradea. În 2020, Nail a beneficiat de o mobilitate Erasmus la Târgu Jiu, apoi a plecat ea cu Erasmus în Istanbul.

Nail avea „paşaport verde”, o facilitate datorată tatălui său, care este ofiţer de stat în cadrul Căilor Ferate Turce. Asta i-a permis să călătorească cu uşurinţă între România şi Turcia sau oriunde în Europa, fără să aibă nevoie de viză. În 2022, după absolvirea facultăţii, Nail şi-a îndeplinit serviciul militar obligatoriu, timp de o jumătate de an. În urma unui curs, în 2023 a obţinut certificatul pentru consiliere de familie, consiliere studenți și consiliere educațională. După ce a împlinit 25 de ani nu a mai putut beneficia de paşaport verde, aşa încât a trebuit de fiecare dată să aplice pentru viză. Pentru a fi alături de prietena sa, a încercat să obţină viză de lucru în România, dar orice interviu reuşit s-a soldat cu un eşec, din cauza birocraţiei complicate legate de Turcia.

În august 2024 s-au căsătorit, Nail obţinând permis de şedere în România, cu drept de muncă. De atunci locuieşte în Oradea. Se orientează momentan pe workshopuri în limba engleză de dezvoltare personală, ore de limba engleză pe platforma educaţională turcă Mahalle Mektebi, dar îşi doreşte să se dezvolte pe partea de consiliere.

– Cât de grea a fost decizia de a te muta din Turcia în România?

Nail Ertoğrul: Sincer, a fost destul de greu. La început a fost uşor să stau în România, pentru că perioadele de şedere erau răsfirate de-a lungul anului, şi vorbim aici de o perioadă de 4-5 ani. A fost greu pentru că eram prins între două ţări. Nu puteam să construiesc ceva acolo, pentru că tot timpul eram în minte cu faptul că voi pleca, dar nu puteam construi nimic nici în România, pentru că nu puteam fi aici din cauza numeroaselor documente necesare. Aşadar, era complicat să mă stabilesc într-un loc pentru a porni ceva, lovindu-mă constant de problema limbii, de crearea de relaţii. Mai intervin apoi oamenii, felul de viaţă, impactul cultural, lucruri cu care mă confrunt şi acum. A trecut aproape un an şi în continuare simt că mai am mult de construit.

– Cum a reacţionat familia ta când ai anunţat că te muţi în România?

Nail Ertoğrul: Au fost destul de împăcaţi cu ideea, pentru că dintotdeauna le-am spus că voi pleca oriunde viaţa mă va duce. Erau obişnuiţi cu faptul că mă voi muta altundeva, nu neapărat pentru că îmi doream o ţară anume, ci pentru că îmi doream să găsesc altceva, nu să iau ceea ce aveam la îndemână.

– Sunt atât de diferite culturile noastre. Nu ţi-e dor de ţara ta din punctul acesta de vedere?

Nail Ertoğrul: Sigur că da. Acum, de Ramazan (n.red. – postul obligatoriu pentru musulmani), a fost cel mai evident pentru mine. În Turcia simţi că e Ramazan chiar şi pe stradă, restaurantele și terasele fiind goale. Toată lumea acolo e apatică, morocănoasă pe timpul zilei, din cauza postului, fiind un lucru obişnuit. Nimeni nu interacţionează cu nimeni, fiecare îşi vede de programul lui. Sunt şi câteva ocazii când oamenii se vizitează, după apus, la masa de seară. Deseori mergeam la prietenii de familie, la vecini, la rude. Aici, fiind singur, fără oameni în aceeaşi situaţie ca şi mine, a trebuit să îmi creez acel mediu specific, şi a fost mai greu decât m-am aşteptat. În plus, în Turcia tradiţia religioasă este mult mai prezentă în vieţile noastre, aici este mai estompată.

– De ce în Ramazan, în timpul zilei se ţine post negru, fără mâncare, fără apă, fără ţigări, dar apoi ai voie să consumi toate acestea pe timpul nopții, între apus şi răsărit?

Nail Ertoğrul: Sunt mai multe aspecte, atât religioase, cât şi de sănătate. Postul este un timp în care îţi testezi răbdarea, îţi poţi antrena puterea voinţei. De asemenea, luna de Ramazan este o lună a generozităţii, a carităţii. În vremea cinei, trebuie să te asiguri că toată lumea are de mâncare: omul de pe stradă, vecinul, rudele… Atunci când ţii post, eşti conştient de faptul că sunt mulţi care chiar nu au ce să mănânce şi poţi empatiza mai uşor. Realizezi că tu ai mâncare acasă, iar atunci când apune soarele, ai ce să pui în farfurie. Dar sunt oameni care nu au defel. Şi atunci trebuie să te asiguri că până şi ei au ce să mânânce. În Ramazan se mai obişnuieşte, măcar o dată, să se dea cuiva o anumită sumă de bani, echivalentul preţului unei mese pe zi. În plus, postul e sănătos, este bun pentru a ajuta digestia, pentru a-ţi curăţa organismul, ajută mental atunci când vrei să îţi implementezi o rutină în viaţa ta. De exemplu, vrei să te laşi de ţigări, sau vrei să te apuci de sport. E un timp pentru tine să realizezi ce altceva poţi să fii, ce altceva poţi să faci pentru tine. Poţi să devii conştient de trupul tău, de mintea ta, de viaţa ta şi cum poţi să le îmbunătăţeşti.

– Şi totuşi, de ce se ţine postul ziua, iar noaptea nu?

Nail Ertoğrul: Pentru că în timpul zilei provocarea e mult mai mare. Noaptea în general dormi, în schimb ziua eşti activ. Ziua eşti conştient, poţi lupta împotriva tentaţiilor tale. De exemplu, să mănânci este de fapt un instinct. Practic, încerci să îţi abstractizezi latura animalică, iar ceea ce rămâne e ceea ce te face uman. Aşadar, te antrenezi să rezonezi mai mult cu latura ta umană şi e mai normal să o faci pe timpul zilei, nu pe timpul nopţii.

– De când ai început să ţii postul?

Nail Ertoğrul: De când eram copil, de pe la 9-10 ani. Atunci nu era obligatoriu, dar îmi plăcea dinamica din jurul meu şi o consideram o competiţie între mine şi surorile mele mai mari, să vedem cine reuşeşte să îl ţină până la capăt, aşa cum trebuie. La modul serios am început să îl ţin de pe la 14-15 ani.

– După o lună de post, urmează Ramazan Bayrami, sfârşitul postului. S-a încheiat duminică postul pentru tine.

Nail Ertoğrul: Da, ceea ce înseamnă că după post urmează trei zile de sărbătoare. Oamenii se întâlnesc, îşi vizitează rudele, mai ales pe cei mai în vârstă din familie. E o dinamică foarte plăcută.

– Neavând aici moschee, e suficient să te rogi acasă?

Nail Ertoğrul: Da. Te aşezi pe jos, pe ceva curat, cu faţa spre Mecca. Dacă nu ai condiţiile necesare, nu e obligatoriu să ajungi la o moschee.

– De când eşti în Oradea, ţi-ai făcut prieteni? Cum te-a primit lumea ca străin?

Nail Ertoğrul: E foarte complicat. 90% dintre actualii mei prieteni îi am datorită soţiei mele. Încă nu am reuşit să îmi creez propriul anturaj. De obicei îmi făceam prieteni la şcoală sau la muncă, dar aici e ciudat să vorbesc cu lumea în engleză, pentru că deşi mulţi cunosc limba, de multe ori e totuşi un impediment în a ne apropia mai uşor. Se va întâmpla, dar durează un pic mai mult decât mă aşteptam. Am început să învăţ limba română, dar merge destul de încet pentru că e complicată pentru mine, se învaţă diferit, cuvintele se pun altfel. Dar dacă ascult oamenii, înţeleg despre ce vorbesc. Şi românii sunt destul de deschişi faţă de străini, mă bucur că majoritatea cunosc limba engleză, comparativ cu turcii. Oradea e un oraş turistic, am auzit mulţi străini în oraş. Mi-ar plăcea să cunosc mai mulţi străini care stau aici, interesaţi în a-şi face prieteni. Lipsesc locuri unde astfel de oameni ne-am putea întâlni, am putea interacţiona, am putea face lucruri interesante împreună.

– Ce îţi place cel mai mult în România şi de ce anume ţi-e cel mai dor din Turcia?

Nail Ertoğrul: Ce îmi place cel mai mult în România este faptul că oamenii sunt atât de deschişi faţă de diverse lucruri. De exemplu, dacă încep să vorbesc în engleză cu cineva, nu li se pare ciudat, nu mă întreabă cine sunt sau ce caut aici, ci pur şi simplu îmi răspund natural, în engleză. Un alt lucru care îmi place aici este faptul că oamenii sunt mult mai orientaţi spre natură. Găseşti uşor pe cineva cu care să faci drumeţii pe munte, să te plimbi prin pădure, să faci ciclism, oamenii sunt mult mai aventurieri. Iar din Turcia îmi lipseşte încrederea şi siguranţa în oameni. De exemplu, în Turcia dacă am un rucsac şi am timp să mă plimb într-un oraş dar vreau să îmi las undeva bagajul greu pentru câteva ore, pot să intru într-un magazin oarecare şi să îl rog pe vânzător să aibă grijă de el. Îmi va spune să îl pun într-un colţ, pentru că nimeni nu se va atinge de el, şi după câteva ore îl voi găsi tot acolo. Oameni pe care nu îi cunoşti sunt dispuşi tot timpul să te ajute în diferite situaţii. Oriunde m-aş afla mă face să mă simt în siguranţă, fie că sunt în Istanbul sau în oricare alt oraş. Şi eu, dacă vedeam un străin chinuidu-se cu un bagaj greu, eram imediat dispus să îl ajut, să îi explic orice lucru. În Turcia mi-e foarte uşor să pornesc o conversaţie cu un om pe care nu îl cunosc, să bem un ceai împreună. Şi în România poţi intra în vorbă cu străini, de felul lor sunt ospitalieri, dar în Turcia e la un alt nivel, implicarea e alta. Şi mai e un lucru. În Turcia, dacă privesc un om, îmi dau seama de stereotipruile pe care le are, de ce fel de persoană este, în schimb în România încă e o provocare să îmi dau seama de felul oamenilor, de stilul de viaţă pe care îl au, să îi „citesc”. Ca sociolog, încă studiez stereotipurile românilor, felul cum funcţionează societatea, conexiunile invizibile dintre oameni.