Precub Attila este Restaurator IA (lemn, sculptură lemn) la Muzeul Ţării Crişurilor – Complex Muzeal. Prin mâna lui au trecut zeci de obiecte aparţinând instituţiei muzeale, de la căruţe din lemn la cutii muzicale, vizitatorii putându-le admira restaurate pe majoritatea în expoziţiile permanente ale secţiilor Istorie, Artă şi Etnografie.

A învăţat meserie de la tatăl său şi de 25 de ani lucrează cu lemnul. Tatăl său, Precub Ladislau, a lucrat la mai multe fabrici de mobilă, a fost şi sculptor, în anii ’80 a lucrat mai mult pentru Bucureşti, iar din 1991 a fost restaurator lemn la Muzeul Ţării Crişurilor.

Precub Attila a terminat în 2005 Facultatea de Arte Vizuale din Oradea dând examenul de licenţă cu o comisie din Bucureşti. A făcut doi ani practică la Muzeul Ţării Crişurilor, în Palatul Baroc. S-a înscris apoi la cursuri de atestat pe care le-a făcut la Bucureşti, la Ministerul Culturii.

La Muzeul Ţării Crişurilor lucrează ca restaurator din 2008, preluând postul de la tatăl său. După angajare a restaurat tot mobilierul din Muzeul Memorial „Aurel Lazăr” şi pe cel din Muzeul Memorial „Iosif Vulcan” şi a lucrat apoi şi pentru mobilierul din Muzeul Memorial „Ady Endre” în perioada în care a fost renovată clădirea. În 2021 şi-a dat examenul pentru diploma de expert. Ca temă de cercetare a avut „Tehnici vechi de execuţie a mobilierului stil, sculptură-intarsii”.

Despre restaurare Precub Attila explică faptul că aceasta implică o serie de măsuri de intervenţie de forţă majoră obligatorie în cazul în care opera de artă sau al gen de obiect muzeal se găseşte într-o stare de degradare atât de mare încât este ameninţat cu distrugerea totală. Restaurarea nu înseamnă a face opera de artă mai frumoasă, ea constă în aplicarea unor tratamente, tehnici de execuţie, înlocuiri, completări, consolidări, finisări, care să îi asigure piesei o rezistenţă îndelungată.

[eadvert]

„Etică deosebită faţă de obiectul muzeal”

Ritmul accelerat al restaurării, aplicat pe scară largă, poate fi de multe ori chiar dăunător, spune expertul. De aceea, în această activitate se autorizează numai personal atestat cu o foarte mare experienţă în domeniu. „Profesiunea de restaurator impune o etică deosebită faţă de obiectul muzeal, să conserve tot ce este autentic, fără să introducă materiale sau să folosească procedee prin care ar putea risca să fie ulterior confundată lucrarea cu opera de artă”, explică Precub Attila.

Pentru a se putea aplica în mod corect intervenţiile de restaurare asupra obiectului muzeal autentic, se impune în primul rând cunoaşterea structurii materialelor de execuţie, a tehnicilor manuale şi mecanice: croire, îmbinare, strunjire, intarsiere, pictare, impregnare, integrare cromatică şi finisare.

Trebuie respectate cu sfinţenie principiile restaurării. Se păstrează în totalitate părţile originale din obiect, se folosesc materiale similare celor originale sau materiale care să aibă proprietăţi fizico-mecanice cât mai apropiate de cele originale. Se folosesc doar materiale reversibile, care pot fi îndepărtate ulterior fără a afecta starea obiectului. Nu se fac completări dacă lipseşte mai mult de 50% din original.

Înainte de restaurare, bunul cultural este cercetat din punct de vedere fizic, chimic şi biologic în vederea stabilirii deteriorărilor şi a metodologiei de restaurare. Apoi, restauratorul întocmeşte dosarul de restaurare pe care îl prezintă împreună cu obiectul comisiei de restaurare, care se compune din personal de specialitate acreditat, şeful laboratorului de restaurare, muzeografi, conservatori. Comisia analizează, avizează şi aprobă metodologia de restaurare.

Lupta cu cariile şi fungii

Lemnul vechi este afectat de multe ori de insecte sau fungi. Urmează un tratament de dezisectare şi dezinfectare utilizând solvenţi testaţi, destinaţi special acestei operaţiuni, după care piesa va sta în carantină timp de 30 de zile, izolată în folie închisă etanş pentru a elimina prin gazare insectele şi bacteriile.

Curăţirea se face prin procedee chimice, cu substanţe testate care nu afectează lemnul. După această operaţiune se trece la restaurarea propriu-zisă a obiectului în urma căreia acesta îşi redobândeşte aspectul şi funcţionalitatea iniţială.

Trebuie lucrat cu mare grijă lemnul. Curăţirea nu se face cu hârtie abrazivă ca să se păstreze tot ce se poate din lemn. Cariile se tratează cu soluţie specială prin pensulare sau prin injectare în canaluri. De obicei, la piesele etnografice se lasă găurile de la carii aşa cum sunt, nu se chituiesc. După soluţia anti-carii se mai foloseşte o soluţie de consolidare care intră adânc în lemn dându-i elasticitate, după care se finisează cu ceară.

Dacă mobilierul are balamale din metal, înainte de restaurare se dau jos şi dacă au lăsat pete de rugină pe lemn se curăţă uşor cu pâslă abrazivă doar mizeria de la suprafaţă. La mobilier se pot folosi chituri, după care se băiţuieşte şi se finisează cu shellac, care este o răşină naturală.

În afară de mobilier, prin mâinile lui Precub Attila au mai trecut numeroase piese etnografice (mobilă ţărănească, semănător, căruţă, presă de struguri, cadă, zdrobitor de struguri, o bicicletă din lemn) dar şi piese pentru secţia de istorie cum sunt ceasurile cu pendulă sau cutiile muzicale.

 

Biblioteca cu intarsii din fildeş

Acum lucrează pentru secţia de Artă la o bibliotecă italiană din a doua jumătate a secolului XIX. Autorul este Ferdinando Poligani şi fiii Giuseppe, Paolo şi Carlo, din Milano. Firma lui Ferdinando Poligani avea sedii în Pistoia şi Milano și a înflorit în anii 1860-1870. Poligani s-a specializat în piese arhitecturale cu influență barocă, adesea incrustate cu figuri de fildeș gravate.

Biblioteca din laboratorul restauratorului este din lemn de paltin şi lemn de brad, cu furnir de paltin cu intarsie de fildeş gravat. Restaurarea piesei a început din vremea când sediul muzeului era în Palatul Baroc, după care a trebuit să fie împachetată pentru mutare. Acum, la noul sediu a terminat de restaurat partea de jos a bibliotecii. Urmează completarea unor şipci profilate, curăţarea intarsiilor de fildeş şi apoi finisarea prin lăcuire.

De la secţia de a Etnografie, se află în atelier o „rugă de lemn” din gorun cioplit şi sculptat, din 1942, care provine din Bocsig, judeţul Arad, zona etnografică Crişul Alb. Restauratorul mai lucrează şi la o piesă a Secţiei de Istorie. Este vorba de un birou eclectic datat la începutul secolului XX, care are şi o măsuţă şi un scaun, dar şi la hambar în care se ţinea grâul, pentru secţia Etnografie.

Candelabrul cu 16 braţe

Cea mai interesantă piesă care i-a rămas în minte a fost prima pe care a restaurat-o când a ajuns la muzeu, în 2008. S-a întâmplat chiar după ce s-a deschis după renovare Muzeul Memorial „Aurel Lazăr”. A avut de restaurat un candelabru din lemn cu 16 braţe dispuse pe două nivele, datat din a doua jumătate a secolului XIX, o piesă unică, foarte interesantă.

Candelabrul a fost achiziţionat în 1970 de la un colecţionar orădean, V. Jakabovits, în vederea decorării Salonului Festiv al Muzeului Ţării Crişurilor din Palatul Baroc. Piesa a îndeplinit atât o funcţie utilitară cât şi una estetică până la finele anului 2008, când spaţiul a intrat în proprietatea Episcopiei Romano-Catolice de Oradea.

Piesa în formă conică era executată în manieră neoclasică. Era atacată de carii şi mucegai, două dintre braţe erau rupte, şi a trebuit să fie demontat complet, curăţat de lacul învechit care era exfoliat, tratat, iar braţele reataşate. După restaurare, candelabrul a fost destinat să decoreze una din sălile de bază din cadrul Muzeului Memorial „Aurel Lazăr”.

Precub Attila îşi aminteşte şi acum de acest candelabru nu doar pentru că era interesant dar mai ales pentru că era prima piesă pe care a restaurat-o la muzeu. În fiecare obiect restaurat a rămas legată o fărâmă de suflet, spre bucuria celor care acum le privesc în toată frumuseţea lor în expoziţiile permanente ale Muzeului Ţării Crişurilor – Complex Muzeal.