Aşa începe story-ul unei curse de succes a pilotului orădean Andrei Mitraşca, la Mount Washington.
Doi ani la rând – 2014 și 2015 – a participat la cel mai periculos traseu de raliu de coastă din munţi: Pikes Peak, cunoscut ca „raliul către nori”.

Andrei Mitraşca e singurul român care s-a încumetat să intre în cursă. În acest an a ales Mount Washington şi şi-a îndeplinit un vis. Pikes Peak e cunoscut şi ca „raliul către nori”, tocmai pentru că piloţii trebuie să se întreacă pe creasta munţilor, iar o simplă greşeală de pilotaj poate duce maşina sute de metri în gol.

„În State, Mt. Washington este a doua cursă de viteză în coastă ca importanţă după Pikes Peak şi se aleargă încă din 1904. Are 12 kilometri, din care un kilometru şi jumătate este încă macadam. Se pleacă de la 500 m altitudine şi se ajunge la aproape 1.900 m altitudine, ceea ce ar trebui să fie ok pentru Ruxi, căreia nu-i place nicicum să «respire» la peste 3.000 m”, a scris pilotul orădean pentru autorally.

Pentru cei neavizaţi, Ruxi e maşina lui de curse, un Seat Ibiza Cupra Diesel, cu care participă şi la competiţiile din România. Maşina a stat în ultimii doi ani însă în garajul unui concurent de la Pikes Peak, Steve Goeglein.

În perioada în care s-a pregătit pentru cursă, pilotul orădean a ţinut un jurnal pe care l-a publicat pe autorally. Acolo a descris fiecare clipă dinaintea cursei, momentele pe care le-a trăit cu intensitate maximă după principiul „totul sau nimic”, ori „acum, ori niciodată”.

A vorbit despre dificultăţi: „Va trebui să fac rost de o platformă, să-i fac o mică revizie Ibizei şi, după ce ne uităm la cursa de la Pikes Peak, să o luăm încet către cursa de la Mt. Washington… Să fii la Pikes Peak, să ştii că o să te întorci să concurezi aici, să aştepţi să concurezi la o altă cursă internaţională, să ştii că, orice se întâmplă, ai încercat exact ceea ce trebuia să încerci… Nu ştiu ce o să găsesc la această cursă. Nu îmi fac nicio iluzie, pentru că se pot întâmpla atâtea lucruri neprevăzute, încât pentru moment singura mea grijă este să ajung la start…”, scria pilotul orădean, destul de circumspect.

Andrei Mitraşca cunoştea foarte bine condiţiile de concurs, dar şi faptul că cei care intră în astfel de curse o fac la volanul unor monştri pe patru roţi. Mai cu seamă că în 2015 Ruxi avusese mari probleme tehnice, iar pilotul român a trezit atunci admiraţia presei din America pentru maniera în care a reuşit să termine cursa. „… O să mă descurc în categoria mea, Prepared2, unde sunt maşini cu două roţi motrice cu motoare de până la 2,5 l turbo sau până la 6.0l aspirat. Sunt două Porsche-uri, două BMW-uri M3, un SAAB, un Fiat 124 Abarth, un Golf, un Camaro, un Opel Ascona şi un Datsun. Cu puţin noroc, nu iau bătaie de la toţi. Dar mai întâi să ajung să mă bat. Cine ştie ce a făcut Ruxi în ultimii doi ani, dacă s-a îmbolnăvit, dacă s-a anchilozat…”, nota destul de neîncrezător Andrei Mitraşca.

„Oricum, este cursa mea pe anul ăsta şi singura şansă să fac un rezultat sportiv în 2017”, era convins orădeanul. Sprijinul financiar primit de pilot – primul român care încercase să cucerească Pikes Peak – e modest, dar nesperat. Cu ajutorul lui Bogdan Talasman, ACR a acordat 10% din suma pe care Andrei Mitraşca o avea la el. Dunlop a fost furnizorul său de anvelope şi Avia Motors i-a acordat exact câte zile libere a cerut.

Momente care îţi taie respiraţia

Andrei Mitraşca a trecut apoi prin momentele acelea în care ai da aproape orice ca să iasă bine. Şi l-au îmbărbătat vorbele tatălui său. „Se spune că dacă nu îţi este frică, nu are rost să încerci. Dacă îţi este indiferent că iei examenul sau nu, vei trece de el ca şi cum este orice altceva. Până la urmă, rămânem cu momentele care ne-au tăiat respiraţia, nu cu momentele în care totul a mers perfect… Taică-meu obişnuia să-mi spună: «Profesorii trebuie să îşi aducă aminte de tine. Dacă nu poţi să-i impresionezi cu învăţatul, cu rezultate la olimpiadă, la sport, atunci măcar sparge geamurile liceului, fă ceva. După 20 de ani de la absolvire, când ţi se strigă numele, să spună: «Aaa, Mitraşca, tu eşti ăla care chiulea şi spărgea geamuri. Ai înţeles?»”, a scris Andrei pe autorally.

Orădeanul crede că piloţii de curse au nevoie să se desprindă de turmă: „Avem nevoie să încercăm ceva, să scoatem capul din mulţime. Vorbesc de cei care o fac cu sufletul, cu teamă, cu sacrificii, cu intensitate!”.

Când a pornit spre MT Washington, mărturisea că are un gol în stomac. „Aproape plutesc de cât aer simt în mine…”. Se uitase la filmări cu onboarduri ca să înveţe traseul. Se simţea pregătit, chiar dacă în opinia lui nu mai făcuse un rezultat bun, ca pilot, din 2015, de la Râşnov. A studiat timpii din 2014, a făcut calcule peste calcule. „Am ţinut în mine şi am repetat ca o moară stricată: «Dacă totul merge bine, dacă nu se strică ceva, dacă nu o să am probleme»… Pe hârtie, totul mă avantaja. Suspensia, cuplul, drumul denivelat, porţiunea de macadam, altitudinea care nu mai punea probleme. Dar ce scrie pe hârtie şi ce se întâmplă în realitate…”, nota pilotul.

Andrei Mitraşca spune că a ajuns la înscrieri stors de o insolaţie cu care a luptat tot drumul, din Colorado până în New Hampshire.

S-au aliniat astrele

„Dar aveam o misiune şi trebuia să o duc cât de bine pot până la capăt. Nu mai voiam articole despre participarea românească, despre cum am terminat pe 112 din 120. Am făcut foarte puţine poze şi nu am filmat decât prima urcare de concurs. Ori la bal, ori la spital! Ori fac un rezultat şi am ce să spun, ori nu fac şi tac din gură”, îi spunea vocea interioară. A trecut apoi prin incertitudini, fiindcă la antrenamente i-a fost teamă că va veni ultimul.

„Dar s-au aliniat astrele cumva. Am fost al 21-lea din 75. Sâmbăta am reuşit doar al 25-lea timp şi eram pe patru la categoria mea. Mă gândeam că poate reuşesc să iau măcar al treilea timp la tracţiune (faţă), să sune cumva performanţa. Erau 12 maşini cu tracţiune şi tot atâtea la Prepared2, dar acolo majoritatea au fost cu propulsie. Duminica m-am pus la start şi nu învăţasem tot traseul. Îi ştiam capcanele şi zonele de viteză, dar erau câteva porţiuni pe care nu le stăpâneam. De joi şi până duminică nu făcusem altceva decât să stau în parcul de service (unde şi dormeam, în maşină, bineînţeles), să mă concentrez pe munte, să îmi adun forţele şi să mă pun în situaţia să dau ce am mai bun din mine.

Chiar înainte de start am avut emoţii. Mi-a plăcut că îmi bate inima ca un clopot. Simţeam că pot să merg bine, dar mai avusesem eu şanse din astea care s-au terminat în… mediocritate. Am plecat. Tare, fără riscuri, nu mai exista nimic. Nu mă interesa nici Avia Motors, nici datoriile, nici viitorul, nici familia, nimic. Cursa asta, atât”. Sunt trăirile pilotului, pe care cu greu le poţi înţelege dacă niciodată nu ai fost în situaţia „totul sau nimic”.

„Am ajuns sus. Nu ştiam timpi, nimic. L-am văzut pe Higgins cum a buşit-o, au tot fost întârzieri de la accidente. Am stat suspendat cu toate speranţele. Când am ajuns jos, în parc, al 14-lea timp, al doilea la Prepared2 şi cel mai rapid la tracţiune (față). Toată lumea «Bravo, bravo!». M-am relaxat. Am plecat la start pentru a doua manşă. Simţeam că nu mai are rost să trag tare, dar m-am gândit că poate a avut unul sau altul probleme şi o să vină tare din urmă. M-am gândit doar la virajele pe care le pot lua mai bine. Pe cele pe care nu le stăpâneam urma să le las aşa. Și am plecat în forţă… plutind. Am mers unde am bâjbâit-o în prima manşă, am frânat mai puţin, dar am mai şi greşit. Am crezut că am mai stors trei secunde. Nu mi-am dat seama că scăzusem încă 10. Şansele au ţinut cu mine de data asta. Al 11-lea timp la general. Îmi venea să plâng, să mă descarc…”