După experienţele trăite în India, în Bangalore şi apoi în Rishikesh, cu ocazia excursiei organizate de instructorul indian de yoga Manish Bhatia, Ioana Lorena Popa, la rândul ei instructor de yoga, l-a descoperit pe Sadhguru, un maestru spiritual modern, foarte deschis, cu un discurs pe înţelesul tuturor despre teme de actualitate, implicat foarte mult şi în mediul online. Atunci când a fost întrebat ce alege între o viaţă dedicată scrisului cărţilor şi mediul online cu reţelele de socializare, pentru a răspândi cunoştinţele sale, răspunsul lui a fost categoric online, pentru că doar aşa mesajul său ajunge la cât mai multă lume.

[eadvert]

Sadhguru este fondatorul și liderul Fundației Isha, înfiinţată în 1992, cu sediul în Coimbatore, India. Conduce un centru ashram și activități de yoga educaționale și spirituale. Sadhguru predă yoga din 1982.

De un an şi ceva, Ioana a mers pe linia învăţăturilor lui Sadhguru, interacţionând cu multe persoane care îl urmăreau la rândul lor. Şi-a dorit foarte mult să ajungă în ashram-ul lui, în sudul Indiei, în Isha Yoga Center. Acolo, împreună cu soţia lui, Vijji, care a părăsit această lume la 33 de ani, Sadhguru a construit templele în jurul ashramului, toate având o încărcătură specială. Energia lui Sadhguru se simte peste tot acolo. Există o statistică în care românii sunt pe primul loc în Europa de Est, ca număr de urmăritori şi adepţi ai învăţăturilor lui Sadhguru.

„În yoga se spune că un adevărat guru e acela care îţi poate împărtăşi din experienţa personală, nu din cărţi citite. Cărţile te ajută să mergi într-o anume direcţie, dar apoi este descoperirea de sine prin experienţe personale”, explică Ioana.

Plănuia o a doua excursie cu Manish, dar a primit o informaţie importantă de la un nou prieten, care fusese cu un an în urmă în India, la Isha Yoga Center, la primul program de bază pe care Sadhguru îl oferă, de inner engineering (ingineria interioară). Acest program se poate face şi acolo, dar şi online, însă fără acest program nu poţi să te duci în toate zonele din ashram şi nici în temple, ci doar în zonele vizitabile ca turist.

Se anunţase un program de voluntariat de 12 zile în ashram, care ar fi trebuit să fie în prezenţa maestrului, dar acesta era angajat în diverse activităţi în Norvegia şi apoi în Statele Unite. Ioana făcuse deja programul de inner engineering (7 sesiuni în 21 de zile), aşa că s-a înscris împreună cu Cosmin Davidoaia, instructor orădean de yoga şi sonoterapeut, intrând în grupul extins al unui bucureştean care organizează de mulţi ani pelerinaje la Isha Yoga Center. A ajuns la ashram împreună cu Cosmin, pentru trei săptămâni.

„Am fost total nepregătită pentru ce urma să fie. Nu mai fusesem niciodată într-un ashram. Ştiam doar cam care e ideea de ashram, de disciplină, de program. Am mers cu mindea deschisă că ce o să fie, o să fie. Dar chiar şi aşa, nu a fost uşor, pentru că te provoacă din multe puncte de vedere, ca şi occidental, ca om aflat la început pe acest drum la descoperirii sinelui, a părţii tale spirituale”.

Programul de voluntariat în templu

În cele 21 de zile, au avut o perioadă de 12 zile de voluntariat în templu şi în împrejurimile templului, împreună cu călugăriţele şi cu călugării de acolo. Programul lor începea la 3 şi jumătate dimineaţa. Se trezeau, făceau duş, se îmbrăcau şi aveau 20 de minute de mers pe jos până la templu. În toate cele 12 zile au umblat doar desculţi.

Zona ashramului, împreună cu tempelele, se întinde pe zeci de hectare, la poalele munţilor Velliangiri, are forma unei potcoave, iar în mijloc este ashramul. La ora 04:30 intrau în templu, având privilegiul de a sta în prezenţa călugărilor care meditau 15 minute. Apoi, la 04:45 începeau curăţenia până la 05:30, când Guru Pooja începea programul spiritual din acea zi. Este un ritual de o jumătate de oră cu care se începe fiecare zi, cu diferite mantre şi procesiuni cu foc, un mod de a mulţumi şi de a primi un guru, o consacrare a acelei zile.

La ora 6:00, templul se deschidea pentru oameni. Unii se şi cazau, în ashram fiind prezente în permanenţă în jur de 3.000 de persoane. Unii sunt rezidenţi, apoi e personalul, mai sunt oameni care merg să facă diferite programe, sau pur şi simplu să se reculeagă. Sunt persoane care intră în programe intense şi care dorm într-o sală cu câte 500-600 de oameni, pe jos, pe saltele de yoga. Au loc unde să îşi lase bagajele, au duşuri şi băi comune. Timp de o săptămână se predă telefonul, fiind complet rupţi de restul lumii.

Orădenii aflați în programul de voluntariat primeau oamenii la templu, îndeplineau anumite sarcini, cum ar fi adusul apei, a ghirlandelor de flori şi ajutau oriunde era nevoie. Aveau două pauze de masă: la ora 10:00 brunch, iar la ora 19:00 masa de seară.

„Nu aveai nevoie de mai mult. Mâncarea pregătită în stil ayurvedic era atât de minunată încât îţi dădea energie pentru întreaga zi. Fără ceapă, fără usturoi, cu diferite grade de condimentare, strict vegetarian. Mâncarea nu supunea corpul la un efort pentru digestie, în schimb îţi dădea multă energie. Mai aveam două pauze peste zi, în care trebuia să ne facem practicile individuale spirituale. Fiecare participant, în funcţie de programele lui Sadhguru, primeşte la sfârșit Sadhana, o practică spirituală pe viaţă, pe care o face pe cât posibil zilnic, o autodisciplinare prin care se reculege şi se îndepărtează de lucrurile lumeşti. Majoritatea sunt o combinaţie de respiraţii, de postúri, mişcări, asane pregătitoare, dar şi o parte de meditaţie”, explică Ioana.

Ziua de lucru se încheia la ora 21:00, după care, timp de o oră avea loc şedinţa de seară, în care era şi o meditaţie ghidată de Sadhguru. Ajungeau să mergă la culcare în jur de ora 23:00, pentru ca a doua zi, la 03:30, să o ia de la început.

„Pare intens şi este, dar nu atât de mult fizic, cât psihic, pentru că practicile în sine sunt construite în aşa fel încât să te răscolească, să te pună să lucrezi cu karma ta, să îţi pună la îndoială poate tot ce crezi despre viaţă până în momentul respectiv”.

80.000 de oameni într-o zi

Au avut şi o zi de tăcere, iniţierea, de fapt prima zi de voluntariat, în care timp de 24 de ore nu aveau voie să vorbească. Nu aveau voie să interacţioneze, să comunice în niciun fel, cu nimeni. Nu aveau voie să ridice privirea, nu aveau voie nici să citească, cel mult instrucţiunile din ziua respectivă. Purtau un ecuson, pentru ca toată lumea să ştie că sunt în ziua de tăcere.

Au fost şi pe câmp, desculţi, în cultură de bame, la smuls de buruieni – pridvi prema seva. Bamele aveau o frunză extrem de iritantă, care provoca mâncărimi de piele, mai erau şi furnicile roşii care îi pişcau, dar nu puteau să scoată un sunet, să se plângă. A fost provocator, dar a doua zi, când au predat ecusoanele tăcerii, nu mai simţeau nevoia să vorbească. „E incredibil să nu poţi să dai glas la tot ce îţi trece prin cap”.

Ioana mărturiseşte că a avut momente în care simţea că nu mai poate să facă faţă fizic fluxului de oameni din jurul ei. A prins şi ziua în care au sărbătorit 24 de ani de la consacrarea templului Dhyanalinga şi a nimerit să fie de serviciu chiar acolo, pe culoarul de la intrare. Au trecut atunci prin faţa ei 80.000 de oameni, după statistica celor de la ashram.

Mai mult prin gesturi decât prin vorbe, au trebuit îndrumaţi să nu îşi folosească telefonul, să nu vorbească, să nu pună mâna pe anumite obiecte ritualice. Mulţi dintre ei erau turişti din India, care veneau pentru prima oară şi nu ştiau regulile vizitării unui templu, lucru care i s-a părut ciudat pentru nişte localnici. Ioana ştia mult mai multe lucruri, a studiat, a citit şi i se părea incredibil să le explice indienilor cum să se comporte în templele lor.

Voluntarii trebuiau să poarte un veşmânt alb, având la gât un şal pe care era scris cu portocaliu în tamilă, limba oficială a statului Tamil Nadu. Vizitatorii ştiau că veşmântul respectiv era al celor care făceau „seva”. Pentru ei, seva are o conotaţie foarte puternică pentru că reprezintă un voluntariat spiritual.

„Prin seva, cu corpul şi cu sufletul te dedici templului. Ei văzând şalurile ştiau că suntem parte din seva şi veneau şi se închinau în faţa noastră. La început mi se părea ciudat, nu eram un obiect sacru la care să te închini, dar ei văd în fiecare om divinul, şi în felul ăsta, te repectă. E o senzaţie interesantă pe care o trăieşti în preajma lor. La ieşirea din templu, călugării pun la dispoziţie frunze specifice dintr-un copac numit neem, care sunt foarte amare, dar extrem de benefice, ajutând nu doar spiritual, ci şi la detoxifiere. Turiştii întrebau ce e cu frunzele şi le explicam că trebuie să ia o frunză, să o mestece şi să meargă mai departe. Ritualul se numeşte prasadam”, povesteşte Ioana.

Energii şi ofrande

Îşi aminteşte de meditaţiile pe care le făceau la templu că erau foarte intense.

„Energiei atât de puternice simţeam uneori că nu pot să îi fac faţă. Simţeam că mă apasă pe piept şi alegeam să ies şi să revin ulterior”. De două ori pe zi, în interiorul templului, pentru că energia era foarte puternică, exista un ritual de sunet, Nada Aradhana, în care se punea muzică (orientală, clasică). Era un instrumentist care cânta înăuntru, câteodată şi un vocalist, folosind boluri tibetane. Erau trei tipuri de boluri care se aşezau în anumite zone strategice în templu, sub formă de cupolă, explică Ioana.

„Sadhguru spune că forma templului e ca şi pântecul unei femei, de unde porneşte creaţia. Ofranda de sunet e menită să diminueze puţin din energia care se crează în templu. Atunci este foarte plăcut să stai acolo, într-o stare meditativă. Mai ales că eu, Cosmin şi toţi cei care îl urmăream pe Sadhguru vedeam pe Youtube, pe paginile lui, dar e altfel să fii acolo. Şi noi, ca şi seva, am avut ocazia să stăm în templu lângă forma fizică a unei energii, cu un bol tibetan în mână, alături de muzicinenii din templu. Câtă lume are prilejul ăsta? M-am simţit binecuvântată să pot să fac asta, oricât de greu mi s-a părut în anumite momente. E ceva minunat!”.

Erau tot felul de ritualuri, în care oamenii duc lapte, apă, flori de lotus şi le oferă templului. Apoi, anumite lucruri din ceea ce se oferă sunt date mai departe celor care ies din templu.

„Am simţit că eu cu asta rezonez şi asta m-a făcut să îmi doresc să fiu parte din procesiunile respective, să văd cum e”.

Divinul masculin şi divinul feminin

În templu este personificarea, într-o formă de „linga”, a lui Shiva, energia masculină. Totodată, în ashram există şi un templu al divinului feminin. Sadhguru spune că India este printre puţinele culturi care divinizează în prezent divinul feminin. În limba sanscrită, devi înseamnă zeiţă. Există un templu devi în ashram, în proximitatea templului Dhyanalinga, unde se află o altă formă fizică, creată şi consacrată de Sadhguru, în care se simte intens energia feminină.

„A fost senzaţional să vezi bărbaţi cum se conectează în templu cu energia feminină. E mai uşor de dus energia asta, pentru că energia masculină e foarte dură, intensă, pe când acolo mergeam ca în braţele unei mame şi simţeai că poţi să te relaxezi, să te abandonezi. Asta şi era ideea lui Sadhguru. Acolo nu aveai nevoie să venerezi, să faci vreun ritual specific. Ritualuri făceau doar călugării. Dar puteai să mergi să iei parte şi doar să te abandonezi. Să rămâi deschis şi să primeşti de la divinitate. Înmagazinezi de multe ori fără să îţi dai seama”.

Atât de intensă a fost experienţa pentru Ioana, încât, revenind acasă, când o întrebau oamenii cum i s-a părut şi o rugau să le povestească, avea zile când nu putea să vorbească, în alte zile se simţea foarte bine şi îşi dorea să împărtăşească. „Da, am experimentat, aveam nevoie să mă dezbrac un pic de câteva straturi de ego, dar nu simţeam neaparat că aş mai vrea să mă întorc acolo”.

Dar ultima zi de seva (voluntariat spiritual) a coincis cu Luna plină, Guru Purinma, un moment astrologic foarte important la indieni. Atunci are loc o procesiune aparte pentru Devi, divinitatea feminină. Cu un ritual cu mult foc, cu bărbaţi care scot din templu pe umeri forma creată de Sadhguru. Este un ritual intens de venerare a divinului feminin.

„Atunci m-am resetat complet şi toată greutatea pe care am simţit-o până atunci, şi toate frustrările pe care le-am simţit că au ieşit la suprafaţă le-am aruncat la gunoi foarte uşor. M-am conectat cu Devi, fapt pentru care mi-am şi luat pandantivul cu Devi, consacrat în ashram de Sadhguru. Atunci am înţeles de ce a trebuit să merg acolo. Pentru că dacă în primele zile «mă certam» cu Shiva şi îi spuneam «nu ştiu ce vrei de la mine, pentru că nu pot să duc atât, nu sunt eu asta, nu ştiu de ce m-ai chemat», mi-am dat seama că am ajuns acolo ca să descopăr latura divinului feminin. Dacă e să privesc în urmă, am avut nevoie de impulsul ăsta pentru că mulţi ani, până recent, la mine era predominantă latura masculină. Energia masculină era debordantă în mine. Dacă mi-am dorit vreodată să îmi explorez latura feminină, de multe ori nu ştiam cum să o fac şi ceva îmi spunea: stai puţin, lasă, fii tu cum eşti că eşti bine. Cumva, acolo, mi-am dat seama că pentru mine este esenţial să las femininul să iasă, să se manifeste. Şi am primit semnale pozitive după ce m-am întors de la oamenii cu care interacţionez la clasele mele de yoga, că se simte mai multă căldură din partea mea, pe lângă rigurozitatea practicii”, mărturiseşte Ioana, care aminteşte că suntem tentaţi să cădem foarte uşor în rutină, fiindu-ne foarte greu să ne creem un mic spaţiu în care să facem altceva decât suntem obişnuiţi să facem.

Ioana îşi doreşte acum să se întoarcă în ashram şi să facă seva pentru Devi, care înseamnă 21 de zile dedicate divinului feminin.