Povestea Ioanei Lorena Popa a început de la întrebarea: cine eşti tu? Răspunsul a fost: „Yoghinii spun că noi suntem nişte sulfete într-un vehicul – corpul uman”.

[eadvert]

Ioana Lorena Popa a ajuns pentru prima dată în India la începulul anului 2019, într-o delegaţie de zece zile pe linie de serviciu. Având o relaţie foarte bună cu colegii de acolo, a fost foarte curioasă să îi cunoască personal, la ei acasă, în cultura lor. Pentru ea a fost o experienţă intensă, pentru că a fost prima dată când călătorea zece ore într-un avion, cursă directă de la Frankfurt până la Bangalore.

A ajuns noaptea, vineri dimineaţa urmând să se prezinte la birou. După un drum obosior şi zgomot nesfârşit de claxoane, inclusiv noaptea, întâlnirea de lucru de a doua zi a fost o provocare. La început i se părea totul haotic în jurul ei, având impresia cu nu va rezista acolo cele zece zile.

Sâmbătă a luat oraşul la pas cu managerul din România şi un coleg din India, vizitând şi luând contact cu populaţia, fiind fascinată de tot ce vedea. „Eram în a treia metropolă din India ca dimensiune, Bangalore având la momentul respectiv vreo 14 milioane de locuitori. Era deosebit de interesant să văd tineretul care era foarte occidental din punct de vedere al îmbrăcămintei, cu gadgeturi de tot felul, dar şi cei tradiţionalişti, cu femei îmbrăcate în sari şi bărbaţi în kurta. Nu lipsea nici percepţia olfactivă – aici mirosea frumos a condimente, dincolo a canalizare. Muzică, claxoane, râsete, vorbe multe…”, îşi aminteşte Ioana.

Cele două zile de weekend le-a petrecut explorând, dându-şi seama că, fără să vrea, se îndrăgostea încet de ceea ce vedea în jurul ei. A avut senzaţia că oamenii, cu toate că sunt foarte mulţi, nu o deranjau, dimpotrivă, îşi dorea să interacţioneze cu ei, părându-i-se fascinanţi.

A doua săptămână a delegaţiei a umblat prin fabricile de producţie de încălţăminte ale firmei, având un alt şoc cultural, pentru că trecuse de data asta în zona rurală a Indiei. Acolo a văzut populaţia majoritatră a Indiei, care se ocupă cu agricultura într-o manieră rudimentară.

„Începea să îmi fie foarte drag de ei, aşa cum îi vedeam: simpli, umili, modeşti. Şi în loc să îmi văd de şedinţele tehnice în fabrică, eu mă plimbam printre oameni, printre liniile de producţie, interacţionând cu ei. Erau fascinaţi, pentru că eu eram pentru ei «maimuţa de la circ», curioşi de pielea mea deschisă la culoare. Erau reticenţi şi foarte sfioşi. Majoritatea se descurcă să vorbească în limba engleză. Cei de la oraş vorbesc chiar foarte bine, iar la sat depinde în ce zone te duci. În unele state indiene învăţământul pune mai mare importanţă pe limba engleză. Ei învaţă la şcoală hindi – limba naţională, învaţă limba statului respectiv şi mai nou, limba engleză”, explică Ioana.

După cele zece zile de delegaţie, când s-a întors în ţară, a plâns în avion, simţind că nu ar fi vrut să plece. Acolo găsise o altă lume, departe de grijile de acasă şi a rămas foarte conectată, cu gândul la cei din India.

Prin yoga, legată de India

Timp de un an, în viaţa Ioanei s-au petrecut diverse schimbări. Parcă nu îşi mai găsea locul cu ceea ce făcea la momentul respectiv şi îşi dorea mult să se întoarcă. A început să citească tot mai mult despre India, despre cultură, despre yoga. Acceptând că nu se poate muta acolo, a încercat să aducă ceva din India în viaţa ei. Aşa a început să practice yoga în urmă cu patru ani, la cursurile Renatei Coznici.

Parcticând pe vremuri gimnastica, i-a fost destul de uşor să înveţe, dar îşi dorea mai mult. Să ajungă la esenţa yoga, la punctul de plecare în această filosofie de viaţă.

Pentru a deprinde abecedarul autentic yoga, a căutat o şcoală din India cu care să înceapă acest drum. Doar că a intervenit pandemia, nu a mai putut pleca, aşa că s-a înscris la cursurile online pentru instructori ale şcolii din Koa, vestită zonă turistică. Nu avea atunci în gând să devină instructor, dar îşi dorea să înveţe tot, începând cu bazele, începând cu filosofie, anatomie, tehnici de respiraţie.

Participând la cursuri, a avut sentimentul că a primit un dar şi atunci şi-a propus să dea mai departe cunoştinţele dobândite. Şi încet, pornind de la poveşti cu prieteni, a început colaborarea cu Rita Maier, într-un studio de yoga. „Ideea de yoga este ideea de uniune şi de a crea o comunitate. Am găsit în Rita persoana cu care am putut să colaborez şi să mă unesc în ideea asta”, explică Ioana.

Oamenii de la poalele munţilor Himalaya

Treptat, a început să descopere cealaltă parte din yoga, care ţine mai mult de spiritualitate. L-a cunoscut şi pe Manish Bhatia, un istructor indian de yoga stabilit în Cluj-Napoca, începând să colaboreze cu el. După pandemie, Manish a organizat în octombrie prima excursie de două săptămâni de explorare a Indiei. Pentru că Ioana îşi dorea foarte mult să ajungă în nordul Indiei, la Rishikesh, pe malul Gangelui, locul unde s-a născut yoga, a mers în excursia lui Manish, dar o săptămână s-a separat de grup împreună cu un alt orădean, Cosmin Davidoaia, instructor de yoga şi sonoterapeut.

În Rishikesh merg foarte mulţi europeni să practice yoga, meditaţie, să-şi caute guru (maestru spiritual). „Trecând peste partea foarte comercială, poţi să descoperi oameni foarte valoroşi în India. Dar trebuie să ai răbdare, să îi cauţi, să explorezi, să vorbeşti cu foarte multă lume, să filtrezi informaţiile şi să îţi iei ceea ce consideri că ţi se potriveşte din perspectiva filosofică”.

Gangele are o energie aparte, spune Ioana, prinzându-l foarte învolburat, imediat după muson. Fiind la poalele munţilor Himalaya, totul pare copleşitor. Impactul cu oamenii simpli de la poalele munţilor a fost puternic. Îi vedea la tarabe vânzând fructe, mâncare, plimbându-se de colo-colo, şi în fiecare zi erau senini, zâmbitori. „Pe mine asta m-a şocat în India, că oricât de ridaţi sau bătuţi de soare ar fi fost, toţi erau cu chipul senin, într-o acceptare totală. Asta pentru că ei trăiesc într-o cultură în care îşi acceptă mult mai uşor soarta, indiferent de nivelul social. În filozofia lor, nu îi ajută cu nimic să stea să îşi plângă de milă toată ziua, pentru că asta doar le consumă energia. Ei aleg să se împace cu ei îşişi şi asta se simte mai ales la generaţiile de vârsta a doua şi a treia. Tinerii sunt mult mai occidentalizaţi şi cu dorinţa de a pleca din India, de a face bani, de a veni în Europa. Dar chiar şi ei au ajuns deja să îşi dorească să se întoarcă la spiritualitate”, povesteşte Ioana.

A avut şi ea anumite momente când simţea că nu se mai regăseşte între oamenii din jur şi şi-a pus întrebarea: în ce direcţie este menită să meargă? Este menită să meargă pe direcţia spiritualităţii, în forma asta? Cu siguranţă însă, nu se mai putea întoarce la ce a fost înainte de yoga. Ea îşi găseşte echilibrul prin practicile yoga, meditaţii şi respiraţii, respingând gândurile primului impuls. Conştientizarea momentului este importantă pentru a merge în direcţia bună pe care o doreşti, spune Ioana.

 

De la maimuţele hoaţe, la dughenele cu mâncare

În cele două săptămâni de excursie, cei doi orădeni s-au plimbat prin Jaipur, în statul Rajasthan, prin New Delhi, în Agra, unde se află vestitul monument Taj Mahal şi desigur, în Rishikesh.

Ioana îşi aminteşte că mai ales în Jaipur erau peste tot maimuţe, care deşi par drăguţe, atacă şi fură organizat. Mai ales din perioada de pandemie, salbăticia a acaparat oraşul. Maimuţele erau peste tot, devastând, spărgând şi furând din magazine ca nişte delicvenţi.

A fost şi într-un sat de lângă Jaipur, unde există de generaţii crescători de elefanţi, pe care îi folosesc ca atracţie turistică, lucru care nu i-a plăcut Ioanei. A refuzat să îi călărească, deşi sătenii o invitau insistent, dar s-a bucurat să se plimbe la pas cu o femelă pe nume Sonia şi să interacţioneze cu ea.

„Partea tursitică e foarte dezvoltată, sunt foarte mulţi europeni care bat India în lung şi-n lat. Au şi ce să vadă! Dar India o urăşti sau o iubeşti, cu frumuseţile şi cu mizeriile ei. Prima oară când am mers, am fost instruită să am şerveţele dezinfectante, pastile pentru digestie, spray pentru ţânţari. Dar după două zile mă simţeam aiurea faţă de oamenii de acolo şi am renunţat. Am zis că dacă îmi setez creierul că am să mă îmbolnăvesc, atunci sigur o să se întâmple. Şi n-am păţit nimic!”

A mâncat deseori şi în dughene. Făceau chiar pariuri în grupul de excursionişti cine va avea a doua zi probleme de digestie. Dar niciunul dintre cei 17 din grup nu au avut nicio problemă de sănătate.

Mâncarea preferată a Ioanei a fost masala dosa, o clătită foarte mare, crocantă, care se face pe plită încinsă, dintr-un aluat greu de preparat, pentru că este făcut dintr-un amestec de mai multe făine care se lasă la fermentat. Masala dosa este umplută cu un amestec de cartofi cu ceapă, cu linte, cu năut, cu multe condimente, se rulează şi se serveşte cu două tipuri de sosuri: un chutney de cocos care diminuează din iuţeală şi un chutney foarte picant. „La ei toată mâncarea e picantă. Şi dacă ceri nepicant, ei nu înţeleg ce e aia şi tot picant primeşti. Dar interesant e că nu simţi arsuri la stomac după ce mănânci”, spune Ioana.

Din bucătăria indiană

A aflat că este importantă ordinea în care pui condimentele şi călirea lor înainte să pui materia primă. Niciodată nu se mănâncă condimentele crude, pentru că atunci provoacă probleme la stomac.

„Nu e uşor să înveţi să găteşti în stil indian. La fiecare fel de mâncare au o anumită secvenţă de punere a ingredientelor. Înainte să merg în India, nu mâncam nici măcar o bucăţică de ardei iute. Când m-am dus prima oară, am dus cu mine bidonul de shake proteic, deoarece m-am gândit că în cele zece zile, dacă acolo se mănâncă picant, eu am să mor de foame. La un restaurant indian am cerut prima dată mâncare nepicantă. Dar când am gustat, am avut senzaţia că nu mai pot să respir. Au adus repede într-un păhărel un sirop foarte dulce şi mi-au zis să îl beau, pentru că va tăia iuţeala. Tot încercând mâncare indiană, m-am obişnuit până la urmă, fără să am probleme. Când am venit acasă şi am mâncat de la meniul zilei şniţel cu cartofi prăjiţi şi salată de varză, mi se părea că mănânc plastic, nu avea niciun gust. Mâncarea mi se părea fadă. Atunci încă nu eram vegetariană. Şi am început să îmi pun peste tot ce mâncam condimente şi să gătesc cât mai apropiat de stilul indian”.

Indienii folosesc la mâncare foarte mult turmeric, ghimbir, un soi de chimen indian, coriandru, piper cayenne, ardei iuţi. Mai folosesc garam masala – un mix de condimente, ashwaganda, seminţe de fenicul, susan negru. A băut mult masala chai, un ceai condimentat, picant, pe care îl consuma în India pe stradă, amestecat cu lapte şi îndulcit. E mai tare decât cafeaua, fiind pe bază de ceai negru. La băuturi a mai încercat lassi, un cocktail pe baza de iaurt şi lapte bătut mai lungit, îndulcit cu pulpă de mango sau cu miere cu şofran, care se serveşte lângă mâncarea picantă.

I-a plăcut mult şi paratha, un aluat făcut ca un cuib din fâşii, care se prăjeşte şi se consumă cu diferite sosuri. I-au atras atenţia de asemenea deserturile extrem de dulci, cum sunt gulab jamun, nişte bile din aluat care se prăjesc în ulei şi apoi într-un sirop aromat de zahăr. Sau desertul Soan Papdi, nişte cubuleţe crocante şi aerate de zahăr aromatizat, care se topeşte în gură.

Au şi multe deserturi pe bază de lapte, un fel de orez cu lapte foarte închegat, în care se adaugă seminţe, caju, migdale sau nuci. Dar ei înmoaie în apă migdalele, nucile sau alunele roşii de pământ, pentru a putea fi digerate mai uşor, după care dau jos pieliţa de pe sâmbure.

În România, faţă de India, îi lipseşte foarte mult obicelul de a mânca din farfurie cu mâna. E senzaţia de conexiune directă cu ceea ce mănânci. La fel şi servitul mesei în familie, când fiecare îşi comandă alt fel de mâncare şi se servesc unii de la alţii. Nostalgii pentru care atât Ioana cât şi Cosmin şi-au propus să se întoarcă în India cât mai curând.