Andrea Vasile este din Oradea şi are 29 de ani. A început să practice speologia şi alpinismul încă de la 16 ani, ca membră a clubului Cristal. Este absolventă a Facultăţii de Geografie din Timişoara şi pasionată de călătorii. Din dragoste pentru natură şi oameni, şi mânată de curiozitate, a vizitat până în prezent 25 de ţări, printre care Israel, Iordania, Palestina, Georgia, Armenia, Azerbaidjan şi Nepal.

M-am îndrăgostit de Bolivia cu vreo şase ani în urmă, la prezentarea călătoriei unui amic. Am fost fascinată de imaginile pe care le-a surprins Călin Leucuţa şi de povestirile aferente. Pe atunci părea un vis foarte îndepărtat sau chiar imposibil, studentă fiind. Însă cu timpul a devenit realizabil. În ultimii patru ani am lucrat în Slovacia într-o multinaţională, IBM. A fost primul loc de muncă după terminarea facultăţii, dar suficient de bine plătit cât să îmi permit vacanţe cu buget redus, de câte o lună în fiecare an. Excursia în Bolivia a fost întregul meu concediu pe 2016 şi a durat o lună.

Am cumpărat biletele de avion cu şase luni în avans. Au costat doar 390 de euro din Barcelona până în La Paz şi retur. Am marcat pe hartă vreo cinci obiective din Bolivia pe care voiam să le vizitez neapărat, şi în rest nu mi-am făcut niciun plan. Nu am făcut nicio rezervare de hotel, nici de excursii, şi nu cunoşteam pe nimeni acolo. Voiam să fie totul o surpriză.

Călătoria călătoriilor

Câţiva prieteni au vrut să mi se alăture, însă am refuzat.  Această excursie nu era ca oricare alta, era mult visata excursie, călătoria călătoriilor. Nu voiam să depind de nimeni. Şi mai ales, atunci când călătoreşti singur, interacţionezi mai mult cu cei din jur, intri în discuţii cu localnicii, ceri sfaturi, direcţii, este cu totul altă experienţă. Când sunt doi, unul îl întreabă pe celălalt, acela dă din umeri şi întrebările rămân fără răspuns. Mesele se iau în doi, rareori se leagă conversaţii cu alte persoane.

Probabil vă întrebaţi dacă nu mi-a fost frică, fiind şi fată, să pornesc la drum de una singură, prin America de Sud. Ba da, chiar mi-a fost! A fost prima mea călătorie singură. Însă pentru mine fricile sunt ca să fie învinse. De cum realizez că mi-e frică de ceva, caut modalităţi de-a o învinge. Aşa progresăm.

După 24 de ore de călătorie, pe 25 octombrie, la 6:00 dimineaţa, am aterizat în La Paz, cea mai înaltă capitală din lume. Se întinde de la 3.600 la 4.000 m altitudine, iar El Alto, aeroportul, este situat la 4.061 m. Primul lucru cum am coborat din avion a fost să mă aşez. Ameţeam puţin. S-a instalat o uşoară durere de cap, care m-a ţinut aproape o săptămână. Este răul de altitudine, din cauza lipsei de oxigen. Cu un autobuz local am mers până în centrul capitalei şi am intrat într-un hostel. M-am cazat într-un dormitor de patru persoane şi am urcat la etajul 10 la restaurant, să beau un ceai de coca, ca să-mi alin răul de altitudine. Încântătoare priveliştea asupra oraşului! Acolo, unde m-aş fi aşteptat cel mai puţin ca cineva să fi auzit măcar de România, văd pe perete steagul ţării noastre.

Stăteam la masă, la 7:00 dimineaţa, singură în restaurant, şi lacrimile îmi curgeau şiroaie. Visul se împlinise, sunt în Bolivia şi mă simt binevenită. Să înceapă aventura!

Să înceapă aventura!

Am bătut oraşul la pas în prima zi. M-am plimbat pe străduţe, prin pieţe. Muzică ritmată şi oameni zâmbăreţi peste tot. Femeile poartă cu mândrie straiele lor tradiţionale, modă adusă de spanioli prin secolul XV.  Bolivia este ţara cu cel mai mare procent de locuitori nativi, indigeni, din America de Sud: 55%. Cultura şi tradiţia sunt cel mai bine păstrate aici. Locuitorii sunt din triburile quechua sau aymara, descendenţi ai incaşilor. Vorbesc o spaniolă mai veche şi mai uşor de înţeles decât cea din Europa. Mulţi sunt încă politeişti şi cred în vrăjitorie.

Am vrut să închiriez o bicicletă pentru a doua zi, să fac renumitul Drum al Morţii. După ce am întrebat în vreo trei agenţii, am aflat că lucrurile nu funcționează așa în Bolivia. Este periculos să mergi singur pe acel drum. Se poate doar cu ghid, în grup organizat. Nu mai călătorisem niciodată astfel, dar nu aveam încotro. A doua zi, la 7:00 dimineaţa, un autobuz a luat toţi cei 10 turişti de la hostelurile lor şi ne-a urcat cu biciclete cu tot la 4.700 m. Ningea. Am urcat pe biciclete şi am început coborârea. Drumul este neasfaltat, vreo 3-5 metri lăţime, 50 de kilometri lungime şi 3.000 de metri diferenţă de nivel. Cascade superbe peste tot. Până recent, acesta era drumul principal către La Paz. Mor anual în medie 200 de oameni, căzând în prăpăstii cu maşini sau cu autobuze cu tot. Pe măsură ce coboram, ninsoarea s-a transformat în ploaie, apoi a ieşit soarele şi am terminat ziua, teferi cu toţii, jos în junglă, la +30 de grade şi 1.700 m altitudine.

Următoarele trei zile le-am petrecut la 4.000 m altitudine în Altiplano, un podiş înalt, deşertic. Eram la un festival de escaladă sportivă, într-un paradis al căţărătorilor, cu rocă vulcanică. De acesta am aflat de la nişte prieteni noi pe care mi-i făcusem de pe Couchsurfing. Pe acest site poţi găsi oameni cu preocupari asemănătoare ţie, din toată lumea, care te pot găzdui la ei în casă în schimbul povestirilor de drum pe care tu le aduci cu tine. M-au invitat la festival, mi-au împrumutat echipament şi aşa am ajuns eu în mijlocul deşertului, împreună cu alţi 200 de căţărători.

Speram ca aici, printre montaniarzi, să îmi găsesc tovarăşi de drum pentru ceva vârfuri mai măricele, însă nu am reuşit şi am plecat mai departe tot singură.

Am ajuns în Parcul Naţional Sajama, unde aş fi vrut să urc pe cel mai înalt vârf al ţării, Nevado Sajama, de 6.542 m. Sătucul de la baza muntelui era aproape gol şi o astfel de peripeţie nu este recomandat să o faci singur, darămite singură. Ar fi durat trei zile, aş fi avut nevoie de echipament de iarnă, greu, ar fi trebuit să plătesc un ghid. Nu îmi surâdea mai ales ideea cu ghidul. Seara, pe la 22:00, am întâlnit în restaurantul hostelului doi turişti, un francez şi un olandez. Ei plănuiau să urce alt vârf, tot un vulcan extins. Am cerut să mă alătur. Nu i-am impresionat prin statură, am 1,59 m. Însă păream hotărâtă şi aveam echipament bun, i-am convins. Patru ore mai târziu, noaptea la 2:00, pornim cu toţii la lumina frontalelor spre vârf. Pornim de la 5.000 m, urcăm anevoie, prindem răsăritul. Tuturor ne era rău de altitudine, deşi eram aclimatizaţi, eram de o săptămână deja la 4.000+ metri. Mestecam fără folos frunze de coca şi făceam schimb de medicamente şi încurajări. Pur şi simplu nu aveam aer, făceam un pas la fiecare 5 secunde. Aşa am urcat noi timp de zece ore pe vulcanul Parinacota, la graniţa cu Chile. Sus, pe marginea craterului, ne-am îmbrăţişat, ne-am felicitat. Cei doi mi-au mulţumit, că fără mine ei ar fi renunţat. A urmat o coborâre de 2.000 de metri pe un grohotiş, la fel de plictisitoare ca şi urcarea.

A doua zi ne-am relaxat în parcul natural, am făcut baie în lacurile termale din mijlocul pustiului, cu privelişte spre vulcanii de peste 6.000 de metri, printre turmele de lame şi alpaca.

Spre sud, cu jeep-ul

De aici mi-am continuat aventura spre sud. Împreună cu trei turişti am închiriat un jeep, cu şofer şi bucătăreasă, pentru a străbate 1.000 de kilometri spre cea mai mare suprafaţă plată de pe mapamond, Salar de Uyuni. Un lac de sare, alb cât vezi cu ochii, mare cât judeţele Bihor şi Arad la un loc.

Pentru a ajunge aici am trecut cu jeepul printre dune de nisip, prăpăstii, oraşe părăsite, gheizere, lacuri multicolore şi nenumărate păsări flamingo.

Doar 10% din drumurile Boliviei sunt pavate şi ţara este muntoasă. A durat două zile cu autobuzul parcurgerea celor 900 km din Uyuni la Rurrenabaque, în nord, unde căutam experienţa Amazonului. Am închiriat o barcă cu motor şi un ghid, împreună cu alţi turişti, şi trei zile ne-am plimbat cu barca pe un afluent al Amazonului. Alex, ghidul nostru, era indigen, care s-a născut într-un trib din junglă. Până la 10 ani, când a mers la oraş, el nu văzuse oameni purtând haine! Acum însă este o enciclopedie ambulantă, care ne explică tot ce vedem şi vorbeşte o engleză fluentă. Râul era cam cât Crişul Repede. Şerpuia prin mijlocul pampasului, unde vegetaţia îţi era până la brâu. Râul era umbrit de ambele părţi de copaci înalţi, singurii din zonă. De-a lungul lui era strânsă toată fauna. Mii de caimani negri de până la 6 metri lungime, familii de capybara, păsări multicolore care cântă simultan (stârci, pave, tucani, vulturi), maimuţici galbene şi obraznice, care îţi invadează barca atunci când tragi la mal. Ţestoase, delfini roz, leneşi haioşi, broaşte, lilieci, şerpi anaconda. Şi milioane de ţânţari. Toate vietăţile strânse la un loc, zici că te uiţi la Discovery.

Am pescuit cu succes şi piranha într-o zi şi i-am gătit pentru cină. Delicioasă carne! Treaba devine complicată doar când vrei să-i dai jos din cârlig.

Jungla e altfel decât pampasul. În junglă nu vezi animalele, doar rareori, pentru că sunt ascunse printre copacii imenşi. Păsările se aud, sunetul e de vis. Am petrecut doar o zi în junglă: copaci cu rădăcini stranii, liane, orhidee, maimuţe, fluturi, păsări şi o familie de indigeni care locuiau în junglă.

Natura mă atrage mult mai mult decât oraşele. Mi-am petrecut doar vreo cinci zile din cele 30 în oraşe.

Ultimele trei zile le-am petrecut în Copacabana, pe malul lacului Titicaca, cel mai mare lac din America de Sud. De un albastru pur, înconjurat de munţi de 6.000 de metri, cu creste albe.

Libertate supremă

Acest gen de călătorie este altfel decât turismul obişnuit. Turistul îşi alege o destinaţie, poate cumpăra un pachet de la o agenţie, are totul rezervat, planul făcut. Însă vede doar acea parte din destinaţie care i se arată, interacţionează doar cu oamenii din domeniul hotelier. Merge acasă relaxat, gata să revină la locul de muncă.

Călătoria mea a fost o aventură zi de zi, surprize peste tot. Nu aveam niciun plan, nu ştiam niciodată unde voi fi peste două zile. Spontaneitate şi libertate supremă. Conversaţii în miez de noapte la focuri de tabără, dormit sub cerul liber, la hoteluri de milioane de stele. Peisajul este îmbinat cu oamenii şi cultura lor, pe care am încercat să o cunosc cât mai bine, trăind timp de o lună printre ei, ca ei. Nu am ajuns acasă odihnită, nici gata de revenit la locul de muncă. Curând după întoarcerea la birou mi-am dat demisia, şi în prezent mă bucur de un an sabatic. Călătoresc, la buget redus, prin munţii patriei şi pregătesc următoarea călătorie solo, în Kazakhstan şi Kyrgyzstan.