Ampelmann, omulețul stilizat purtînd o pălărie de pai, este simbolul care apare pe semafoarele pentru pietoni din Germania. Creație a psihologului și designerului Karl Peglau, el este folosit pentru prima dată în 1961 în Germania de est. Peglau a introdus designul ca parte a unui plan mai amplu de creștere a siguranței traficului pentru pietoni, în special pentru copii și vârstnici. Odată cu reunificarea Germaniei în 1990 infrastructura de trafic a fost supusă procesului de omogenizare. Vechiul trebuia să facă loc și aici modernului. Astfel Ampelmann a fost treptat înlocuit în multe orașe din fosta Germanie de Est cu simbolurile standard folosite în cea de Vest. Schimbarea a provocat o puternică reacție emoțională din partea locuitorilor fostei RDG care vedeau în Ampelmann un simbol identitar al culturii lor. Unul dintre motivele invocate de apărătorii omulețului era dat de eficiența lui sporită din punct de vedere vizual, mai ales în privința copiilor. Ca urmare a protestelor publice și a campaniilor de susținere, Ampelmann nu doar că a fost salvat de la dispariție, dar a fost reintrodus în multe orașe din Germania de Est și extins în alte părți ale țării. Azi Ampelmann este considerat un element de referință al patrimoniului cultural german și este prezent atât pe semafoare, cât și pe o gamă largă de produse comerciale.

La Oradea Ampelmann ar trece cel mult ca „aspect nesemnificativ” în procesul de modernizare, un „ciot” de care nu merită să te împiedici. Iată cîteva exemple „nesemnificative”: schimbarea melodiei Marșului lui Iancu, prin introducerea unui ornament musical, dispariția vechilor stîlpi din fier forjat și a vechilor borduri din centrul orașului. Poate tot aici ar putea intra și transformarea revistei Familia în „compartiment” al bibliotecii județene…

Reacția locuitorilor Oradiei în fața pierderii celor amintite mai sus arată doar ponderea pe care ele o au în viața lor. Nu îi leagă nimic de ele, pentru ei ele nu mai structurează nimic. Și atunci, ce face ca un oraș să fie un oraș, ce îi leagă pe locuitori de el, ce leagă orașul pentru ca el să nu fie doar o aglomerare de clădiri și drumurile adiacente? Răspunsul este dezarmant de simplu: comunitatea care-l locuiește. Iar comunitatea este menținută de ceea ce îndeobște numim imaginarul comun. Pierderea unui detaliu, semn al persistenței și durabilității, va afecta acest imaginar, și pe cale de consecință va duce la pierderea memoriei. În această ultimă afirmație regăsim cauza reacției orădenilor la schimbare: au pierdut elementul coeziv, memoria. Par suspendați undeva între haos și ordine, ca prizonieri insensibili ai ordinii în contiună ordonare.

Schimbarea este necesară, dar înainte de a o întreprinde trebuie văzut ce costuri antrenează și dacă prețul lor poate fi plătit de o comunitate al cărei sacrificiu este pretins sistematic. Să luăm un alt exemplu anodin: o veche familie cu patru generații consecutive de intelectuali care a locuit neîntrerupt în aceeași locuință este constrînsă să o abandoneze ca preț al modernizării orașului. Ei și, veți spune, unii pleacă alții vin. Așa și este, însă contează cine pleacă și cine îl înlocuiește. Ce este bordura pentru oraș, este individul pentru comunitate: material de construcție. O asemenea familie are o funcție importantă: este depozitara unui mod de viață, a măsurii. Are rolul unei autorități, al unui element constitutiv al masei critice. Pierzînd masa critică, pierzi liantul, pierzi orașul. Ea îți poațe aminti orașul așa cum a fost cîndva. Fără ea e tot mai greu, dacă nu imposibil, să-ți imaginezi ce-l lega pe cel de acum de cel care nu mai este. Idealul de înțelepciune al antichității era să lege trecutul, prezentul și viitorul, dar prin dispariția localnicilor legăturile care le-ar ține împreună se destramă. Când orașul este rupt de trecut, devine un loc fără viitor.

În facelift-ul orașului individul este cicatricea. Cu toate acestea realizările sînt primite cu mult entuziasm de cei și cele cuprinse în mirajul reconstrucției. Ceilalți, și sînt tot mai mulți, simt altfel: orașul nu se construiește pentru noi, ci prin și pe noi, pe seama noastră. Sînt ei cei din urmă contrarevoluționari obscurantiști, dușmani ai orînduirii, nostalgicii? De fapt sînt bolnavii care nu mai pot face față drumului înainte, elementele profund anti-revoluționare. N-au decît să… plece. Tensiunile sociale cresc pe măsură ce orașul devine un spațiu tot mai polarizat, iar cetățenii sunt priviți doar ca finanțatori ai marilor proiecte. Legăturile comunitare sunt înlocuite de criterii economice, iar redistribuirea resurselor nu se îndreaptă către individ, ci către marii jucători economici. În cele din urmă, orașul își pierde identitatea, devenind o simplă aglomerare de idei, drumuri și facilități, fără legături reale cu trecutul său. Această situație încordată se descarcă fie prin emigrare, fie prin abrutizare.

Transformarea alertă a orașului ca răspuns la propria-i criză se desfășoară însă printr-o amînare, sau poate o anulare a reglajului fin, al acelor lucruri care mențin viabilitatea relațiilor sociale. Și astfel, în chiar dinamica schimbării, apare contradicția marcată prin faptul că rapiditatea ei presupune suspendarea acelor lucruri în sprijinul cărora ea este întreprinsă, viața de zi cu zi și acordul invizibil dintre oameni. Ceea ce rămâne din acest proces este o viteză a schimbării care nu pare să ofere o destinație concretă. Ce nu poate fi înregistrat, integrat, este eliminat. Și totuși se face constant apel la tradiție, dar în tăcere vestigiile sînt înlăturate. Iar pentru că iluzia trebuie întreținută se plantează statui cu diverse personalități (muzeificare). Dar ce reprezintă ele pentru omul noului oraș? Nimic. Eventual consumabile pentru aparatul de fotografiat al turiștilor. Se caută recuperarea unei consistențe pe care o vor cu toții, pe care nu o pot numi, însă după care tînjesc – autoconservarea prin autoconsum.

Imaginea actuală e cea a provizoriului care anunță utilul. Ea vinde apoi iluzia lucrului împlinit, a continuității, a recuperării distanței față de un viitor care pînă acum era inaccesibil. Prezentul scapă…. Acest produs urban fragil, în loc să fie un spațiu al oamenilor, devine un spațiu în care oamenii sunt digerați, absorbiți în mișcarea continuă a fluxului economic. Entuziasmul pentru modernizare ascunde, de fapt, o pierdere semnificativă: neglijarea nevoilor reale ale oamenilor. Raționalitatea economică prin care se exclude individul și se prioritizează doar interesele mediului de afaceri constituie o gravă eroare.

Oradea devine o infrastructură de consum, iar locuitorii săi, prinși într-un mecanism de mobilitate, nu sunt decât mijloace pentru a atinge acest scop. Ordinea pe care o propun generatorii schimbării are elementele specifice disciplinei și funcționalității de tip industrial. Nu se poate vorbi de formule generale, totalizatoare, ci de un criteriu unic și autosuficient: capitalul. Coridoarele de mobilitate urbană se aseamănă în acest context cu fluxul tehnologic unde omul este noua marfă. Cetățenii sînt materia primă a mașinăriei care-i transformă în PIB – sînt partea activă a ceea ce constituie propria lor anulare. Acesta este noul standard citadin. În acest scop migrația internă asigură o nouă generație de muncitori, ale căror aspirații vin ca o răsplată pentru greutățile generațiilor anterioare. Nu pot renunța la complexul săracului al cărui singur semn al izbînzii este automobilul. Gîndirea celui lovit, umilit, este cea care favorizează construcția coridoarelor (de mobilitate urbană) pentru împlinirea sensului, automobilul. Cine poate ascunde semnul reușitei!? Pe altarul ei orașul își pierde coerența. Totul atît de pueril. Cîndva oamenii au făcut orașul pentru ei, acum pare că orașul își face oamenii pentru sine. Ce se va întîmpla cînd apetitul lui va crește? Va prefera doar tipul uman asimilabil structurii sale monocrome?

Partea bună este enunțată frust: măcar se face ceva! Asta nu semnifică altceva decît o recunoaștere implicită a faptului că nu mai este nimic. Se suprapune ceva mimînd continuitatea. Și asta nu e decît partea ușoară: celor mai mulți le poți spune orice, pentru că orice este mai bun decît nimicul. Pe un teren viran se pot transplanta astfel cu ușurință noi obiective și noi sarcini. „Bine că totuși se face ceva” are și o funcție dezinhibitorie. Nici nu se vrea mai mult. Epuizații nici nu cred că se poate face, sau cere mai mult. Într-o atmosferă abulică, coruptă, delăsătoare, incapabilă, cel care face, nu se știe cum, are toate atributele reușitei și valorii.

Ceea ce condamn e faptul că nu se merge spre un oraș, spre o structură, care să-ți permită trasarea unui contur cu consistență, ci totul pare un altoi de dragul de a fi la zi, și nimic mai mult. În principiu un oraș trebuie schimbat în așa fel încît să elimine vechi comportamente motivate doar de frustrare și de nereușitele predecesorilor. El trebuie să creeze cetățeni care să aducă plus valoare, o creștere intensivă, nu extensivă: din puțini să alegem mulți, nu viceversa. Investițiile în capitalul uman sînt greu de identificat: cîți dintre studenții români care au absolvit universități de prestigiu din străinătate au fost cooptați în administrația locală? Sau cu cîți dintre ei colaborează cei care gestionează schimbarea? Aceeași problemă privită din alt unghi: priviți copiii în drum spre școală cum se strecoară printre mașini. Urmăriți cîte indicatoare, facilități, are o mașină în raport cu un pieton. Există zone de protecție cu adevărat eficiente pentru copii în vecinătatea școlilor? Maniera în care este gestionat drumul unui copil spre școală, și totodată, tot ce o înconjoară, este cel mai clar indicator al preocupării pentru viitor al unei comunități.

Dar o dată ce se urmăresc scopuri pe termen scurt, ele vor genera în favoarea lor doar alianțe temporare care le sînt favorabile doar anumitor potentați. Tot demersul emană un puternic iz cinic. Dar ce a constituit nucleul reformelor? Care le sînt convingerile? Obiectivul celor care inițiază schimbarea orașului este Normalitatea. Prin urmare țelul e bun, dar faptul că mijloacele sînt, dacă nu tăinuite, cel puțin discrete…, asta aruncă o umbră de îndoială și asupra scopurilor. Dincolo de gălăgia utilajelor lucrurile se desfășoară în tăcere – o tăcere care cere nervi tari. Ei îi spun răbdare. Însă nu acesta este termenul potrivit, ci mai de grabă, capacitatea de a fi din nou, în continuare, masă de manevră. Și asta rămînînd mut.

Trebuie să răzbești după criterii care se schimbă prea des. Noul orășean se transformă în propriul lui simulacru – nu i-a rămas altă cale de a supraviețui. Prin forța lucrurilor dobîndește noi talente, și le rafinează pe cele existente: are „combinații”, se descurcă, se înscrie în partid, cultivă relații cu cine-e-cineva, face calcule – vă amintește de alte vremuri? Tot așa și cei care au mai rămas din clasa de mijloc legitimează noua direcție după sloganul ”I’m not gay, but 20$ is 20$.” Vreți o dovadă palpabilă a schimbării? Uitați-vă la festivalurile răspîndite prin diferite locuri din oraș ca supapă de decompensare: mecanismul lor se bazează pe emiterea unor stimuli cu scopul de a crea iluzii, de a ameți, de a-l amăgi pe cel disperat că totul e normal, în parametri… Cei care asistă, se relaxează în cadrul unor asemenea manifestări nu se consideră, nici nu se văd disperați, dar asta sînt, indivizi frînți, obosiți, deșeuri ale propriei lor vieți. Destinderea aici e programată ca parte integrată în programul de producție care nu lasă loc pentru nimic altceva.

Victoria vizată de cei care schimbă orașul îi învinge pe cei cărora ea trebuie să le profite, cetățenii. Mai mult, reculul victoriei îi va afecta, fie și tangențial, și pe artizanii ei datorită faptului că nu au prevăzut niciodată posibilitatea eșecului și nu au avut nici o ezitare în privința propriei perspective. Eroarea e dată de faptul că certitudinea cu privire la un anumit viitor apare ca inexpugnabilă. Demersul are toate caracteristicile fanatismului: distruge, anulează, consideră derizoriu orice alt criteriu interpretativ în afară de cel al lui.

În această viziune, primarul mult blamatelor, sau admiratelor schimbări, devine un mijloc, iar cele pe care le realizează reflectă o necesitate mai profundă, care depășesc persoana sa. Devine o figură tranzitorie, nu un lider sau un arhitect al viitorului comunității, ci un funcționar care favorizează și menține nevoile imediate ale unei societăți dominate de abstractul economiei. El e forma pe care o ia necesitatea. Ce constituie necesitatea? Sau mai bine spus, cine? Nu se vede cu ochiul liber?! Imaginea e prea aproape pentru a fi distinsă… Organul care poate sesiza ceva real s-a pierdut între timp. E dureros, dar sîntem noi înșine… pierzîndu-ne prin propriul efort.