Pesemne cunoașteți, stimați cititori, obiceiul american prin care un om faimos, îndată ce spune sau face ceva ce nu le place fanilor, e hărțuit, umilit și izolat de gloatele de pe internet. Pare groaznic, dar „victimele” unui linșaj online sunt victime în măsura în care li se spun lucruri care nu le plac, altfel niciun fir nu li se clintește de pe cap și nici un cent nu pierd din ce au. Purtarea aceasta e rezultatul eșecului Occupy Wall Street, unde zecile de mii de oameni furioși nu au obținut decât prilejul de a-și vărsa nervii pe bancheri – fără însă a le provoca vreo pagubă. Or, dacă mulțimea nu mai poate condiționa individul, e, oare, posibil ca individul nu doar să facă față, ci să se impună asupra mulțimii? Această întrebare a creat lumea de azi.
Terorismul zilelor noastre s-a născut din experimentele multor individualiști disparați care au observat fisurile din urma eșecului Occupy Wall Street și au făcut fiecare ce a știut. Deși ideile lor pot trece drept geniale, nu de geniu e vorba, ci de spirit de observație, pentru a sesiza de la început crăpăturile pe care, crescând, azi le vede toată lumea. În același timp și fără a ști unul despre altul, patru individualiști au studiat cum poate un singur om să înfrunte mulțimea și să câștige. Acești oameni nici nu sunt propriu-zis patru, ci mii și mii, răspândiți în toată lumea, însă doar faptele acestora mi-au ajuns la cunoștință, încât să spun despre ei că se aseamănă, iar pe restul nu îi cunosc.
Cel mai inteligent dintre ei se numea Abu Khalid al Suri și era de profesie terorist. El a fost strategul care a întocmit manualul de luptă al ISIS, inventatorul atacurilor spontane din mijlocul adunărilor; dintre acestea, cel mai de succes a fost atentatul de la Nisa, când un șofer de camion a condus prin mulțime, omorând 86 de oameni. Al Suri și-a dat seama că, într-o confruntare între individ și colectiv, nu are rost să se sporească forța individului fiindcă, mai devreme sau mai târziu, aceasta va fi copleșită; tactica e, așadar, de a preschimba lucrurile care dau putere colectivului în dezavantaje. La modul propriu, succesul atacului cu camionul s-a datorat în parte forței mașinăriei, și în parte îmbulzelii, din care oamenii nu putea scăpa, încât corpurile se zdrobeau între camion și corpurile vecinilor. Al Suri a fost ucis în 2014 și nu a apucat să vadă popularitatea tacticilor sale.
Cel mai de succes din cei patru se numește Vladislav Surkov, numit de presă „ideologul lui Putin”. Surkov a reușit să zdrobească opoziția internă din Rusia prin aceea că a finanțat-o; contracandidați, partide politice, mișcări de protest, ONG-uri, miliții neofasciste sau comuniste au primit în secret bani din partea lui Surkov, adesea pentru a se înfrunta reciproc, sau pentru a înfrunta regimul, dar apoi el a făcut publice finanțările, astfel că societatea rusă a văzut că cei mai vehemenți critici erau de fapt actori plătiți, iar opoziția sau inițiativele cetățenești au devenit cu toate suspecte, întrucât puteau să nu fie decât noi jocuri de-ale lui Surkov. Pentru noi, cel mai cunoscut produs al lui Surkov e așa-zisa „fabrică de troli”, autori ai capodoperei „Balena Albastră”, jocul online care, pe căi misterioase, îi face pe copii să se sinucidă. Menită să sperie populația rusă, ca să controleze traficul pe internet, Balena Albastră a făcut senzație și la noi – țin minte cum politicieni și preoți fugeau dintr-o școală într-alta, rugându-i pe copii să nu se joace cu Balena Albastră – firește, copiii s-au dus acasă și au inventat povești despre ea tocmai ca să îi sperie pe adulți, devenind ei înșiși mici agenți ai haosului. Vladislav Surkov a dovedit că individul poate alcătui organizații care, tocmai prin felul în care sunt organizate, pot semăna dez-organizarea.
Cel mai faimos din cei patru e Donald Trump. În esență, el e cel care a făcut saltul de la terorismul lui al Suri la respectabilitatea politicii de stat. Tactica lui e simplă: trebuie doar să spună ceva îngrozitor și să aștepte două reacții: cea dintâi e că va fi condamnat de toată lumea care alcătuiește „sistemul”; însă, continuând să existe (el, DT) și continuând să spună același lucru îngrozitor, face ca oamenii din „sistem” să își dovedească neputința – atât unii altora, cât și mulțimii care privește la televizor. A doua reacție e că, mai devreme sau mai târziu, adversarii rup rândurile, încercând fiecare o tactică mai bună de a-l înfrunta, iar astfel îi întoarce pe unii împotriva altora sau îi înfruntă unul câte unul. În cazul lui Donald Trump, terorismul e oarecum mascat, fiindcă la prima vedere e un politician care unește un colectiv de susținători, ca împreună să facă ce au hotărât, dar fanii lui nu sunt o grupare organizată, ci o masă de indivizi nemulțumiți, invidioși și care se cred victime, iar Donald Trump le dovedește că „elitele” de care se temeau până acum nu au, de fapt, nicio putere. Ei nu îl urmează pe liderul lor, ci merg în aceeași direcție, cu destinații diferite: el spre putere, iar micii huligani, fiecare, înspre răzbunarea sa personală. Din cauza asta, dacă vă amintiți, asaltul congresului american a arătat ca un festival de cocalari: unii fluturau steaguri istorice, alții aveau coarne de bivol, alții purtau uniforme militare pe care și le-au inventat singuri; la fel era și purtarea lor: unii au ocupat sălile de ședințe, alții au furat lucruri de valoare, alții s-au căcat pe pereți, fiecare a făcut ce a vrut și ce era în stare. Donald Trump a dovedit că un individualist poate nu doar să corupă mulțimile și să le dezbine, ci să le unească tocmai în scopul de a-și distruge singure puterea și siguranța, dar și că apucăturile teroriste pot deveni politică de stat, ba încă în statul cel mai puternic.
GABRIEL MILOIA
Citiți principiile noastre de moderare aici!