III
Poate ați observat, stimați cititori, că niciun politician nu mai fumează. Asta deoarece fumatul e nesănătos, dezgustător și malefic, iar ei, politicienii, nu sunt nicidecum nesănătoși, dezgustători sau malefici, ci exemple de răspundere publică și igienă personală demne de urmat; în instituțiile statului, fumatul e de mult interzis, apoi s-a interzis în cele private, apoi în locurile de pierzanie, unde e în regulă să bei până te înjunghii cu prietenii, dar Doamne-feri să fumezi pasiv; apoi în parcuri, unde aerul trebuie să fie curat, iar mai nou pe străzi, începând cu orașe de mare renume și isprăvind cu urbanizări dubioase precum Clujul.
Dar în timp ce oamenii poartă grija fumătorilor, par să nu bage în seamă râul de droguri care se varsă în școli – unde, de altfel, le e locul, fiindcă ce copil sănătos la cap ar vrea să petreacă lucid șase ore pe zi într-o pușcărie în care intră prin turnicheți, din care nu poate scăpa și unde e supravegheat de adulți prin camere video? Înainte, a urmări pe copiii altora era specific pedofililor, dar să nu fim de rea-credință, nu poftele perverse îi mână pe directori la așa ceva, ci plăcerea perversă a părinților de a se da în judecată unii pe alții sau școala, dacă plodul se întoarce acasă cu o unghie ruptă sau cu gumă în păr. Să notăm că anume pentru procesomania asta au zbierat oamenii că vor reforma justiției, fiindcă nimeni nu își ia mașină rapidă ca să o conducă încet. Or, cum educația le e o pușcărie, și tinerii se poartă ca deținuții – ce bine e să știm că școala de stat poate fi mai sinistră ca „școala vieții”.
Și mai ciudată îmi pare dependența la adulții din categoria mijlocie, pesemne fiindcă s-au scârbit de viața de reduceri-cadou pe care o trăiesc. Dintre cunoscuții de vârsta mea (37), număr pe degetele de la o mână câți nu iau droguri, fie din cele făcute să se simtă bine, fie din cele prescrise să nu se simtă rău; toți merg la psiholog sau la psihiatru, unde află cu sunt narcisiști, ori histrionici, ori au „personalitate borderline”, altfel spus că faptele, comportamentul și gândurile urâte pe care le comit nu sunt păcate, ci simptome ale unei „tulburări” pentru care nu sunt ei de vină, ci părinții ori societatea; așadar, când fac rău cuiva, nu doar victimele sunt victime, ci și ei înșiși. Nu scriu aceste lucruri din vreo grijă specială pentru fumători sau pentru drogați sau pentru problemele psihologice, ci doar ca să vedem cât de ușor e, zicând despre un cerb că e cal, ca minciuna să se răspândească și o problemă să ducă la alta.
Iată cum realitatea vieții în societate se dizolvă într-un soi de logică de vis, unde lucrurile curg unul într-altul și se amestecă. Dar în orice vis, când lucrurile se schimbă brusc, urmează fie trezirea, fie alunecarea în coșmar.
Cum altfel să vedem catastrofa de trei zile care a zguduit alcătuirea europeană? Ziua 1. Președintele Trump anunță negocieri de pace cu președintele Putin, fără să dea de știre aliaților săi; ziua 2: vicepreședintele Vance, venit ca musafir pe pământ european, se rățoiește la liderii continentului, certându-i că nu sunt destul de democrați, că nu au respect pentru compatrioții lor fasciști, că fără un „mandat puternic” nu pot realiza nimic – el însuși nu are un astfel de mandat, iar șeful său a încercat o lovitură de stat. Uluitor a fost că, în loc să i se amintească acestui neisprăvit că e un oaspete care își insultă gazdele, tot soiul de vorbitori s-au perindat să îl convingă că, dimpotrivă, noi europenii suntem democrați din cale-afară, și încă fix în felul care îi place domnului Vance. Ziua 3: un emisar american îi înștiințează pe conducătorii Uniunii Europene că, după ce au finanțat jumătate din războiul Ucrainei, nu sunt poftiți la negocieri, întrucât „nu au nimic de oferit”.
Stimați cititori, eu îndelung am trăit cu impresia că Uniunea Europeană, prin bogăția ei, prin mulțimea de state și cei 450 de milioane de locuitori, e o mare putere a lumii, mai ales fiindcă trei din țările ei, membre G7, chiar sunt mari puteri. Am acceptat minciuna generalizată a cerbilor care sunt cai așa cum accept ploaia în noiembrie sau întunericul noaptea, socotind că e o umbră firească a unei alcătuiri reale și trainice, că, printre idioții și siniștrii de toate mărimile, măcar Zhao Gao, cel care spune despre cerb că e cal, știe că nu e așa. Dar se pare că m-am înșelat. Altfel nu înțeleg suficiența cu care, din 2014, când rușii au luat Crimeea, Uniunea Europeană nu a făcut nimic, apoi când în 2022 războiul ne-a venit la graniță, nu a făcut nimic, iar acum, când rușii par să obțină tot ce vor, făcătorii de nimic nu știu ce să facă; acești oameni nu au înțeles că supraviețuirea Uniunii, a țărișoarelor lor nefericite și a lor înșiși în fruntea acestor țărișoare depind toate de un minim efort de a distinge realitatea de iluziile pentru proști. În urma acestor umilințe, care sunt cel mai periculos moment de politică externă din istoria Uniunii Europene, doamna Kallas, șefa diplomației, în loc să fie demisă, a căpătat un premiu, pentru înaltele dumisale valori, cu care ne putem duce toți în prăpastie.
GABRIEL MILOIA
Notă: articol de opinie alcătuit din cinci capitole, trimis pe 24 februarie. Capitolele IV și V vor fi publicate în perioada următoare.
Trimite articolul
X
Max says: Credeam că Bihon nu merită frunzărit – banal și tern cum apărea de ani buni. Bako junior e totuși o voce proaspătă într-un oraș de provincie care gândește așișderea. Fără efortul de a părea sofisticat textul are stil, în logica lui suplă nu-s prea multe de zis: nimic din lașitatea specifică intelectualului cu patalama, prea mult pentru niște ochi incapabili să vadă dincolo de un șablon suflat în urmă cu mulți ani pe zidurile triste ale urbei unde (cultural) nu se întâmplă, de obicei, mai nimic. Poate că nu există soare fără umbră și trebuia ca juniorul să fi cunoscut și „noaptea”. Nu e o alegere pentru oricine: a spune adevărul înseamnă a alege să fii singur.
