Satul Vadul Crişului este un legendar centru de olărit, unic în Europa prin culoarea albă a ceramicii rezultată în urma arderii. În anul 1938 nu mai puţin de 90 de familii de olari lucrau în localitate. Acum doar trei familii mai practică această meserie.
Dau viaţă lutului
Pământul slab din zona localităţii Vadu Crişului nu a făcut posibil ca locuitorii acestor meleaguri să trăiască doar din agricultură. Dar calitatea deosebită a lutului din această zonă, a permis locuitorilor să practice meşteşugul olăritului. Vadu Crişului este singurul centru de olărit din ţară unde materia primă de prelucrare este lutul alb, din care, după ardere, rezultă o ceramică albă, luminoasă. „Lutul din care se fac vasele în Vadu Crişului este adus din apropierea comunei şi de la Şuncuiuş, din zona Pojorâta”, spune Szolga Geczi Iuliana, una dintre puţinele persoane care mai practică olăritul. Doamna Iuliska moşteneşte meşteşugul olăritului de la tatăl dânsei, cu care obişnuia să lucreze în copilărie. Încet, generaţia care a învăţat tehnica olăritului se stinge şi tot mai puţini dintre cei tineri aleg să ducă mai departe secretele olăritului. Este o meserie grea, care cere multă răbdare, migală şi, nu în ultimul rând, pasiune. „Toată ziua eşti cu degetele în apă, dar când reuşeşti să formezi un vas simţi că devii un creator”, ne mărturiseşte olăriţa de 69 de ani. Pe vremuri, aproape tot satul trăia din acest meşteşug, apoi s-au deschis minele la Şuncuiuş, Borod, bărbaţii s-au dus la lucru acolo. Pentru un salariu mai bun şi pentru pensie. În timpul comunismului olarii erau consideraţi meşteri populari şi puteau vinde în orice piaţă produsele, după revoluţie această categorie a fost încadrată de la meşteri populari la comercianţi. Acest moment a fost acela care a dus la declinul total al acestui meşteşug. La Vadu Crişului se făceau în general obiecte pe care oamenii le foloseau în gospodării : blide pentru mâncare, oluri – ulcioare cu gât îngust, care păstrează foarte bine apa rece, oale de sarmale, hârboaice – oale cu sau fără capac pentru mâncare şi lapte, cante pentru apă, strecurătoare, suporturi pentru lumânări; vase decorative şi vase pentru flori dar şi lucruri de excepţie.
În grădinile din Cotroceni
După ce în centrele mari de olărit din ţără nici un meşter nu a avut curajul să formeze vaze mari de 1.40 m înălţime şi 1.38 m diametru, faima meşterilor din Vadu Crişului a ajuns până la urechile lui Nicolae Ceauşescu, care i-a comandat lui Ioan Hasas (tatăl doamnei Iuliska) aceste vase foarte mari, pentru grădinile Palatului Cotroceni. „Toată familia noastră a lucrat trei ani de zile pentru a putea onora comanda, a fost trimis inginerul Onuceanu Miklos de la Oradea să ne ajute la confecţionarea formelor. Vasele erau atât de mari încât a trebuit să intru în ele ca să fac pereţii, iar cuptoarele în care erau arse au fost construite special, pentru fiecare bucată în parte. Într-un an de zile reuşeam să facem circa 13 bucăţi”, mai povesteşte tanti Iuliska.
Drumul lutului
Dar cum ajunge lutul să fie transformat în vas? Lutul scos la suprafaţă este transportat cu căruţa şi aşezat în curtea olarului într-o groapă înconjurată cu bolovani, apoi este înmuiat cu apă, tăiat cu mezdreaua pentru a zdrobi bucăţile mari şi a înlătura impurităţile. Este trecut apoi prin malaxor, după care începe frământatul în urma căruia lutul trebuie să ajungă moale ca şi untul, fără să aibă noduri şi, în funcţie de ceea ce vrem să facem, îl lăsăm mai moale sau mai tare”, spune tanti Iuliska. Lutul se bate apoi cu mâna pentru a se scoate bulele din aer. „Dacă rămâne aer, vasul poate exploda în cuptor. Apoi se face lutul boţ şi se pune la roată şi se formează obiectul dorit. După ce am făcut vasul, acesta e lăsat la uscat. Apoi, îi lipim toarta şi îl pictăm. Pentru vopseaua brună se utilizează pământul negru. Cei din Vadu Crişului folosesc «blangutul» care se găseşte la Râtul Grecului. Se pisează bine, după ce s-a cernut, se înmoaie în apă, apoi se macină cu râşniţa şi i se mai adaugă oxid de mangan. Oalele vopsite şi uscate sunt arse într-un cuptor special construit din cărămidă şi vaioage sau numai vaioage în formă de trunchi de con cu înălţimea de 170-180 cm şi diametrul interior la bază de 1.50 m. Cuptorul are două guri de foc, tot aici este lăsată o deschizătură prin care olarul poate intra în cuptor. Încărcarea vaselor se face prin intrarea olarului în cuptor, atât gura de sus cât şi peretele cuptorului unde a ieşit olarul, se lipeşte cu pământ, lăsând doar la mijloc o deschizătură pentru îndepărtarea produselor de ardere. Focul se face cu lemne şi temperatura trebuie să crească treptat până la 1.000 de grade. Arderea, în funcţie de mărimea vaselor, poate dura 7-10 ore”, explică olăriţa.
Pe TVR 2 şi la galerie
Olarii din Vadu Crişului sunt căutaţi zilnic de zeci de vizitatori. Din păcate, nici copiii, nici nepoţii olarilor nu doresc să continue această meserie din care nu te poţi îmbogăţi dar din care totuşi se poate trăi. Recent la TVR 2 am putut urmări documentarul realizat de regizorul Tudor Chirilă „ Olariţa de la Vama Sării”, iar în această săptămână la Galeria Tibor Erno din Oradea, alături de exponatele din lut realizate de olari din Ungaria, se pot vedea şi vase realizate de Szolga Geczi Iuliana şi de familia Hasas Petru. În condiţiile în care, vase ca în Vadu Crişului, din ceramică albă, nu se mai fac nicăieri în ţară sperăm totuşi că se vor găsi tineri ucenici care să continue această tradiţie. Pentru ca peste câţiva ani, nu doar statuia olarului din centrul comunei să ne amintească de faptul că în Vadu Crişului a existat cândva o meserie care se chema olărit.
Ioan Hasas
Veronica Bursaşiu
Citiți principiile noastre de moderare aici!