Uitarea şi nepăsarea se aşterne peste cicatricile dureroase ale foştilor deţinuţi politici. Sunt relicvele unui sistem răpus dar ale cărui tentacule trag sforile prezentului. Perfidie cu atât mai greu de suportat cu cât vocea lor îşi află tot mai greu un loc în cacofonia publică. „Trăiesc încă torţionarii. Copiii, nepoţii unora din ei ne fac politica şi istoria actuală”, a punctat şi prof. Mircea Drecin.
În aceste condiţii, pare o mişcare firească mutarea unei minime arhive a deţinuţilor politici, cel puţin a celor din Bihor, în spaţiul virtual, pe o pagina de internet. memoriarezistenţei.ro, site realizat de Cristina Puşcaş, jurnalist şi doctorand al Facultăţii de Istorie din Oradea, este arma cu care foştii deţinuţi politici ai comunismului şi cei care le susţin cauza vor lupta împotriva uitării.
Documentare
Pagina de internet expune cititorului informaţii, fotografii şi documente scanate la care accesul nu e chiar facil. „Din propria experienţă, în timpul redactării tezei de doctorat, am constat că accesul la informaţii de acest gen sunt limitate. M-am gândit că poate sunt şi alţi tineri care s-ar bucura să aibă acces neîngrădit la informaţii, în condiţiile în care circulaţia cărţilor este tot mai redusă, dar accesul la net e mai mare”, spune autoarea.
Lansarea site-ului a avut loc în sala mare a Primăriei Oradea, în cadrul festivităţii s-a făcut şi anunţul de organizare a Asociaţiei „Cei 40 de mucenici”, dedicată tot foştilor deţinuţi. Evenimentul a adunat un public cunoscător – studenţi şi cadre didactice de la Facultatea de Istorie, presă dar şi reprezentanţi ai oficialităţilor – viceprimarul Mircea Mălan din partea Primăriei şi Claudia Timofte, şefa de cancelarie a Prefecturii. Lucian Silaghi a participat în dublă calitate – şef al Direcţiei Judeţene de Cultură şi preşedinte al Asociaţiei „Cei 40 de mucenici”.
Mărturie
Prezenţe mai importante, însă, pentru tema evenimentului, au fost chiar foştii deţinuţi politici, unii în sală iar alţii aşezaţi la masa ovală.
Cel pentru care tablourile puşcăriilor comuniste zugrăvite de Paul Goma sunt, încă, surse de fiori reci pe şira spinării, şansa de a auzi mărturiile chiar de la cei care au pătimit este fără preţ. „Instalarea comunismului” a fost rememorată de Ioan Brazdă, preşedintele Asociaţiei Deportaţilor şi Victimelor Oprimării Comuniste Bihor şi membru al Organizaţiei G4. „Decapitarea elitelor. Demnitarii – episcopul Frenţiu, şefii partidelor istorice, pe toţi i-au dus la Sighet, unde au făcut o închisoare pentru ei. Acum e muzeu, unii dintre noi, din Oradea, suntem reprezentaţi acolo. Intelectualii – la Aiud, într-o secţie specială pentru ei. Studenţii – lor le-au înfiinţat penitenciarul politic de la Ploieşti. Elevii – că nici elevilor nu le-a plăcut de regimul comunist, au plecat la Târguşor. Muncitorii – că nu erau nici ăştia toţi comunişti, la Gherla. Femeile – unde să le ducă şi pe alea?! Pentru femei au înfiinţat Mislea. Chiaburii au fost grija Anei Pauker: „Ce facem cu ei, că noi n-avem Siberie?” I-au trimis în Bărăgan. Condamnaţii cu pedepse mai mari au ajuns la Canalul Dunăre – Marea Neagră”, schiţează fostul deţinut, ridicat la 20 de ani de Securitate, o hartă sumară a universului concetraţionar comunist.
„Cum a fost intrarea în Securitate? La subsol m-au dus, seara pe la 11, unde erau celulele înşirate una după alta, într-o clădire, acolo, spre Gară. M-au băgat într-o încăpere îngustă – de întindeai mâinile ajungeai la pereţi, cu un pat de scândură, fără saltea, fără pătură, fără nimic. Mai era acolo un călugăr de la Capucini(…)”, îşi aminteşte fostul deţinut, membru al organizaţiei care pregătea şi trimitea voluntari pentru grupurile de partizani din munţi. Odată închis la Securitatea din Oradea, umilirea şi bătaia n-au lipsit din meniul zilnic.
Umor negru
Rusu Vasile, ajuns în puşcăriile comuniste din cauza activităţilor subversive de pe vremea când era elev la Liceul „Alexandru Roman” , în 1946, povesteşte că „cinci luni am stat la Securitate: o mâncare pe zi, bătaie din belşug”. „Ţener, Rosenberg, Stern, Filip, Coşa, Retegan” – recită bătrânul ca pe o litanie lista torţionarilor săi. Deloc lipsit de umor, acesta a prezentat o situaţie de-a râsul-plânsul. „Am fost adus la Retegan, la declaraţii. Numai că peste drum de Securitate, la acelaşi nivel, era un restaurant. Şi i-am zis, „mi-e foame, nu pot scrie”. Şi mi-a adus mâncare. Am scris apoi vreo două pagini şi când am terminat m-a întrebat, „Ai semnat declaraţia?” Şi eu am rupt hârtia-n patru. A fost cea mai cruntă bătaie”, îşi aminteşte fostul elev, membru al Organizaţiei România Independentă, trecut prin penintenciarul de la Oradea, Cluj, Târguşor şi Gherla.
„Tineret, băgaţi la cap treaba aceasta!”, este îndemnul lui Mircea Pârvu, învăţător, condamnat la 16 ani temniţă grea, membru al Organizaţiei „Stânca de granit”, fost preţedinte al tineretului naţional-ţărănist, trecut prin beciurile Securităţii Oradea şi prin puşcăriile de la Cluj, Baia Sprie, Gherla, Galaţi şi Botoşani. Umilinţele mărturisite de acesta sunt greu de imaginat: „M-au dezbrăcat şi m-au bătut până când a sărit sângele din mine. Sânge, urină, fecale. (Am fost n.r.) bătut şi aruncat ca o cârpă. Ăştia sunt fraţii noştri, românii comunişti”.
Revenirea din Gulag a oferit-o Iuliu Papp, care, în numele Asociaţiei Foştilor deţinuţi politici i s-a adresat viceprimarului Mircea Mălan, în calitate de exponent al puterii locale. „Când vin pe aici oficialităţile astea mari de la Bucureşti, toţi vorbesc frumos de noi şi de laudă. Să facă bine să completeze să avem bani, noi o zi mergem la pâine, una la farmacie. Suntem vai de capul nostru, nu ne baga nimeni în seamă. Am răman 3.000 de oameni în toată ţara din peste două milioane de deţinuţi politici ai comunismului, cât a avut ţara asta românescă…”, şi-a încheiat acesta intervenţia.
Citiți principiile noastre de moderare aici!