Universul artistei, profesoarei și scriitoarei Irina Mihoc, din Beiuș, e unul fascinant. Are o minigrădină botanică, unde lămâii sunt un centru de interes și crește albine. Tocmai a finalizat cea de-a cincea sa carte. Artista ne-a deschis ușa paradisului său, lăsându-ne să privim în intimitatea casei.

[eadvert]

-Jurnal Bihorean: Cum s-a născut pasiunea dumneavoastră pentru cultivat lămâi?

-Irina Mihoc: M-am născut într-o familie de oameni simpli, onești, harnici și cu mare credință în Dumnezeu. Îmi spuneau mereu: „Am venit la o piatră în drum”. Se refereau la momentul întemeierii căsniciei lor, la momentul stabilirii lor în Beiuș, atunci când fiind mulți în familie, erau nevoiți să părăsească satul și casa părintească și să-și facă desigur, un rost al lor.

Nu au avut o bază materială și nici averi, dar prin muncă, sudoare și multă trudă, au reușit să-și întemeieze o gospodărie de invidiat.

De când „am început a pricepe”, țin minte în gospodărie tot felul de animale și păsări: porci, scroafe cu purcei, capre, oi, vaci, iepuri, gâște, rațe, curci, găini. Pentru că locuiam în Beiuș, era foarte greu cu atâtea animale, nu era un păstor ca la țară, trebuia să le însoțim la păscut. Era o plăcere, pentru că aici, noi, copiii, ne mai zbenguiam, dar nu mult, că trebuia să și învățăm, deoarece o dată întorși acasă, eram puși la treabă. Muncind pe lângă părinții mei, am reușit să-mi formez tot felul de deprinderi de muncă: agricole, horticole, casnice etc. În timp, părinții mei au achiziționat destul de mult pământ aici, la Beiuș, pământ care trebuia cultivat. Luam parte la toate muncile agricole și pe măsură ce creșteam, deprindeam tot mai bine munca și eram de un real ajutor. Acasă, munca devenea mai ușoară. Aveam doar grădinăritul și muncile casnice. Într-una din zile, când razele soarelui au început să devină mai prietenoase, când hărnicuțele albine se bucurau și ele de vremea prielnică, fredonând în atmosferă cu zumzetul lor, tatăl meu a adus acasă doi pomișori, care spunea el că se numesc lămâi. Aveam pe atunci, poate vreo cinci anișori. „I-am altoit cu nașul”, îi spuse el mamei mele. Nașul meu avea în vremea acea mulți lămâi, cam tot atât de mulți câți fini avea, dar noi, copiii, nu aveam acces la ei, nu-i văzusem vreodată. Ne mai dădea nașa uneori câte o felie de lămâie cu miere de albine, dar nu știam ce sunt.Trebuia să fim foarte cuminți ca să primim asemenea delicatesă. De aici a pornit povestea lămâilor mei. Am înțeles atunci că acești pomișori vor crește mari și vor face fructe asemenea celor pe care le primeam condiționat, de la nașa mea. Vă imaginați câtă bucurie, pentru mine, copilul de atunci. În sfârșit, voi avea fructele mele și voi putea să mă înfrupt din pomișorii mei, chiar dacă voi mai face câte o boroboață.

Îi divinizam, le spuneam rugăciuni, poezii, le cântam, le puneam panglicuțele mele, roșii, de la codițe, să nu moară cumva de deochi.

-J.B: Povestea lămâilor dumneavoastră e ca un miracol, ca un vis frumos în care te trezești. După ce ai visat cu ochii minții….

-.I.M.: Dimineața, la trezire, alergam în grădină să văd dacă pomișorii mei „au făcut o lămâie peste noapte”. Într-o dimineață, ce credeți că am găsit? Un lămâi mare, de-i ajungeam până la jumătate, plantat într-un ciubăr de lemn, încărcat cu lămâî. Nu mai văzusem așa ceva, am făcut câțiva pași înapoi, iar când am fost luată de mânuță și condusă spre pom, să-mi iau un fruct, am refuzat cu o teamă de copil, pentru că astea erau mari și galbene, nu erau feliile pe care eu le primisem de la nașa mea și pe care așteptam să le văd întocmai, în pomișorii mei. Mi-a luat mama una din pom, mi-a dat-o în mână, probabil să mă familiarizez cât de cât cu ea, mi-a tăiat-o, dar pentru că la vremea aceea nu aveam albine, sigur că nu aveam nici miere, drept pentru care am început să le mănânc cu zahăr.

Au crescut și pomișorii mei, între timp am mai semănat și alții, așa că am reușit să avem destul de mulți. Câtă fericire pe noi, copiii. Aveam suc, adică limonadă. Mama mea ne răzuia lămâia cu coajă cu tot, într-un castron, punea peste ea miere, că de-acum aveam și câteva familii de albine, iar apoi turna peste acest conținut apă rece din fântâna cu izvor, pe care o aveam și o avem și azi, în curte. Uneori, ne făcea sucuri cu lămâie și cu siropuri naturale, făcute de ea, în casă. Tradiția o păstrăm și la fel le preparăm și azi.

-J.B: Acum câți lămâi aveți?

-I.M: Am zece lămâi maturi și când spun maturi, să înțelegeți că îi am și pe cei doi pomișori despre care v-am vorbit anterior. Asta nu pentru că eu sunt foarte tânără, ci pentru că ei trăiesc foarte mult, iar eu am o vârstă. Mai am nouă lămâi, cu vârsta cuprinsă între patru și cinci ani. Spun vârsta, deoarece eu îi personific, la mine în grădină puteți găsi felurite plante, ele dau viață grădinii mele și implicit și mie, care trebăluiesc printre ele. Mai am și lăstărași semănați din primăvară.

-J.B: Ce lucrări necesită, cum vă ocupați de ei?

-I.M.: Nu am studii de specialitate, eu am crescut cu ei, așa cum v-am mai spus și am învățat să trăiesc cu ei, ba chiar ei m-au învățat multe lucruri.

Nu sunt deloc pretențioși. Se maturizează, însă destul de lent. Cam la un an jumate – doi, se pot altoi și după alți doi – trei ani, trec pe rod. Am să vă spun ciclic. Primăvara îi scot pe o terasă, îi țin aici două – trei zile, să-i acomodez cu temperatura de afară, apoi îi duc în grădină. Îi așez în linie, la soare, așa cum i-ați văzut. Fiind plante citrice, le place soarele. Spre deosebire de pomii fructiferi, ei înfloresc și rodesc în orice perioadă a anului. De aceea am mare grijă la flori, să nu le ating, atunci când îi mișc. În schimb, cad multe lămâi coapte. Odată aranjați, le fac toaletarea. Am grijă ca pomul să fie ușor rărit, pentru a permite luminii să pătrundă până în interior.Tai lăstarii din interior, pentru a evita intersectarea lor, întocmai ca la pomii fructiferi. În felul acesta, stimulez creșterea spre exterior și totodată facilitez schimbul de gaze al plantei, cu mediul. Se poate da orice formă coroanei, dar eu îi dau forma cupei de șampanie, la fel cum procedez și cu pomii din livezile mele, de care mă ocup eu cu fratele meu, Sorin Mihoc. Doar v-am spus că e o tradiție de familie. Urmează afânarea pământului, pentru aerisirea rădăcinii. Le fac duș, o dată pe săptămână, cu un furtun prevăzut cu un stropitor. Asta pentru a îndepărta praful și a-i feri de paraziți. Am înțeles că îi atacă unii paraziți, cum ar fi păduchii. Nu cunosc. Lămâii mei nu au avut niciodată paraziți. Nu îi stropesc deloc cu nici un fel de substanțe. În luna august urmează altoirea, pentru cei care necesită. Eu practic altoirea „în ochi”(secționarea în nod). Desigur sunt mai multe modalități de altoire, dar tatăl meu asta o practica, atât la pomi, în livezi, cât și la lămâi și am constatat că e cea mai eficientă și cea mai simplă, în același timp. În lunile septembrie – octombrie, tai „lăstarii lacomi”, cei care cresc foarte lungi, deci îi tund din nou. În luna octombrie, aici depinde și cum permite timpul, îi mutăm iarăși pe terasă și îi ținem aici până înainte de îngheț. Au camera lor, unde temperatura este menținută la 12, 13, 14 grade, nu mai mult. Dacă sunt ținuți la căldură, le cad frunzele, probabil prin deshidratare. Am constatat trei motive pentru care le cad frunzele: cel amintit, udatul foarte des și curenții de aer, când sunt ținuți în casă. Suportă mai bine deficitul hidric, decât apa în exces, pentru că le putrezesc rădăcinile. De aceea, eu îi ud iarna cam de două ori pe lună, iar vara, de două ori pe săptămână sau poate chiar trei, atunci când e foarte cald. Apa trebuie să fie la temperatura camerei iarna, iar varaâ la temperatura de afară. Îi ud cu apă de ploaie sau de la fântână. Nu este recomandată apa cu clor, de la robinet. De ce să le dăm lor, dacă nici noi nu o bem. Înmulțirea o fac prin semințe. Se pot semăna în orice anotimp.

Nu folosesc un anume tip de pământ, din comerț, folosesc pământ de Criș, care e mai nisipos. Îngrășământul pe care eu îl folosesc este cel natural, respectiv bălegar diluat cu apă, lunar. Le mai dau calciu. Într-un borcan pun apă, cojile de la ouăle pe care le folosesc în casă, și le țin la soare pănă se înverzește apa. O torn apoi la rădăcină. Îngrășămintele le aplic, desigur, doar pe perioada de vară.

-J.B: Ce simțiți atunci când vă ocupați de lămâi?

-I.M: O totală plăcere și relaxare. Orice lucru care îți umple sufletul de bucurie este minunat de făcut, pentru a-ți reduce nivelul de stres și a te relaxa. Este unul dintre cele mai ușoare și simple lucruri pe care le poți face pentru sănătatea ta: grădinăritul în ansamblul lui. Să lucrezi liniștit, răsfățat de razele soarelui și adierea molcomă a vântului, savurând miresmele pe care doar natura ți le poate dărui, să te rupi cu gândul de viața cotidiană, să fii unul cu momentul, este realmente înălțător. Acest lucru îți oferă o mulțime de efecte pozitive, mai cu seamă atunci când culegi roadele muncii tale.

-J.B.: Le cântați? Știți că sunt studii care arată că muzica influențează dezvoltarea plantelor?

-I.M.: Da, cunosc acest fenomen.

Încă din vechime s-a vorbit despre efectele muzicii asupra ființelor vii. În India, tradiția arăta că zeul Krishna punea zilnic muzică, pentru ca vegetația din grădinile sale să devină tot mai luxuriantă. În cărțile vechilor tradiții esoterice, se vorbește despre temple ascunse, unde călugării creșteau plante cu anumite sunete emise de instrumente muzicale sau incantații vocale,iar culturile acestea le asigurau hrana zilnică. Alți cercetători admit că plantele au „gust standard” și că preferă muzica clasică. Iată că eu îmi permit să-i contrazic și să afirm că plantele mele preferă muzica populară, autentică, românească. Argument: și plantele mele, la fel ca ale lor, au aceeași vigurozitate și rod bogat la final. Ca la orice ființă vie, cred că și la ele este vorba de educație: ce îi oferi, aceea gustă. Deci le cânt, cânt de drag, cânt pentru că mă simt încărcată de o energie pozitivă, care îmi umple sufletul, îmi dă forță și putere. Cred cu tărie că are loc acel feedback, între mine și plantele mele.

-J.B.: Ce alte pasiuni mai aveți?

-I.M: Pentru că tot vorbim despre plante, vreau să vă mărturisesc faptul că iubesc nespus de mult florile. Cântecul și florile constituie universul meu, viața mea. Realmente, nu aș putea trăi fără flori, fără verdeață, fără natură, într-un cuvânt.

Am reușit să fac în curtea mea, în grădina mea, în casa mea, o adevărată minigrădină botanică. Am foarte multe specii de flori, care mai de care mai încântătoare și mai înmiresmate. Le îngrijesc înainte de orice, trăiesc o viață de basm în lumea lor mirifică.

Codrul cu lumea lui vie, cu floarea, cu frunza, cu iarba, sunt elementele care m-au ajutat să-mi desăvârșesc menirea, cu care Bunul Dumnezeu m-a trimis pe acest pământ. Aceste elemente sunt nelipsite din cântecele mele, desigur abordez și alte tematici legate de obiceiurile și tradițiile din vatra Binșului, așa cum știți, dar codrul este tematica mea de suflet. Deseori mă retrag în codru, de una singură, nu știu dacă ați încercat vreodată, dar este o adevărată terapie. Dacă te mai așezi și lângă un izvor, e o lume de vis, e o adevărată poveste. Trebuie să știm, însă, să îmbinăm plăcutul cu utilul. Aici în codrul despre care vă vorbesc, am și câteva familii de albine, că trebuie să-mi produc mierea necesară și propolisul, care este cel mai bun antibiotic. Apicultura este o altă pasiune a mea. Cum să nu iubești niște insecte care aleargă toată ziua, nu doar pentru hrana lor, cât pentru hrana ta, omule! În stup, sunt foarte bine organizate, știe fiecare ce are de făcut, mai puțin trântorii, care stau și consumă, dar ele îi tolerează. Până la urmă, au și ei au un rol bine determinat. Fără ei, nu ar avea loc înmulțirea. În stup e o curățenie desăvârșită, albinele scot toată mizeria afară, pe urdiniș.

Albinele sunt insectele cele mai afectuoase, chiar dacă ai senzația că sunt agresive și înțeapă. Ele nu deranjează, dacă nu sunt atacate. Ca fiecare vietate, au și ele modul lor de autoapărare. Niciodată atunci când verific stupul, asta cam o dată pe săptămână, sau uneori mai des, eu nu le poluez, nu le fac fum. Nu port niciun fel de protecție, pentru că nu mă atacă. Sunt foarte inteligente, își simt stăpânul. La ele, într-adevăr, am observat o liniște și un calm desăvârșit, atunci când le fluier și le cânt. Asta am mai auzit la mulți apicultori. Iubesc animăluțele, nu mai am foarte multe, anii trecuți țineam aproape din fiecare, ca să pastrez tradiția familiei.

La noi în familie lucrează toată lumea, desigur fără a neglija îndatoririle de serviciu și nu în detrimentul formării profesionale, pentru că suntem intelectuali, dar se poate. Le-am format și copiilor noștri toate deprinderile de muncă despre care v-am vorbit, le moștenesc și ei așa cum le-am moștenit și noi. În calitate de profesor, chiar îi îndemn pe toți părinții să le formeze pe cât posibil, copiilor dumnealor, deprinderi practice de muncă. Nu le strică, dimpotrivă, le conturează personalitatea, oricare ar fi vocația lor. În timpul liber, ador să citesc, fac parte din generația care citea foarte mult, scriu de asemeni. Am terminat cea de-a cincea carte pe care am scris-o, dar nu am reușit să îi fac lansarea. În duminici și sărbători, cutreier satele, stau de vorbă, pe lavițe, cu bătrânii locurilor, de la care încă mai culeg date despre obiceiurile și tradițiile natale.

Cercetarea folclorului în teren m-a preocupat întotdeauna, așa se explică autenticitatea repertoriului și a costumațiilor mele, precum și multitudinea de date pe care le-am așternut în paginile cărților pe care le-am scris.

-J.B: Ce proiecte muzicale mai aveți?

-I.M: Lucrez acum la un album în colaborare cu un studio din Oradea. Am parcurs cam 50% din proiect. Merge cam anevoie, din cauza problemelor care afectează acum întreaga omenire, dar voi reuși.

Doresc, dacă îmi permiteți, să mulțumesc d-nului președinte Viorel Micula, care și de această dată s-a oferit să mă susțină, pentru a putea finaliza acest proiect. Tot respectul meu pentru această minunată familie, pentru acest minunat om, care a pus și pune atâta suflet în tot ceea ce înseamnă valoare, cultură, obiceiuri și tradiții românești.

-J.B: Discuția cu dumneavoastră a fost o încântare. Vă mulțumesc.