JB: E corect să se vorbească, per general, de ”lăcomie” ori de o doză de naivitate (încredere în instituțiile bancare) în cazul segmentului de populație care și-a asumat un credit în franci elvețieni pentru a-și cumpăra o locuință familială asumându-și plata dobânzilor și a tuturor cheltuielilor de analiză și administrare a creditelor?
Adrian Hatos: Într-o țară care a trecut prin traumele Caritas sau FNI este greu să invoci naivitatea chiar dacă se pare că din greșeli nu învață mai nimeni. Criza creditelor în monedă elvețiană este efectul ușor de prevăzut al întâlnirii a două lăcomii. Pe de o parte, vorbim despre lăcomia băncilor care au dat de franci ieftini și nu s-au putut abține să îi plaseze pe piață deși știau – spre deosebire de public – mult mai multe despre riscurile la care îi expun pe proprii clienți. Dinspre cerere, beneficiarii acelor credite „ieftine” în franci elvețieni au ales varianta cu câștiguri vizibile maxime pe termen scurt, chiar dacă riscurile pe termen lung puteau fi destul de mari. Altfel spus, au căzut într-o capcană tipică de marketing în care vânzătorul a speculat slăbiciunea de voință a cumpărătorului. În termeni populari este vorba tot de lăcomie care este o manifestare a slăbiciunii voinței și înțelepciunii: a fost aleasă varianta rentabilă pe termen scurt chiar dacă genul ăsta de chilipiruri sunt de obicei prea frumoase pentru a fi adevărate. Adevărul e că în perioada în care creditele au fost contractate erau disponibile puzderie de credite în lei sau euro, cu dobânzi mai mari dar cu riscuri valutare mai mici. Riscurile creditelor în franci elvețieni fuseseră subliniate mai mult sau mai puțin direct chiar dinspre Banca Națională. Candoarea dacă poate fi o explicație, a rezultat și din faptul că românii nu și-au dat seama că momentul prin care treceau (2006-2008) era o bulă speculativă- în cazul nostru imobiliară – care, inevitabil, avea să se dezumfle. Pentru că nu mai trecuseră prin așa ceva au crezut probabil că perioada de creștere a veniturilor se va prelungi indefinit iar condițiile de plată a creditului vor fi din ce în ce mai ușoare. E o scuză, dar te întrebi, din nou, de ce nu au luat toți credite în franci elvețieni majoritatea preferând creditele mai puțin rentabile în lei sau în euro?
JB: Care e profilul social al familiilor cu credite ipotecare în franci?
Adrian Hatos: Unele chestii sunt ușor de dedus: 1) S-au calificat, prin venituri salariale și garanții ipotecare, pentru un credit ipotecar necesar achiziționării unui imobil de câteva zeci de mii de CHF. 2) Au ales varianta rentabilă pe termen scurt, cu dobândă mică împotriva tuturor avertismentelor relative la riscul valutar care le indicau variantele mai sigure pe termen scurt – în lei sau în euro. Estimez așadar că „grosul” este alcătuit din familii tinere urbane din clasa mijlocie care manifestau un optimism exacerbat de creșterea economică iluzorie a perioadei de bulă imobiliară corespunzătoare. Cei care au ales creditele în franci elvețieni – recomandate cu generozitate și chiar cu insistență de bănci – au fost probabil din categoria mai antreprenorială, cu un raport exagerat al aspirațiilor la resurse dar cu o toleranță deosebită față de risc. Decizia lor spune că nu prea au avut încredere în instituții (au ignorat avertismentele BNR), că nu prea au înțeles riscurile valutare, deci nici nu au avut o cultură economică prea solidă și, în plus, au manifestat și doze iraționale de optimism. Totul indică spre un habitus speculativ, oportunist, posibil cu capitaluri culturale și educaționale scăzute, orientat spre ascensiune socială.
Din banii obținuți din credit oamenii aceștia au cumpărat case sau apartamente pe care și le-au dorit cămine sigure, pe termen lung: cred că mulți dintre aceștia au acum copii mici. Creșterea cursului francului elvețian le-a dublat efortul plății datoriei la bancă – în condițiile în care valoarea creditului a fost calculată la maximum iar la această dificultate s-a adăugat, de multe ori, și scăderea veniturilor datorată crizei. Aud de situații în care rata la bancă depășește veniturile lunare ale familiei: așa ceva nu se putea întâmpla decât în situația în care veniturile familiei respective s-au înjumătățit față de momentul contractării creditului. Cel mai probabil s-a întâmplat că unul dintre membri familiei și-a pierdut venitul. Asta indică încă odată fragilitatea poziției sociale și economice a acestor familii și întărește deducția că sunt afectați mai ales cei care au contractat credite semnificative în condiții de garanții socio-economice precare, dacă se poate spune așa, riscând excesiv. O contribuție au avut aici, cred, și funcționarii din bănci care, în goana după cât mai mulți clienți, nu au fost întotdeauna suficient de riguroși în analiza dosarelor de credit.
JB: Vor lua în calcul opțiunea emigrării românii ajunși să își piardă atât banii achitați timp de 6 – 7 ani ca rate cât și locuințele ipotecate (aceasta în idea că dacă rămân în țară vor fi urmăriți toată viața până la achitarea tuturor obligațiilor către bănci prin popriri pe toate veniturile, inclusive ale giranților)?
Adrian Hatos: Numărul celor care vor opta pentru evadare va fi mic. Dincolo de creditul ăsta nenorocit sunt prea multe legături care îi țin în România (familie, cariere profesionale etc.). Cei mulți care au ales soluția exodului în Spania sau Italia erau din categoria celor aflați la risc de excluziune socială. Ori, în cazul celor cu credite în franci elvețieni, arareori se poate vorbi despre așa ceva. Mai degrabă vor căuta o soluție negociată cu banca, rezultat eventual al unei intervenții a statului, care să facă plata datoriei mai ușoară astfel încât să își poată relua existența obișnuită.
JB: Cât au contat mișcările sociale ale cetățenilor din Ungaria, Croația și Polonia aflați în situații similare la deciziile guvernelor de a se implica pe piața valutară sau în politica bancară?
Adrian Hatos: A contat cel mai mult numărul celor afectați. În România avem sub 100000 de credite în CHF – în Polonia e vorba de peste 700000. Impactul social și economic este mult mai important acolo, inclusiv riscurile pentru sistemul bancar, iar reacția intervenționistă a guvernanților de acolo e de înțeles.
JB: Ne putem aștepta la mișcări sociale și în Bihor dacă situația nu se va ameliora?
Adrian Hatos: Ha ha ha! În Bihor nu s-au întâmplat mișcări sociale în situații mult mai critice. Așa că nu îmi fac prea multe griji sau iluzii din punctul ăsta de vedere. E adevărat că nemulțumirea clasei de debitori în franci elvețieni – tineri familiști deziluzionați – se poate adăuga altor nemulțumiri populare care ar putea fi speculată politic de anumite forțe, interne sau externe. În protestele ultimilor ani s-a format o pătură de activiști profesioniști, hai să le spunem antreprenori sociali, care ar putea să își fructifice experiența și rețelele pentru a mobiliza o mișcare de genul ăsta. Sunt vremuri destul de tulburi și orice semn de slăbiciune sau de ineficiență a autorităților poate fi valorificat…
JB: Care e gradul de solidaritate al românilor față de conaționalii aflați în situația generată de creșterea CHF? Sunt conștienți de riscul ca românii creditați în alte valute s-ar putea confrunta cu probleme asemănătoare?
Adrian Hatos: Nu cunosc sondaje de opinie pe această temă dar sunt destul de sceptic vis-a-vis de disponibilitatea românilor de contribui la acoperirea pierderilor debitorilor sau ale băncilor. Totul se rezumă la judecăți de echitate: a fost titularul creditului păcălit de bancă sau știa în ce se bagă? Dacă românii consideră că cei cu credite în franci elvețieni și-au asumat conștient riscuri nu îi vor susține. Comparația cu cei care în aceeași perioadă au optat pentru credite aparent mai puțin avantajoase în lei sau euro nu le este nici ea prea favorabilă. Eu cred că solidaritatea cu cei cu credite în franci elvețieni e relativ subțire iar agitația demagogică a politicienilor se va fâsâi rapid odată cu conștientizarea acestei stări de fapt și emergența unor noi subiecte pe agenda publicului.
Citiți principiile noastre de moderare aici!