Fost membru al formaţiei Phoenix din formula care a fugit în Germania în boxele lui Nicu Covaci, în 1977, Erlend Krauser a făcut carieră muzicală în Germania. A început cu formaţia Lake, iar apoi, începând din 1992, a cântat în orchestra celebrului James Last, până la decesul aestuia, în 2015. A colaborat cu artişti precum Taco, Ricky Shane sau Modern Talking şi a lansat zece albume solo.

– Aţi început să cântaţi la vioară de la vârsta de 5 ani, şi mărturiseaţi la un moment dat că aţi fi prefarat să jucaţi afară fotbal cu copiii în loc să staţi în casă să repetaţi la vioară. Dar ce au însemnat anii de vioară pentru educaţia muzicală şi drumul pe care l-aţi urmat ulterior?

Erlend Krauser: A fost greu ca și copil, la cinci ani, să îți vezi prietenii afară, jucând fotbal, şi tu să trebuiască „să freci” vioara, bineînţeles. Dar după aceea, mi-a folosit foarte mult pentru că un violonist are urechi foarte bune, de fapt cele mai bune dintre toţi muzicienii, pentru că te obişnuieşti de la o vârstă foarte tânără să faci micro tunning, aşa se cheamă, adică micro acordaj. Se corectează cu urechea. Urechea dă semnal la deget – vezi că eşti prea sus sau prea jos – şi te obişnuieşti foarte repede să coretezi. Şi asta la chitară e foarte important pentru că chitariştii nu prea ştiu chestia asta. Un chitarist care a avut prilejul să cânte la vioară şi să înveţe vioară ca şi mine, de la cinci ani, are urechi deosebite şi poate să cânte şi la chitară total altfel. În alt sens, şi educaţia de muzică clasică mi-a folosit foarte mult pentru că în piesele mele este orchestră de corzi, chiar şi corn francez sau corn francez. Deci am cunoştinţe dar pe care nu le-am învăţat la şcoală, la „Ion Vidu”, că nu am avut ore de compoziţie. Am cântat într-o orchestră de elevi şi am avut solfegii, am avut cor, am avut pian, dar nu am avut compoziţie. Astea le-am prins eu pe parcurs, cum se pot folosi. M-a influenţat, bineînţeles, muzica clasică. Am iubit Bach, a fost pe vremea aia pe gustul meu. Cântam la vioară nişte Bach-uri foarte grele, sonate şi partite, şi am fost la Bach unul dintre cei mai buni la şcoală. Toţi aveau frică de Bach.

– V-aţi îndrăgostit de chitară în momentul în care aţi ascultat piesa lui Jimi Hendrix, Voodoo Child. Pe la 12 ani v-aţi dus la Nicu Covaci, fiind deja fan Phoenix, să vă dea câteva lecţii de chitară. Aţi avut la dispoziţie un Stratocaster şi un Marshall. Cum a fost trecerea de la vioară la chitară?

Erlend Krauser: Trecerea la mâna stângă, de la vioară la chitară, a fost cam simplă şi uşoară pentru că aveam deja la vârsta aia tehnică foarte dezvoltată la mâna stângă. La mâna dreaptă a fost mai greu pentru că mi-a arătat Nicu cum se ciupeşte cu degetele, mi-a arătat cum se cântă cu pana. De fapt şi înainte de a lua acea oră cu Nicu, cântasem deja la chitară de fapt. Pentru mine a însemnat altceva chitara în momentul ăla. Eu am vrut să cânt tare şi să creez un sound Hendrix, care a fost greu la început de creat pentru că nu ştiam cum se învârt butoanele. Nicu avea un Marshall care numai când îl dădeai la volulul 10 suna a Hendrix şi era greu acolo, la el, că era o cămăruţă mică şi îţi spărgea capul de tărie dacă cântai aşa. După aia m-am calmat şi am început să studiez precizie la chitară. La mâna dreaptă am fost şi eu cam rapid, la aproape acelaşi nivel cu pana ca şi cu mâna stângă. Timing-ul a fost foarte bun şi, încetul cu încetul, am adaptat mâna dreaptă la mâna stângă.

– Aţi intrat mai întâi în formaţia Pro Musica, la vioară electrică şi chitară. Cum a fost colaborarea cu Ilie Stepan?

Erlend Krauser: Cu Ilie Stepan m-am înţeles foarte bine, deşi el era cu 10-11 ani mai bătrân ca mine, iar eu pe vremea aia eram cam rebel. Stilul meu de a cânta la vioară, cu doză, cu faze electrice, nu ştiu dacă s-a potrivit sută la sută cu Pro Musica, pentru că ei, când am intrat eu în trupă, erau acustici, cu chitară spaniolă, cu chitare reci. Am fost, cred, la început, ca un fel de cui ruginit în Pro Musica. După aceea a fost şi o fază electrică, dar la început eram cam oaia neagră acolo.

– Mai târziu v-a luat Nicu Covaci în formaţia Phoenix. Ce a schimbat experienţa pe scenă alături de Phoenix?

Erlend Krauser: Eu, din păcate, nu am avut prilejul să cânt cu Phoenix în formula aia cu Ţăndărică, Ioji şi Baniciu în timpul lui Cantafabule, sau când cântau pe scene mari. Eram încă fan al lor, eram foarte, foarte mare fan. Eu am intrat în faza cu dubaşii din Brăneşti. Şi aia a fost o fază ciudată pentru că Nicu şi-a pus în cap să facă o colaborare cu ei, şi am fost acolo la Brăneşti să repetăm cu ei, dar ei erau nişte ţărani care aveau dube cu care nu puteau să se adapteze la muzica lui Phoenix, cu cinci optimi, cu măsuri mixte, şapte optimi, şapte pătrimi. Am repetat cred că o săptămână întreagă şi după aia Nicu cred şi-a dat seama nu se poate colabora cu ei cum s-a gândit el. Am făcut după aceea tot felul de fake-uri, deci dubaşii erau nişte muzicieni care au bătut ei nişte dube dar de fapt unul era violoncelist, unul era de la Pro Musica, şi „Castravete” (n.r. Doru Eugen Iosif) a fost acolo dubaş, muzicieni cu care am repetat să înveţe piesele Phoenix cu dube, pentru că ei ştiau cum să numere cinci optimi sau şapte pătrimi. În faza aia nu prea era un prilej pentru mine să mă exprim cum simţeam eu muzica pe care o ştiam de la Phoenix, de la Cantafabule, că discul ăla m-a impresionat foarte mult. Am fost foarte bucuros că sunt la Phoenix, dar nu am cântat ce aş fi vrut eu să cânt, şi cum. După faza asta Nicu s-a cărat şi eu am cântat blues cu Ioji şi cu Baniciu la Cenaclul Flacăra, la Păunescu. Am cântat Blue Jeans Blues, am cântat Red House blues al lui Hendrix, nu s-a cântat program Phoenix decât aşa, poate două piese, trei. Baniciu îşi cânta piesa lui şi restul era program rock. Şi aia a fost pentru mine mult mai interesant decât faza Phoenix cu Nicu, înainte. Un an jumătate a fost, cred că şi mai scurt, din ’75 până a plecat el, în ’76. Pentru mine nu a fost foarte important, pentru că pentru mine muzica aia cu dubaşii n-a fost exprimarea mea. A fost ceea ce şi-a dorit Nicu, şi eu oricum nu aveam nimic de zis, deci eu am participat la treaba asta. Şi în Germania a fost oricum o rătăcire după aia. Acolo n-a mai fost Phoenix. A fost o încercare…

– Ce v-a convins la 19 ani să intraţi în boxa Marshall a lui Nicu Covaci, în 1977? Pauza de la şcoală greu de recuperat din cauza turneului cu Cenaclul Flacăra? Oportunităţile din Vest?

Erlend Krauser: În primul rând, ce m-a convins să intru în boxa aia a fost dorinţa mea de libertate, care nu m-a părăsit până azi. Şi tinereţea, că eu nu mi-a făcut gânduri de ce s-ar putea întâmpla sau ce riscantă era treaba asta ce a planificat-o Nicu. Am fost tânăr, am fost voios, şi am vrut să mă car din România pentru că am văzut că nu prea există posibilităţi de libertate adevărată. Asta am simţit-o mai mult decât am ştiut-o. N-a fost o decizie din raţionalitate, mai mult din dorinţa de rebeliune. Asta cu şcoala a fost poate un motiv, dar nu primul motiv. Bineînţeles că a fost greu după ce am făcut un turneu cu Cenaclul Flacăra de vreo jumătate de an, poate şi mai mult. N-am mai putut să recuperez la şcoală nici Istorie, nici Geografie, dar nici ce ar fi trebuit să studiez ca să pot să dau la facultate, pentru că ăla era un an de Bacalaureat. Astea toate au ajutat poate la decizie, dar nu pot să zic că au fost motivele cele mai importante. Ţin minte că eu am fost singurul, dintre cei trei de la Phoenix care s-au cărat în boxe, care mi-a sărit imima în sus. Ţăndărică şi cu Ioji erau turbaţi de derută. Unul plângea, unul era disperat cum să ia decizia asta la faţa locului, că nu aveam voie să ne mai ducem acasă, să telefonăm, să spunem la cineva că o să fugim în noaptea aia. Nu sunt sută la sută sigur, dar aşa, cu privirea de azi, cred că ăsta a fost cel mai important moment. Eu credeam că în Germania e libertate totală, ceea ce nici în ’77 n-a fost, şi acum se îngustează tot mai mult, dar atunci aşa am crezut şi am zis: Doamne ajută, dacă reuşeşte treaba asta, sunt liber, pot să cânt ce vreau, pot să fiu cine simt că sunt.

– Ce s-a rupt din spiritul Phoenix în Germania?

Erlend Krauser: E o chestie foarte complexă. În primul rând, după părerea mea, a lipsit Mircea Baniciu. Pentru că, Covaci l-a planificat pe Moni Bordeianu, care era în Statele Unite în vremea aia, când am părăsit noi ţara. În 1977 nimeni nu a ştiut ce face Moni. Şi când a apărut el a arătat ca un fel de copie a lui Rod Stewart. Freza, tot comportamentul, ţoalele şi, bineînţeles şi gândirea. Capul lui nu era la nivelul Phoenix 1977. El a avut alte aventuri, alte chestii în State. Din cauza asta s-a pus şi întrebarea: ce cântăm, cum cântăm, pentru că el nu ştia să cânte ca Baniciu. El cânta melodiile alea, dar total altfel, în alt spirit. Apoi lumea, bineînţeles neştiind limba română, nu a înţeles textele. Ceea ce în 1977 a fost important. Mai târziu poate nu ar fi fost chiar aşa de important. Din 1990 plus, au venit din toată lumea şi au cântat în limba lor maternă. Am văzut şi nişte călugăriţe din Tibet care au cântat în tibetană. Dar ’77, a fost un an foarte greu, ’78, că apăruseră punk-iştii şi new wave-iştii, Blondie, Ian Dury and the Blockheads, Sex Pistols bineînţeles, Ultravox. Deci, Phoenix a fost absolut la timpul nepotrivit, la locul nepotrivit. Germania, oricum, e un teren cultural foarte greu dacă nu eşti cunoscut. Vii din State sau din Anglia, e foarte greu să ai succes şi să fii acceptat. Din cauza asta, întrebările spirituale au devenit tot mai mari, mai importante la Phoenix, şi asta, cuplat cu faptul că nu aveam niciun fel de bani – făceam greva foamei acolo, la Bramsche – pur şi simplu a fost aproape imposibil să continue trupa în aceste condiţii. Cam aşa o văd eu.

– După Phoenix a fost Madhouse cu Ioji Kappl şi Ovidiu Lipan Ţăndărică, apoi Lake… Care a fost şansa dumneavoastră de a porni o carieră muzicală în Germania?

Erlend Krauser: Cariera mea muzicală în Germania a pornit cu intrarea în trupa Lake, care în 1979 sau ’80 când am intrat a fost deja într-un declin cumva. Adică succesul cel mai mare au fost cu primele trei albume ale lor. I-am văzut şi live la un festival şi nu mi-a prea plăcut trupa de fapt, dar am intrat în ea pentru că m-au chemat să înlocuiesc chitaristul solo al lor, care era pe droguri şi au avut greutăţi la începutul unui turneu pentru că ăsta n-a mai fost lucid şi au trebuit să îl interneze la spital. Le-a trebuit un chitarist solo pentru turneul ăla şi ei m-au scos atunci din Madhouse cumva. De fapt m-am hotărât să particip la turneu ăla, cu bani buni plătiţi, nu să intru în trupă. După aia am văzut că, pentru mine, ca solist de chitară, a fost foarte favorabil să mă acompanieze doi la keyboard, plus tobar şi basist. Eu eram obişnuit în trio, cu Ioji şi cu Ţăndărică, şi acolo nu ai nicio armonie în spate. Mi-a plăcut foarte mult situaţia asta, şi lor le-a plăcut foarte mult de mine şi m-au întrebat după turneu dacă nu vreau să intru în trupă, că aveau de gând să îşi schimbe şi stilul. Le-au plăcut mult cum cânt şi cum gândesc muzical. Ei erau stabiliţi în Hamburg şi acolo era toată scena de muzicanţi de studio. Prin ei m-am făcut cunoscut şi am primit joburi, oferte de la tot felul de artişti cunoscuţi pe vremea aia. De exemplu, am cântat hitul mare a lui Taco, „Puttin’ on the Ritz”, care a fost nr. 1 în America, după aia am cântat multe chestii pentru Milva, pentru Ricky Shayne un album, şi mulţi alţii care nu sunt chiar aşa de mari vedete, dar s-au câştigat bani buni în vremea aia cântând în studio pentru ei. Stând la Lake am făcut şi un album foarte fain, pentru firma CBS. Acel LP este foarte mult influenţat de mine. Toate solo-urile de chitară de pe el sunt foarte faine şi acum, am trei piese compuse pe el. Plus că stilul s-a schimbat puţin de la southern rock (Eagles, The Allman Brothers Band) înspre trupe mai moderne ca Toto, Foreigner. I-am cam influenţat în direcţia aia. Asta a fost rampa de lansare a mea.

– Ce au însemnat concertele pe mari scene ale lumii, cum e Royal Albert Hall din Londra, alături de celebra orchestră a lui James Last, timp de două decenii?

Erlend Krauser: Concertele mari cu James Last au fost pentru mine ambivalente. Pe de o parte cânți în Royal Albert Hall, cânţi la 8000 de oameni în Köln Arena, cânţi pentru 6000 de oameni în O2 Arena, în Berlin şi în Hamburg, scene mari, succes mare, şi pe de altă parte cânţi foarte departe de public. Mie îmi place foarte mult să cânt în cluburi pentru că eşti aproape de public, îl simţi. De exemplu, în Olanda am cântat pentru 3-4000 de oameni, şi cu o zi înainte s-au vândut vaci şi porci acolo, în aceeaşi sală. La fel este şi atmosfera, nu simţi publicul decât dacă ai ovaţii în picioare, cum am avut eu de exemplu la solo-urile alea Aguilera în ultimii opt ani. Acolo oamenii se ridică şi se lipesc de faţa scenei şi se uită la tine în sus. Acolo îi mai simţi, îi mai vezi cum le lucesc ochii, dar în general, în show-ul ăla cu ditamai lumini împrejurul tău e foarte greu de simţit publicul.

– Cum a fost după 40 de ani întâlnirea muzicală cu Nicu Covaci la festivalul Wolfblues de la Gărâna, în 2017? Alături de dumneavoastră şi de Nicu Covaci au mai fost pe scenă A.G. Weinberger la chitară, Canaf – voce, Vlady Săteanu la bass şi Flavius Hosu la tobe.

Erlend Krauser: Întâlnirea mea cu Nicu a fost hazlie, pentru că Nicu era pe vremea aia foarte supărat şi mi-a povestit de multe răutăţi care s-au făcut în ţară. Ce rea e lumea şi cum l-au păcălit şi l-au necăjit tot felul de prieteni şi neprieteni, duşmani. Eu sunt mai mult pe faza sufletului. Eu i-am tot spus: Nicule, dar sufletul tău nu poate fi atins dacă eşti cumva în tine împăcat cu ce faci, cu toate minunile care se întâmplă în jurul tău, trupa, ce-ţi mai doreşti să faci în viaţă muzical. Aşa sunt eu de felul meu. El tot timpul făcea glume despre mine. A zis că am luat-o razna. Şi mi s-a părut foarte ciudat, că eu îl ştiam cu două părţi, şi partea lui mai moale, mai fină. În momentul ăla în care ne-am întâlnit, probabil a păţit multe chestii dure. Şi n-a fost prima întâlnire a noastră. Eu l-am vizitat şi în Spania, am avut un timp fain cu el vreo două săptămâni, mi-a arătat unde stă şi toată ambienţa acolo, în Moraira. Între timp am vorbit regulat la telefon, m-a tot sunat, era să produc şi un disc Phoenix la un moment dat, dar am avut altă concepţie şi nu s-a potrivit. El m-a rugat să produc un album cu trupa asta nouă. La final s-a invit că mi-a spus treburi care au fost altfel decât s-au dovedit după aceea, şi eu am renunţat atunci la producţia asta. Dar la Gărâna a fost foarte hazliu, adică ne-am distrat extraordinar şi am fost în două lumi diferite.

– Spuneaţi la un moment dat că „pictaţi” cu chitara. „Pictaţi” nemţeşte sau româneşte?

Erlend Krauser: Niciuna dintre ele. Eu „pictez” cu sufletul şi limba pe care o folosesc muzical vine din sufletul meu, şi n-are nume.

– Cel mai nou album l-aţi lansat în octombrie anul trecut şi se intitulează „Treasures”. Ce poveste ascunde în spatele ei piesa „Phoenix rising” şi ce sound nou?

Erlend Krauser: Am lansat zece albume solo care sunt în ordine: „Ambrosia”, „Erlend Krauser”, „Talking Guitar”, „Flight of the Phoenix”, „Pioneers and Heroes”, „Now”, „It”, „Last Discoveries”, „No Limits” şi „Treasures”. La piesa „Phoenix rising”, în primul rând povestea ei este continua reînnoire a acestei păsări. Deci nu numai permanenta ardere şi renaştere din cenuşă, cum ştiam când eram în România şi cum gândea Nicu şi cum vedea el pasărea Phoenix. Pe mine, toată viaţa m-a interesat această permanentă reînnoire. Şi la Phoenix mi-aş fi dorit o reînnoire, care nu s-a întâmplat din păcate niciodată. Din multe motive. În primul rând cred pentru că Nicu nu s-a dezvoltat muzical în acelaşi tempo cum era în România între „Cei ce ne-au dat nume” şi „Cantafabule”. Acolo el a avut o dezvoltare muzicală fenomenală. Dar după aia, după ieşirea din ţară, după ce s-a spart trupa aia cu care am fugit, el nu s-a mai prea dezvoltat. Adică a făcut piese tot timpul la fel, dar în primul rând nu a avut o trupă aşa de bună să le cânte mult timp. Şi acum ăştia noi, băieţii lui noi şi fata la vioară, ăia sunt pe alte plaiuri, nu au spiritul ăla Phoenix. Ar fi trebuit Nicu să-i educe puţin mai mult acolo. Deci, piesa „Phoenix rising”, ca spirit are multe elemente balcanice şi româneşti de folclor, dar foarte subtil produse. Aşa mi-aş fi dorit să sune şi Phoenix-ul modern la un moment dat. Chit că e foarte puţină voce în ea, numai la capăt, dar vorbim de sound. Şi povestea este că e o dedicaţie pentru Nicu, este pur şi simplu o piesă pe care i-am dedicat-o lui pentru că eu îl critic mult dar pentru mine Nicu Covaci a rămas un om foarte important în viaţa mea, şi am scris-o neştiind că el e bolnav. Când a fost gata discul eu nici nu aflasem că el are probleme de sănătate. A fost pur şi simplu o dedicaţie de respect de Phoenix, de respect de persoana lui.

– Ce vom asculta pe 19 septembrie, la Oradea?

Erlend Krauser: Pe 19 septembrie publicul va asculta piese cântate live de mine, fără trupă în spate, ci cu playback-urile originale de pe toate discurile, dar prioritatea este pe „Treasures”. Voi cânta cinci piese de pe „Treasures”, trei-patru piese de pe „No Limits”, trei piese de pe „Last Discoveries” – albumul din 2017, şi restul sunt o colecţie de piese din celelalte şapte albume.