Jurnal bihorean: Cum vedeţi tragedia din 25 august, în care a ars Palatul Episcopal şi cum vedeţi reconstrucţia lui?
Cristian Puşcaş: În mod evident, este o tragedie ce s-a întâmplat acolo, din toate punctele de vedere. Dar este un lucru din care, în mod obligatoriu, trebuie să învăţăm. Să încercăm, pe viitor, să nu mai ajungem în situaţii de genul acesta. Este foarte greu de preîntâmpinat, pe de altă parte. Pentru dacă am şti, şi am putea, nu s-ar întâmpla. Evident, până nu apar nişte concluzii ale unor anchete în derulare nu prea ai ce să spui despre cauză şi dimensiunea dezastrului şi a distrugerilor, dar privind cu ochiul liber e clar că sunt pagube consistente şi considerabile.
Din ce am înţeles, nu existau cărţi, nici documente – nici mai noi, nici mai vechi, ceea ce este o mare şansă pentru că acelea sunt cu adevărat irecuperabile. Toate celelalte, pornind de la vitralii, de la lambriuri, de la corpurile de iluminat, de la sobele din maiolică, intarsiile, stocaturi, parchet, toate acestea pot fi reconstituite. Într-o oarecare măsură, din câte ştiu eu, vitraliul este o replică a vitraliului original, o replică confecţionată în jurul anului 2007-2008, când doamna Amalia Verzea (orădeancă stabilită la Milano – n.r.) l-a refăcut.
Prin urmare, oricum o parte din obiectele de patrimoniu, din componentele artistice din interior déjà nu mai erau cele originale. Sigur, acest fapt nu scade cu nimic dimensiunea efectelor negative ale incendiului. Dar ceea ce vreau să spun este că ele pot fi reconstituite.
Domnul Mut Octavian, şeful de proiect al Palatului Episcopal, are toată documentaţia, sunt mii de fotografii din interior. Să nu uităm că incendiul, oricât de devastator ar fi fost el, el nu a distrus componentele artistice în totalitatea lor. Prin urmare, există martori la faţa locului care pot fi recuperaţi, pot servi ca modele pentru refacerile pieselor de mobilier, sobă etc.
Din punctul meu de vedere, cele mai mari probleme, vizavi de şantierul de reabilitare a Palatului vor fi cele legate de timp, de bani şi de mână de lucru.
Banii – pentru că vor fi mulţi, timpul, pentru că e presant (pentru că toată opinia publică vrea cât mai repede să ne recâştigăm această bijuterie arhitecturală), iar mâna de lucru pentru că e nevoie de specialişti, de meşteri, de artişti care să confecţioneze aceste candelabre, aceste bucăţi de cahle de sobă din maiolică, să refacă parchetul la gradul de mare artă pe care-l avea el. Toate lucrurile acestea sunt deja experimentate. Peste tot în Europa există oameni capabili să facă aceste lucruri. Prin urmare, reducem încet-încet problemele şi rămânem la cele legate de timp şi de bani.
JB: Credeţi că structura de rezistenţă a clădirii a fost afectată în urma incendiului?
C.P.: Îndrăznesc să spun că nu. Pentru că acest tip de clădiri funcţionează după un principiu constructiv specific perioadei 1900, în care pereţii de rezistenţă şi pereţii nivelurilor intermediare sunt confecţionate din zidărie autoportantă, din cărămidă plină, şi planşee pe şine metalice.
Şarpanta este un element structural separat, independent, care doar sprjină pe această structură de rezistenţă. Ea nu lucrează împreună cu pereţii de rezistenţă ai clădirii. Prin urmare, ceea ce s-a distrus până acum este bun distrus, dar ceea ce a rămas în picioare după părerea mea este intact.
Evident că o expertiză tehnică (care cu siguranţă este în lucru deja) va da un verdict final şi va spune dacă planşeul peste parter a fost afectat sau nu. Şi el ar fi putut să fie afectat, dar nici măcar de puterea incendiului, ci de cantitatea de apă.
Dacă e aşa, această expertiză se va pronumţa. La prima vedere nu cred că este un pericol, dar până nu apar nişte calcule exacte, nişte cifre exacte din partea unui expert ethnic atestat pe monumente, nu cred că ne putem pronunţa.
J.B.:. Credeţi că reabilitarea faţadelor clădirilor din Oradea a fost făcută la heirup?
C.P.: Nu aş spune asta. Sau depinde unde aplicăm această sintagmă ,,de heirup”. Ea poate fi aplicată în mai multe puncte: o dată, la capitolul temei de proiectare, în al doilea rând, la capitolul proiectare, şi în al treilea rând în şantier.
Din punct de vedere al temei de proiectare eu aş exclude această sintagmă, dar mă voi întoarce la acest subiect şi voi încerca să demonstrez că aici se greşeşte, în opinia mea.
În ceea ce priveşte proiectele în sine, ele nu fac altceva decât să respecte aceste teme de proiectare, prin urmare, nu cred că se poate întâmpla să le numim heirupiste, pentru că ele trebuie să parcurgă nişte etape birocratice (de avizare de la diverse instituţii, prin urmare, sunt mai multe filtre prin care aceste proiecte pot fi corectate şi ajung în varianta finală)
Un capitol destul de sensibil, unde această noţiune poate fi folosită, este pe şantier. Acolo, din diverse motive (incapacitate de lucru, lipsă de profesionalism, lucrări neprevăzute şi nebugetate) pot apărea lucruri care să justifice această noţiune de heirup.
Mă întorc la capitolul temă de proiectare, pentru că aici se greşeşte profund. Până la urmă, şi proiectantul, şi constructorul, lucrează prin prisma şi în baza unei teme de proiectare pe care i-o dă beneficiarul. După părerea mea, dincolo de faptul că este binevenit acest program de reabilitare a faţadelor, cred că ar trebui analizată mai mult posibilitatea, cel puţin în unele cazuri, de reabilitare integrală a acestor clădiri din Centrul Istoric. Din nefericire, multe dintre clădirile superbe rehabilitate, încă nu-şi au rezolvate problemele legate de infrastructură (canalizare, reţeaua de curent interior, evacuarea apelor uzate, alimentarea cu apă potabilă, canalizarea menajeră). Toate lucrurile ăstea nu fac altceva decât să asigure un microclimat nociv în continuare pentru aceste clădiri.
Şi nu doar atât, pentru că odată reabilitate la exterior, aceste clădiri, în interiorul lor, continuă să se prezinte într-o stare de degradare, pe alocuri accentuată.
Focare de infecţie
Şi de aceea, cred că – de la caz la caz, unele dintre aceste clădiri ar merita să fie tratate şi în profunzime, nu doar la nivelul faţadelor. Din păcate, sunt foarte multe clădiri în zona centrală, eu ştiu câteva pe strada Republicii care au intrat în aceste procese de reabilitare, dar în continuare tot ceea ce înseamnă parte de ţevi, interioare, alimentare cu energie termică, evacuarea apelor uzate sunt instalaţii vechi, depăşite moral, fizic, peticite, improvizate, extinse mai mult sau mai puţin legal, adaptate de proprietarii acelor spaţii, în funcţie de nevoile de moment – despre care nu ştie nimeni, nimic. Nu le sunt cunoscute traşeele, debitele, capacităţile, fiabilitatea lor în timp. Şi din aceste cauze, multe dintre pivniţele acestor clădiri sunt în continuare focare de infecţie.
Pe de altă parte, e vorba de partea financiară, dar cred că merită făcut acest efort, ca măcar la unele clădiri, poate cele mai reprezentative, să se intervină şi pe fond, nu doar la nivel de formă.
J.B.: Există alte riscuri?
C.P.: Aceste reabilitări exterioare, de faţade, nerezolvând problemele de umiditate ascensională, de umiditate provenită din pierderile de pe reţele, mai devreme sau mai târziu (e o chestiune de ani, şi nu mulţi) vor începe să-şi arate limitele. Pentru că toate aceste cantităţi de apă, de impurităţi, de apă murdară, la un moment dat vor ieşi la suprafaţă şi se vor vedea efectele acestei lipse de etanşeităţi în faţadele proaspăt reabilitate.
Pe de altă parte, să nu uităm că odată cu pavarea străzii Republicii, sub aceste cuburi de granit, există o şapă de beton armat care nu face altceva decât să etanşeizeze complet această zonă şi tot ceea ce înseamnă umiditate naturală din interiorul pământului, va căuta să iasă la suprafaţă prin fenomenul natural simplu de evaporare, lucru care se va întâmpla prin fundaţiile acestor clădiri.
Pentru că prin ciment, prin beton, nu are cum să iasă această umiditate naturală. Atunci toată această cantitate de apă din pânza freatică se infiltrează în fundaţiile din cărămidă arsă a acestor clădiri. Toată această umiditate, pe principiul capilarităţii, urcă şi degradează socluri, faţade, macină cărămida, ea devine nisipoasă şi în timp se ajunge la probleme de structură a acestor clădiri.
Sigur, lucrul acesta nu se întâmplă într-un an, doi, dar într-un termen de 10-15 ani se pot vedea efecte negative (fisuri, tasări inegale etc.), dacă există surse umane de pierderi de apă de la reţele într-o clădire Putem da chiar exemple: Palatul Stern – care are dimensiuni mai mari, sau Apollo. Este posibil ca în anumite zone să existe astfel de scurgeri din reţeaua de apă din interiorul clădirii, iar în alte părţi să nu fie.
Dacă acolo apa aceea continuă să lucreze şi să acţioneze asupra structurii clădirii, în decurs de 10 ani vor începe să apară fisuri, se va tasa clădirea inegal. Sunt lucruri foarte sensibile, iar pericolul apei este unul real şi foarte greu de eliminat.
JB: Care ar fi soluţiile?
C.P.: Este vorba de intervenţii pe fond, tot ce înseamnă parte de infrastructură a acestor clădiri, după părerea mea trebuie cât mai rapid şi cât mai bine, intervenit asupra lor. Tot ceea ce înseamnă reţeaua de apă pluvială, menajeră, agent termic, toate aceste reţele trebuiesc sistematizate şi modernizate cât se poate de repede, pentru că este un element latent, invizibil, imperceptibil, dar care există acolo şi acţionează. Şi când ne vom da seama că a produs pagube, s-ar putea să fie prea târziu.
J.B.: Care sunt plusurile şi minusurile acestor reabilitări?
C.P.: Pozitiv este faptul că, de la an la an, dincolo de numărul crescând al clădirilor asupra cărora se intervine, am observat o creştere a calităţii mâinii de lucru. De asemenea, se lucrează din ce în ce mai responsabil pe partea de ornamente şi elemente decorative ale faţadelor. În plus, se lucrează cu materiale din ce în ce mai bune.
Se conturează această nişă a constructorilor, a firmelor de construcţii, care se specializează pe intervenţii de reabilitare, ceea ce este foarte bine. În acest mod, mâna de lucru este din ce în ce mai performantă. Probabil şi remuneraţiile din partea managementului acestor firme, sunt mai atractive pentru că reuşesc să-şi ţină aceşti muncitori.
Dar ceea, ce este cel important, şi ceea ce percepem noi, cetăţenii, care ne plimbăm printre aceste clădiri, este calitatea execuţiei. Sunt şi lucrări mai puţin reuşite, sunt şi exemple de clădiri ratate, dar sunt tot mai puţine, iar aceasta este îmbucurător.
Am văzut pe Alecsandri, în zona Inspectoratului de Stat în Construcţii, pe partea dreaptă, o clădire mai puţin reuşită la nivel de detalii, de acurateţea execuţiei.
Am văzut una foarte frumoasă în zona de intrare pe Republicii, încă are schelă, dar începe să coboare schela, lipită de Liberty Bingo. O casă cu o faţadă eclectică, cu cărămidă galbenă şi roşie, o performanţă a detaliilor cum de mult nu am văzut în Oradea, foarte atent lucrată. E mică din punct de vedere al dimensiunilor, dar acurateţea cu care s-a lucrat, este remarcabilă.
Din păcate, la Palatul Stern am văzut câteva bâlbâieli în execuţie, dar per ansamblul este o lucrare bună, peste medie. Câteva elemente decorative de la nivelul acoperişului, din tablă de zinc, au fost ratate sau prost executate. Dar, sunt lucruri inerente în contextul nostru social. Până la urmă, problema se reduce la bani şi disponibilitate financiară.
Sunt convins că dacă ar fi fost mai mulţi bani alocaţi acelui segment, lucrurile puteau fi făcute mult mai bine.
Nu spun că este neapărat vina mâinii de lucru, ci de bani – care la un moment dat limitează capacitatea de intervenţie. Nu cred că sunt intervenţii intenţionat ratate, pentru că niciun constructor, niciun proiectant nu-şi doreşte să îşi lipească numele de o lucrare prost executată. Situaţia financiară dictează reuşita sau nereuşita unei lucrări.
Citiți principiile noastre de moderare aici!