Învățământul românesc trebuie să atenueze problemele trecutului și să se adapteze pentru a contribui la pregătirea României pentru provocările prezentului, este de părere Adrian Hatos, membru în Comisia de Învățământ a Senatului. Într-un interviu pentru Jurnal bihorean &bihon.ro, acesta a făcut o radiografie a învățământului românesc actual.

[eadvert]

Crina Dobocan: Cum ați sintetiza problemele învățământului românesc?

Adrian Hatos: Este cel mai mare sistem public din țară și ca atare, are nenumărate probleme. Ca să fiu concis, învățământul românesc are două provocări formidabile: să atenueze problemele trecutului și să se adapteze pentru a contribui la pregătirea României pentru provocările prezentului, dar mai ales ale viitorului. Din trecut ne vin problemele de resursă umană, lipsa cadrelor didactice din anumite specializări, eficiența scăzută care se manifestă prin ponderea deja binecunoscută a celor care la 15 ani de-abia înțeleg niște texte simple, precum și pierderile de copii din sistem de-a lungul parcursului școlar. O rată de 15% de părăsire timpurie a școlii este greu de acceptat și ne avertizează cu privire la relevanța educației, dar și cu privire la felul în care autoritățile locale și cele educaționale se implică.

Pentru viitor avem nevoie de o forță de muncă bine calificată, necesară pentru a atrage investiții în domenii cu înaltă valoare adăugată, altfel România riscă să fie prinsă în capcana veniturilor medii și să nu depășească actualul nivel de dezvoltare și implicit, calitatea de acum a vieții. Asta înseamnă nu doar să creștem nivelul general al cunoștințelor și competențelor elevilor ci totodată, să ne asigurăm că nu părăsesc școala înainte de finalizarea învățământului obligatoriu, dar și că îi dotăm cu competențele viitorului. E nevoie de o mai mare flexibilizare a curriculum-ului, de o colaborare generalizată între lumea muncii și cea a școlii și de o recrutare și formare mai atentă a cadrelor didactice.

 

C.D. Ce poate face concret un parlamentar pentru a le rezolva? Ce ați făcut Dvs. în direcția aceasta?

A.H.: Parlamentarii au posibilitatea inițiativei parlamentare, a intervenției în timpul dezbaterilor pe legi și a controlului parlamentar prin interpelări și întrebări. Fiind în Comisia de Învățământ a Senatului, cameră decizională în domeniul educației, am participat la toate discuțiile privitoare la legislația din învățământ din acest mandat și am contribuit fie prin susținerea unor inițiative legislative, fie prin amendarea lor formală sau informală prin discuțiile din comisie, fie prin întrebări sau interpelări adresate Ministerului Educației. Încă din primele săptămâni de mandat, am participat la discuții despre planurile-cadru pentru liceu, despre concursurile pentru directori, apoi la dezbateri intense pe problema decontării navetei ș.a.m.d. Cele mai importante au fost, evident, contribuțiile de anul trecut la cele două legi ale învățământului, la care am adus zeci de modificări în perioada dezbaterilor, despre care am relatat la momentul respectiv. Spre exemplu, de foarte mare interes s-a bucurat, în ultima sesiunea parlamentară, inițiativa gratuității asigurării medicale pentru studenții români care învață în străinătate. Legea e importantă, e corectă, toată lumea o aplaudă și totuși a fost blocată la Camera Deputaților, după ce a trecut în unanimitate la Senat. Așa e politica…

Din provincie în Capitală

C.D.: Cum se văd problemele Educației din București și cum se văd de la Oradea?

A.H.: Mai corectă este, aș zice, comparația între perspectiva parlamentară și cea „de la firul ierbii”. Din tranșeele vieții cotidiene există riscul de a nu vedea pădurea din cauza copacilor, de a nu sesiza modelele, tendințele, principiile care guvernează structural sistemul de învățământ, a nu remarca conflictele sau interdependențele sistemice care fac ca soluții aparent simple să aibă consecințe neașteptate, care nu sunt neapărat și de dorit.

Vă dau două exemple.

Toată lumea se miră cum de nu e în stare statul să asigure, fără poticneli, gratuitatea transportului elevilor? E simplu, aparent – elevul urcă în autobuz, șoferul se uită pe carnetul lui, e valabil, ok, ia loc. Păi dacă e transport public obișnuit, elevul care urcă astfel ocupă locul unui posibil plătitor, așadar statul trebuie sa facă cumva să deconteze serviciul de transport pe care-l furnizează operatorul la un preț echivalent cu cel pe care-l plătește orice alt client. Apoi se ridică alte probleme: cum se face dovada asigurării transportului? Cum se garantează faptul că operatorii de transport nu vor crește speculativ prețul abonamentelor, știind că statul le va deconta? Iată cum lucrurile devin din ce în ce mai complicate.

La fel, e simplu să zici că dăm burse de merit celor mai buni elevi, cu medii peste 9,50. La momentul stabilirii pragului la 9,50, poate că a fost unul bun, dar în 2022 s-a ajuns ca 24% dintre elevi să aibă medii peste 9,50. Vi se pare normal, sau este evident că însuși pragul a generat o inflație a notelor? Aceeași problemă o remarcăm și la dosarele pentru gradație de merit. Dacă am stabilit că punctăm participările la conferințe, activitățile de formare continuă etc., ne-am ales cu dosare care gem de certificate de participare la diverse proiecte, formări, workshop-uri sau conferințe, care, așa cum știe multă lume, sunt cel mai adesea fără nicio valoare reală.

Avantajul Parlamentului este perspectivă sistemică și integratoare. În Comisia de învățământ a Senatului sunt practicieni din domeniul educației cu o vastă experiență, care prezintă puncte de vedere și interese diferite – fiindcă nu degeaba sunt în partide diferite. În plus, ca parlamentar, ai avantajul comunicării permanente cu societatea, în toată diversitatea ei, inclusiv al dezbaterilor cu specialiștii sau cu reprezentanții altor categorii de părți interesate. Revin, ceea ce pare simplu la Oradea sau la Cluj-Napoca s-ar putea să nu fie așa de ușor de implementat la nivel național. Constatarea aceasta nu ar trebui, evident, să oprească inovarea în sistem, dar trebuie să anticipezi pericolele și obstacolele și să planifici politica de o manieră eficientă. Neînțelegându-se suficient toate aceste precauții, de multe ori pare că Parlamentul nu face destul. În același timp, opoziția poate fi mult mai îndrăzneață în declarații, pentru că, sincer, nu are responsabilitatea deciziilor.

C.D.: Care sunt primele trei măsuri pe care le-ați lua dacă ați fi ministrul Educației?

A.H.: E o întrebare proiectivă, iar în partea de politică aș zice că, din păcate, sau din fericire, viața bate imaginația. Totuși, hai să încercăm.

Bineînțeles că primul lucru ar fi să-mi evaluez atent colaboratorii din minister, pentru că volumul de muncă și responsabilitatea din această poziție sunt enorme și fiecare ministru depinde, într-o măsură care adeseori nu e clară pentru observatorii din afară, de echipa cu care se înconjoară. Aș demara, pe de altă parte, un proces de consultare cu părțile interesate pentru a identifica principalele probleme, nevoi, fricțiuni din sistem, incluzând aici autoritățile locale, societatea civilă și mediul economic. Lipsa de conștientizare a intereselor concurente și de asumare a rolului de mediator între ele, inclusiv lipsa de comunicare, este foarte des cauza eșecului multor politici. Aceste consultări au funcție de informare, dar și de atenuare a fricțiunilor și de creștere a încrederii în imensa mașinărie care e învățământul românesc. În ceea ce privește fundamentarea politicilor, avem însă o problemă cronică și ea merită discutată separat. Pe scurt, avem o bună experiență națională în cercetarea de politică educațională, dar, din păcate, nu e valorificată suficient în procesul de politică publică din domeniu. Pentru fundamentarea deciziilor aș înființa o Comisie Națională pentru Politica Educației, evident cu rol consultativ, care ar reuni cei mai buni specialiști în domeniu și pe care Ministerul ar trebui să se bazeze atunci când ia decizii. De asemenea, evaluările, studiile de impact, prognozele pe care ar trebui să se bazeze deciziile noastre ar trebui realizate și de Institutul pentru Științe ale Educației, căruia i-aș da un rol mai pregnant, laolaltă cu cooperarea cu universitățile și alte instituții de cercetare în domeniul educației. În fine, aș căuta să digitalizez eficient procesele din sistem – nu pedagogia, cum pare a se întâmpla acum cu precădere – ci managementul educațional, nu doar pentru a scăpa de hârtii într-un mod ritualic, ci chiar pentru a ușura munca managerilor educaționali dar și responsabilitatea lor, precum și capacitatea noastră de a monitoriza și a reacționa rapid la ceea ce se întâmplă. Subliniez faptul că digitalizarea ar trebui să vină obligatoriu la pachet cu debirocratizarea și creșterea transparenței, altfel nu are niciun sens. Asta pentru început.

Nicio universitate în Top-ul 1000 al Shanghai

C.D.: UO nu figurează în top 1000 al Shanghai Ranking Consultancy. Care credeți că e cauza?

A.H.: Nu doar Universitatea din Oradea nu este în top. Niciuna dintre universitățile românești nu este acolo. În anii din urmă am avut o universitate în top 1000, dar a pierdut și ea bătălia cu trendul mondial. În ceea ce privește topul Shanghai, lucrurile sunt simple – este bazat exclusiv pe indicatori privind rezultatele de cercetare, în care o pondere importantă au premianții Nobel sau articolele în reviste de top. Cum premianți Nobel nu avem la universități, ne-a rămas să ne bazăm pe articole, dar aici suntem efectiv copleșiți de chinezi care, ironic, alcătuiesc acest top. Mai nou, sunt vreo 200 de universități chinezești în acest top 1000, apariția lor a dus, evident, la eliminarea altora, alături de alți factori.

Problema nu este prezența sau absența din topul Shanghai, care e destul de discutabil din punctul de vedere al validității, ci locurile triste și în declin ale universităților noastre în toate topurile (sunt zeci de ranking-uri care se realizează periodic la nivel mondial). Realitatea amară este că universitățile românești nu sunt vizibile la nivel european sau mondial, nu prea sunt relevante la nivel internațional, iar rezultatele lor de cercetare sunt, orice măsură am folosi, mediocre.

Acest lucru se întâmplă din cauza unui cumul de factori:

1) Subfinanțarea cercetării universitare – finanțările prin granturi așa-zis competitive sunt extrem de reduse, fiind practic irelevante pentru o bună parte din mediul universitar; în plus universitățile primesc fonduri suplimentare pentru rezultate de cercetare, dar nu sunt obligate să le folosească pentru cercetare; unele universități își canibalizează resursa de cercetare folosind-o în alte scopuri (de pildă, cu finanțarea suplimentară ai putea reduce normele didactice ale profesorilor cu rezultate de cercetare notabile, tocmai ca să se poate dedica acestei activități, sau ai putea să finanțezi participarea la conferințe, sau ai putea plăti servicii academice dedicate publicării de articole în reviste de top).

2) Brandul, reputația, inclusiv reputația în domeniul cercetării, sunt preocupări inedite pentru managerii universitari, care nu înțeleg de multe ori lucruri simple pentru cei din privat, cum că prestigiul e un capital extraordinar de valoros, se construiește greu și se poate pierde foarte ușor, că are nevoie de pricepere și resurse și că imaginea, care aduce încrederea colaboratorilor, e prea importantă pentru a fi lăsată pe mâna unor nepricepuți.

3) Multe clasamente universitare punctează internaționalizarea, adică numărul de studenți străini, evident alții decât cei care vin prin programul Erasmus (intens susținut prin stimulente financiare europene). E și ăsta un indicator bun al încrederii de care se bucură o instituție de învățământ superior dacă, pe lângă clienții captivi, reușește să atragă tineri de la mii de kilometri, ce plătesc sume consistente pentru un program de studiu. În afară de programele din domeniul biomedical, universitățile românești sunt aproape inexistente pe piața internațională a învățământului superior, deși apartenența la UE ne oferă un avantaj fantastic.

C.D.: Ce ar trebui să se schimbe în învățământul din România pentru ca nu o universitate, ci două, trei să fie în acest clasament?

A.H.: Voi spune de la început că soluția sugerată insistent de unii, cea a fuziunii de universități, ar fi utilă pentru clasamentul Shanghai, dar nu pentru toate celelalte. Oricum, e ceva formal și provizoriu dacă punerea laolaltă a resurselor nu are efecte sinergice în domeniile care măsoară prestigiul sau eficacitatea universitară. Universitățile de top din lume evoluează cu un ritm mai rapid, sunt mai curajoase, mai întreprinzătoare, iar noi trebuie să le prindem din urmă.

Schimbările reale sunt de altă natură. În primul rând, statul ar trebui să finanțeze mai mult cercetarea în ansamblu și cercetarea universitară în particular, prin alocări mai mari pentru programele de granturi competitive, dar și pentru finanțări necompetitive, inclusiv pentru dezvoltarea serviciilor universitare care sunt necesare pentru activități de cercetare eficiente. Statul, de asemenea, trebuie să contribuie la dezvoltarea serviciilor care ajută universitățile să participe la parteneriate, rețele europene, la consorții care implementează finanțări internaționale de cercetare. Când se dau bani, chiar și sub formă de premii, pentru publicații internaționale, ar trebui mai multă atenție ce se finanțează, este evident că România cheltuie resurse impresionante pentru publicații total irelevante, în timp ce nu reușim să asigurăm bani pentru cercetarea reală. Banii publici ar putea fi orientați mai degrabă către stimularea sau recompensarea participării în rețele și programe internaționale de cercetare. Și în general, finanțatorul public trebuie să fie mai atent la felul în care sunt cheltuiți banii pe care-i dă universităților.

În toată lumea dezvoltată, universitățile sunt locul unde se întâlnește cercetarea și inovarea cu antreprenoriatul, în diverse forme, iar aici suntem deficitari. Aș căuta modalități prin care să stimulez rolul acesta de hub de dezvoltare al universităților fără să anesteziez avantajele antreprenoriale prin birocrație și dependență de resurse publice.

Cred că universitățile trebuie stimulate, de asemenea, pe calea internaționalizării, ceea ce înseamnă un număr cât mai mare de studenți extracomunitari care să vină să studieze în universitățile noastre. Asta înseamnă nu doar marketing, ci și schimbări de substanță în programele de studii, pe de o parte, dar și în ceea ce privește calitatea serviciilor studențești.

Evident că responsabilitatea principală pentru situația universităților românești este a managementului universitar, dar statul are pârghii care să împingă deciziile manageriale într-o direcție sau alta, pentru că starea învățământului superior și a cercetării universitare este un subiect de politică națională.

C.D.: Cu ce gânduri, proiecte intrați în noua sesiune parlamentară?

A.H.: Intrăm în linie dreaptă în sezonul electoral care, nu e cazul să ne ascundem, va acapara o bună parte din energiile politicienilor, inclusiv în Parlament. Va fi multă gălăgie și dezordine, din păcate într-o perioadă în care guvernul trebuie să reducă deficitul bugetar pentru a menține finanțarea din PNRR și a susține creșterile ulterioare. Sper ca alegerile și problemele bugetare să nu afecteze negativ evoluțiile din învățământ și cercetare, iar noi, politicienii, să fim capabili să luăm decizii bune, dar și să comunicăm mai bine cu cetățenii, pentru a reface cât de cât încrederea în clasa politică. Sunt convins de maturitatea democratică a republicii, sper că turbulențele care se zăresc la orizont sunt doar un avertisment corectiv și vom reuși să consolidăm parcursul european, democratic al României.