În aceste zile „erou” a fost unul dintre cele mai uzitate cuvinte, riscând chiar să își piardă din semnificație, fiind folosit, adesea, prea ușor. Adolescentul Emilian Mircea Chitul e însă un reper pentru ceea ce înseamnă a fi erou. Ioana Revnic dă astfel prilejul ca cei care trec pe strada de pe malul Crișului ce poartă numele eroului-adolescent să retrăiască o adevărată poveste de curaj.

Care îl are ca erou pe un tânăr care visa să fie medic militar. Demersul scriitoarei, posesoare a unui titlul de doctor în Filologie al Universităţii din Oradea, cu o teză despre opera lui Ştefan Bănulescu, lucrarea, coordonată de criticul, istoricul literar şi profesorul universitar Ion Simuţ, are și o finalitate. Aceea de a se conecta cu tinerii pe care Emilian Mircea Chitul i-a salvat de la moarte cu prețul propriei vieți.

„Zilele acestea mi s-a făcut dor de Oradea. Am locuit acolo 17 ani: din studenție până în 2015, când m-am mutat la București. Oradea e orașul meu de suflet, la fel cum a fost orașul de suflet al tatălui meu – care a făcut la Oradea liceul și armata. Tatăl meu nu mai este, dar amintirea lui a rămas, probabil, în mințile celor care l-au cunoscut și care locuiesc încă, în orașul adolescenței și al tinereții lui. În orașul tinereții mele.Merg rar la Oradea. Dar când ajung în oraș și mă plimb pe străzi, simt cum scap de orice apăsare. Se desprind de mine toate grijile – ca pojghițele de pe răni vechi. Una dintre străzile mele preferate se afle pe malul Crișului Repede, aproape de Podul Ferdinand, din centru. Strada poartă numele unui tânăr, Emilian Mircea Chitul”, și-a început Ioana Revnic povestea despre curaj.

Emilian Mircea Chitul, fiul unor profesori, a obsolbvit Liceul „Emanuil Gojdu” în 1995. La foarte scurt timp după ce și-a luat bacalaureatul, în seara zilei de 12 august 1995, și-a pierdut viața pe neașteptate.Îmi pot imagina ultimele ore din viața lui Emilian. Văd oamenii care se plimbă pe pietonală sau la umbra castanilor din oraș. Au mișcări încetinite de canicula de peste zi, care persistă – încă.

Asfaltul trotuarelor dogorăște. Emilian și o prietenă, Ramona, liceană în clasa a XI-a la Liceul „Mihai Eminescu”, merg la o profesoară care urma să o testeze pe fată la chimie. Ramona e vecina lui. Azi are meditații, iar băiatul i-a propus să o însoțească. Nu de alta, dar o mai ajutase el la chimie. Și învățase mult la această materie. Mai ales că voia să se facă medic militar. Acum – pe drum – urma să îi mai explice niște lucruri. Cei doi vorbesc de-ale școlii.

Tinerețea lor îi învăluie ca într-un cocon incandescent. Pare că nimic rău nu-i poate atinge.Ajunși pe Podul Ferdinand, din dreptul Pieţei Unirii – piața din inima orașului, Emilian vede doi copii care căzuseră în Crișul Repede. Sunt prinși într-un vârtej. Nu au nicio șansă de scăpare. Băiatul nu stă pe gânduri și se aruncă în apă, de pe malul înalt. Așa – îmbrăcat şi încălţat, cum era. Din fericire, izbutește să îi salveze pe micuți, sub ochii oamenilor care urmăresc scena de pe pod, fără să miște un deget.Dar salvatorul ar fi avut nevoie – la rândul lui – să fie ajutat.

Efortul l-a obosit. Hainele îmbibate de apă îi îngreunează mișcările. Nu mai poate lupta cu vârtejul în care se vârâse. Vâltoarea îl trage la fund. Tânărul i se împotrivește, de câteva ori, și pare că reușește să se țină bine la suprafața apei. De pe mal, Ramona îl încurajează și îi roagă – zadarnic – pe cei din jur să facă ceva. Încet, puterile îl părăsesc pe Emilian. Și trupul îi este înghițit de ape”, povestește Ioana Revnic. Intervențiile pompierilor și medicilor au fost prea târzii pentru tânăr. La trei ani distanța, tatăl său avea să-l urmeze în veșnicie, iar după 11 ani a plecat și mama tânărului.

„Din familia lui Emilian Mircea Chitul nu a mai rămas nimeni, pe această lume. Dar numele lui va rămâne cât va exista Oradea. Și va fi pomenit ori de câte ori povestea de curaj a acestui băiat generos, care a salvat două vieți sacrificându-și-o pe a sa, va fi spusă mai departe. De câte ori mă gândesc la Emilian Mircea Chitul, mă gândesc și la cei doi copii pe care i-a salvat și despre care nu am reușit să aflu absolut nimic.

M-aș bucura dacă această poveste ar ajunge la ei și dacă mi-ar scrie. Îmi doresc tare mult să le aflu poveștile.Până să se întâmple acest lucru, continui să mă întreb: Oare ce au făcut cu viețile lor? Oare au înțeles ce dar au primit? Oare mai vorbesc despre salvatorul lor? Și-l mai amintesc? Oare îl poartă în inimi? Oricum ar fi, Emilian Mircea Chitul, tânărul erou din Oradea, și-a câștigat un loc în inima lui Dumnezeu”, e concluzia scriitoarei.

Poveste cu ecou

Povestea eroului Emilian Mircea Chitul a produs reverberații și a răscolit amintiri profesorului Florin Nicolaie Rojan. Acesta își amintește că a devenit profesor de matematică la CN Mihai Eminescu chiar la două luni după traedie. Era toamna lui 1995… Participam la al doilea consiliu profesoral (cred) din viața mea de foarte tânăr profesor. Unul din punctele de pe ordinea de zi era interzicerea «pletelor» la băieți. Directorul colegiului din acel moment era cel care conducea «ostilitățile», fiind un profesor de moda veche. Tot «expozeul» ducea cu pași destul de rapizi spre decizia așteptată și susținută de o bună parte din profesori.

Observand lipsa de reacție în apărarea «pletoșilor» am încercat o intervenție firava (spun eu acum). Firavă și fără efect. Am fost pus la punct înainte să termin ce aveam de spus. M-am simțit oribil. Am trecut în câteva momente, de la frustrare, la neputință și chiar la o oarecare furie.

Salvarea a venit indirect de la Emilian, tânărul care-și pierduse viața ânainte cu câteva luni.Unul din profesorii prezenți la ședinta, un om și profesor deosebit, a cerut voie să vorbească și a spus : «Il știți pe Emilian, tânărul care și-a pierdut viața salvând doi copii de la înec ?» A facut o pauză, rotindu-și privirea către toți cei prezenți, dupa care a continuat: « probabil nu știti că acest tânar avea plete, avea părul mai lung decât ceea ce vrem noi să stabilim că ar fi acceptabil.»

Din acel moment nu am mai auzit ceea ce a continuat să spună stimabilul meu coleg. Nu am reușit să mai aud nimic deoarece observam cum o bună parte dintre colegii mei și-au lasat privirea în pămănt. Evident, nu a fost luată decizia care se prefigura.Emilian, înainte să sară-n apă, era cu o prietena, care era eleva de la Eminescu și tot el a influențat decizia consiliului profesoral din Eminescu doar la câteva luni de la gestul lui de eroism.

«Nu contează cât de lung am părul, important e cât și cum gândesc»…Colegul meu, domnul profesor care a avut intervenția de mai sus, a devenit după câțiva ani director al colegiului.

De câte ori mă gândesc la Emilian Mircea Chitul, mă gândesc și la copiii pe care i-a salvat. M-aș bucura dacă ar citi povestea și mi-ar scrie”, e și apelul profesorului Rojan. Emilian Mircea Chitul este cetățean de onoare post-mortem al Oradiei, iar fotografia lui e la loc de cinste în CN Emanuil Gojdu.