Mormanele de mizerii, duhoarea impregnată în pereţi şi sălaşurile încropite de oamenii fără adăpost în încăperile elegantului Palat de la intersecţia Colinelor – Louis Pasteur amintesc oarecum de distrugerile lăsate de refugiaţii greci oploşiţi de regimul comunist în Palatul Baroc după evacuarea Episcopiei Romano-Catolice.
Doar că în fosta Casă a Învăţătorului, care a găzduit decenii bune şi Spitalul de Neurologie, atmosfera sordidă e completată şi de prezenţa unor indivizi dubioşi, bine-cunoscuţi orădenilor care ştiu să-şi păzească buzunarele prin tramvaie. Tineri naivi, proveniţi din orfelinate, spun că împărţeala camerelor din clădire o face o „matahală de patron”. De fapt, proprietarii stabiliţi de instanţă sunt dascălii din SLI Bihor. Însă pentru a intra efectiv în posesia Casei Învăţătorului, Sindicatul ar trebui să achite municipalităţii aproape un milion de euro, sumă stabilită de instanţă ca „retenţie” pentru investiţiile făcute de Ministerul Sănătăţii începând din 1951.
În atare condiţii, şeful SLI Bihor – Ioan Ţenţ, spune că are doar două variante pierzătoare: fie să vândă clădirea pentru a plăti retenţia, fie ca municipalitatea „să execute silit” Sindicatul şi să preia, iarăşi, clădirea.
Pentru vecinii de pe străzile Louis Pasteur şi Colinelor a devenit o obişnuinţă să vadă fel de fel de oameni intrând sau ieşind, tacticos, pe poarta principală a fostului Spital de Neurologie. Se poate intra şi prin geamurile sparte sau pe la subsol, unde ţevile calde, saltelele infecte şi maldărele de mizerie arată că, iarna, e adăpostul preferat al oamenilor străzii.
Dar acum, se preferă uşa principală, care se închide cu un mecanism aflat în interior şi la care se ajunge strecurând mâna printre gratii. Imediat ce pătrunzi în holul principal, îţi atrage privirile o lucrare artistică întinsă pe un întreg perete şi având o tematică asortată cu fosta funcţiune medicală a clădirii.
„Ghid” ne-a fost un tânăr pe cât de naiv pe atât de prietenos şi deschis.
„Acum ne mutăm la parter că trebuie să facem loc, sus, unui nou-venit. O să avem mult de lucru să facem curat, că s-au adunat multe. Dar timp am, că nu mă angajează nimeni. La RER am făcut cinci cereri dar mi-au spus că n-au locuri. Stau aici fiindcă nici de la Primărie nu primesc ajutor fiindcă am buletin de Bucureşti deşi m-am născut la Oradea”, ne spune tânărul care se prezintă cu numele de Remus Cucer.
Prietena sa e mai reţinută la vorbe, dar îl însoţeşte fără nicio rezervă mângâind o pisică neagră, „a casei”.
Cine-i „patronul”?
„Stau aici şi bătrâni, oameni de tot felul. Dar numai pe care îi primeşte patronul clădirii, unul aşa, mai mătăhălos”, spune Remus fără să ne dea numele sau alte semnalmente ale pretinsului „patron”.
Majoritatea încăperilor înalte sunt pline cu deşeuri şi mirosuri pe măsură. Doar camerele locuite sunt mai îngrijite. Printre „locatarii” statornici sau temporari se pot recunoaşte şi indivizi care „operează” prin tramvaie şi autobuze. Au flacoane de bere pe jumătate goale lângă ei şi priviri cercetătoare faţă de orice nou-venit, mai ales dacă are şi aparat foto. De altfel, e şi normal să-i deranjeze o mediatizare care le-ar putea aduce o expulzare din spaţiosul sălaş. Chiar dacă şi ei simt că nu vor putea hălădui ani de zile într-o clădire impunătoare.
Citiți principiile noastre de moderare aici!